Dacă cineva ar spune: orice corp miroase ori plăcut, ori neplăcut, atunci e posibil un al treilea caz, anume că el nu miroase (exală) deloc, şi astfel ambele judecăţi contrarii pot fi false. Dacă însă spun: el este ori plăcut mirositor, ori nu este plăcut mirositor (vel suaveolens ve1 non suaveolens), atunci ambele judecăţi sunt opuse, contradictorii şi numai prima este falsă, pe când opusa ei - contradictorie, anume: unele corpuri nu sunt plăcut mirositoare cuprinde în sine şi corpurile care nu au nici un miros. În opoziţia anterioară (per disparata), condiţia accidentală a conceptului de corpuri (mirosul) a rămas încă, cu toată judecata contrară, şi deci n-a fost suprimată de această judecată, ultima judecată n-a fost deci opusa contradictorie a celei dintâi.

[A 504, B 532] Când spun, prin urmare: lumea, în ce priveşte spaţiul, este ori infinită, ori nu este infinită (non est infinitus), atunci, dacă prima judecată este falsă, judecata contradictorie opusă ei: lumea nu este infinită, trebuie să fie adevărată. În felul acesta n-aş face decât să înlătur o lume infinită, fără a pune în loc alta, anume pe cea finită. Dacă însă s-ar spune: lumea este ori infinită, ori finită (noninfinită), ambele ar putea fi false. Căci în acest caz eu consider lumea ca fiind determinată în sine în privinţa mărimii, fiindcă în judecata opusă nu suprim numai infinitatea şi, o dată cu ea, poate întreaga ei existenţă proprie, ci adaug o determinare lumii, ca unui lucru real în sine; ceea ce de asemenea poate fi fals, dacă lumea n-arfi dată nicidecum ca un lucru în sine, prin urmare nici ca infinită, nici ca finită în privinţa mărimii. Să-mi fie permis să numesc dialectică o astfel de opoziţie, iar pe cea a contradicţiei să o numesc opoziţie analitică. Deci două judecăţi opuse dialectic între ele pot fi ambele false, fiindcă nu numai că una contrazice pe cealaltă, ci spune ceva mai mult decât e necesar pentru contradicţie.

Dacă se consideră ca opuse contradictoriu între ele cele două judecăţi: lumea este infinită ca mărime, lumea este finită ca mărime, se presupune că lumea (întreaga serie a fenomenelor) este un lucru în sine. Căci ea rămâne, chiar dacă suprim regresia infinită sau finită în seria fenomenelor ei. Dacă însă înlătur această supoziţie sau această aparenţă transcendentală şi dacă neg că ea este un lucru în sine, [A 505, B 533] atunci opoziţia contradictorie a celor două aserţiuni se preface într-o opoziţie numai dialectică, şi fiindcă lumea nu există nicidecum în sine (independent de seria regresivă a reprezentărilor mele), ea nu există nici ca un tot infinit în sine, nici ca un tot finit în sine. Ea nu se găseşte decât în regresia empirică a seriei fenomenelor şi nicidecum în sine. Dacă, prin urmare, această serie este totdeauna condiţionată, ea nu e totuşi niciodată în întregime dată, şi lumea nu este deci un tot necondiţionat şi nu există ca atare nici cu mărime infinită, nici cu mărime finită.

Ceea ce s-a spus aici despre prima Idee cosmologică, anume despre totalitatea absolută a mărimii în fenomen, este valabil şi despre toate celelalte. Seria condiţiilor nu se găseşte decât în sinteza regresivă însăşi, nu însă în sine în fenomen ca un lucru propriu, dat înaintea oricărei regresii. Va trebui deci să mai spun: mulţimea părţilor într-un fenomen dat nu este în sine nici finită, nici infinită, căci fenomenul nu este ceva existent în sine, iar părţile sunt date abia prin regresia sintezei de descompunere şi în această regresie, care niciodată nu este dată absolut întreagă nici ca finită, nici ca infinită. Acelaşi lucru este valabil şi despre seria cauzelor subordonate între ele sau a existenţei [A 506, B 534] condiţionate până la cea necondiţionat necesară, care nu poate fi niciodată considerată nici ca finită în sine, în privinţa totalităţii ei, nici ca infinită, fiindcă ea, ca serie de reprezentări subordonate, nu constă decât în regresia dinamică, iar înaintea acesteia, şi ca serie de lucruri subzistentă în sine, ea nici nu poate exista.

Prin urmare, antinomia raţiunii pure în Ideile ei cosmologice este înlăturată prin aceea că se arată că ea nu este decât dialectică şi un conflict al unei aparenţe, care rezultă din aceea că ideea totalităţii absolute, care este valabilă numai ca o condiţie a lucrurilor în sine, a fost aplicată la fenomene, care nu există decât în reprezentare şi atunci când ele constituie o serie în regresie succesivă, iar nu altfel. În schimb, însă, se poate scoate din această antinomie un folos real, desigur nu dogmatic, ci critic şi doctrinal: anume de a dovedi prin ea, indirect, idealitatea transcendentală a fenomenelor, dacă cineva n-ar fi fost cumva satisfăcut cu dovada directă din Estetica transcendentală. Dovada ar consta în această dilemă. Dacă lumea este un tot existent în sine, ea este sau finită, sau infinită. Dar atât prima cât şi a doua judecată sunt false (potrivit dovezilor prezentate mai sus, ale antitezei, pe de o parte, şi ale tezei, pe de altă parte). Deci este de asemenea fals că lumea (ansamblul [B 535] tuturor fenomenelor) este un tot existent în sine. [A 507] De unde urmează deci că fenomenele în genere nu sunt nimic în afara reprezentărilor noastre, ceea ce tocmai am vrut să spunem prin idealitatea lor transcendentală.

Această remarcă este importantă. Din ea se vede că dovezile de mai sus ale celor patru antinomii n-au fost iluzorii, ci întemeiate, dacă se presupune că fenomenele sau o lume sensibilă care le cuprinde pe toate ar fi lucruri în sine. Dar conflictul judecăţilor scoase de aici descoperă că supoziţia conţine ceva fals şi ne conduce astfel la descoperirea adevăratei naturi a lucrurilor ca obiecte ale simţurilor. Deci Dialectica transcendentală nu dă vreun sprijin scepticismului, dar fără îndoială metodei sceptice, care poate arăta aici un exemplu al marii ei utilităţi, punând faţă în faţă, în cea mai mare libertate, argumentele opuse ale raţiunii, care, deşi nu ne vor procura în cele din urmă ceea ce am căutat, ne vor da totuşi oricând ceva util şi apt pentru a servi la corectarea judecăţilor noastre.

[A 508, B 536] ANTINOMIA RAŢIUNII PURE

Secţiunea a opta

PRINCIPIUL REGULATIV AL RAŢIUNII PURE

CU PRIVIRE LA IDEILE COSMOLOGICE

Pentru că prin principiul cosmologic al totalităţii nu este dat un maximum al seriei de condiţii într-o lume sensibilă, considerată ca lucru în sine, ci că acest maximum nu poate fi dat ca problemă decât în regresia acestei serii, amintitul principiu al raţiunii pure, în sensul astfel corectat, îşi păstrează totuşi valoarea deplină, desigur nu ca axiomă, spre a concepe ca reală totalitatea în obiect, ci ca problemă pentru intelect, deci pentru subiect, servind spre a începe şi a continua, conform totalităţii în Idee, regresia în seria condiţiilor spre un necondiţionat dat. În sensibilitate, adică în spaţiu şi în timp, orice condiţie, la care putem ajunge în expunerea fenomenelor date, este la rândul ei condiţionată; căci aceste fenomene nu sunt lucruri în sine, în care eventual ar putea avea loc necondiţionatul absolut, ci numai reprezentări empirice, care trebuie să-şi găsească condiţia totdeauna în intuiţie, care le determină în ce priveşte spaţiul sau timpul. Principiul raţiunii nu este propriu-zis decât o regulă, care ordonă o regresie în seria condiţiilor [A 509, B 537] fenomenelor date şi căreia nu-i este niciodată permis să se oprească la un necondiţionat absolut. El nu este deci un principiu al posibilităţii experienţei şi al cunoaşterii empirice a obiectelor simţurilor, prin urmare nu este un principiu al intelectului; căci orice experienţă este închisă în limitele ei (potrivit intuiţiei date); el nu este nici un principiu constitutiv al raţiunii, care să extindă conceptul lumii sensibile dincolo de orice experienţă posibilă, ci este un principiu de continuare şi de extindere a experienţei cât mai mult posibil, potrivit căruia nici o limită empirică nu trebuie considerată ca o limită absolută; deci un principiu al raţiunii care, ca regulă, postulează ceea ce trebuie să facem în regresie, dar nu anticipează ceea ce este dat în sine în obiect înaintea oricărei regresii. De aceea, eu îl numesc un principiu regulativ al raţiunii, pe când, dimpotrivă, principiul totalităţii absolute a seriei condiţiilor, ca dată în sine în obiect (în fenomene), ar fi un principiu cosmologic constitutiv, a cărui nulitate am vrut să o arăt tocmai prin această distincţie şi astfel să împiedic, ceea ce se întâmplă de altfel inevitabil (prin subrepţiune transcendentală), de a atribui realitate obiectivă unei Idei care nu serveşte decât ca regulă.

Pentru a determina adecvat sensul acestei reguli a raţiunii pure, trebuie remarcat mai întâi că [A 510, B 538] ea nu poate spune ce este obiectul, ci cum trebuie instituită regresia empirică, spre a ajunge la conceptul complet al obiectului. Dacă ar avea loc primul caz, ea ar fi un principiu constitutiv, ceea ce niciodată nu este posibil din raţiune pură. Cu aceasta nu intenţionăm deci să spunem că seria condiţiilor unui condiţionat dat este în sine finită sau infinită, căci în felul acesta o simplă Idee a totalităţii absolute, care nu există decât în această Idee însăşi, ar gândi un obiect care nu poate fi dat în nici o experienţă, pentru că s-ar atribui unei serii de fenomene o realitate obiectivă independentă de sinteza empirică. Ideea raţională nu va prescrie deci decât sintezei regresive în seria condiţiilor o regulă, potrivit căreia ea înaintează de la condiţionat, prin intermediul tuturor condiţiilor subordonate, spre necondiţionat, deşi acesta nu este niciodată atins. Căci necondiţionatul absolut nu se întâlneşte în experienţă.

În acest scop, mai întâi trebuie determinată exact sinteza unei serii, întrucât ea nu este niciodată completă. De obicei se folosesc în această privinţă două expresii care tind să stabilească aici o distincţie, fără ca totuşi să putem indica exact principiul acestei distincţii. Matematicienii vorbesc numai de un progressus [A 511, B 539] in infinitum. Cercetătorii conceptelor (filosofii) vor să-i substituie, ca singură valabilă, expresia de progressus in indefinitum. Fără a mă opri la examinarea scrupulelor care le-a sugerat acestora o atare distincţie şi la utilitatea sau inutilitatea ei, vreau să încerc a determina exact aceste concepte în raport cu scopul meu.

Despre o linie dreaptă se poate foarte bine spune că poate fi prelungită la infinit, şi aici distincţia între progresie infinită şi progresie indeterminat de mare (progressus in indefinitum) ar fi o subtilitate deşartă. În adevăr, atunci când se spune: prelungiţi o linie este negreşit mai corect dacă se adaugă in indefinitum decât dacă se spune in infinitum. Prima expresie nu înseamnă decât: prelungiţi-o cât de mult voiţi, pe când cea de-a doua: nu trebuie să încetaţi niciodată a o prelungi (ceea ce nu se intenţionează aici); totuşi, dacă e vorba numai de putinţă, prima expresie este foarte justă, căci puteţi să o prelungiţi din ce în ce mai mult până la infinit. Şi tot aşa stau lucrurile şi în toate cazurile în care nu se vorbeşte decât de progresie, adică de înaintarea de la condiţie la condiţionat; această înaintare posibilă merge la infinit în seria fenomenelor. Plecând de la un cuplu de strămoşi, voi puteţi înainta fără sfârşit pe linia descendentă a procreaţiei şi puteţi foarte bine gândi că realmente [A 512, B 540] aşa se continuă ea în lume. Aici raţiunea nu are nevoie niciodată de totalitatea absolută a seriei, fiindcă ea nu o presupune ca fiind condiţie şi ca fiind dată (datum), ci numai ca ceva condiţionat, care ar putea fi numai dată (dabile) şi care se adaugă fără sfârşit.

Cu totul altfel se prezintă problema: cât de departe se întinde regresia care urcă, într-o serie, de la condiţionatul dat la condiţii, dacă pot spune: este o regresie la infinit sau numai o regresie care merge indefinit de departe (in indefinitum) şi dacă deci, pornind de la oamenii care trăiesc în prezent, pot urca la infinit în seria strămoşilor, acestora sau dacă nu se poate spune decât că oricât de departe voi fi mers îndărăt, nu voi întâlni niciodată un temei empiric, pentru a considera seria ca fiind undeva limitată, astfel încât sunt îndreptăţit şi totodată obligat, dacă nu să presupun, totuşi să caut tot mai departe pe strămoşii fiecăruia dintre strămosi.

Prin urmare, eu spun: dacă întregul a fost dat în intuiţia empirică, regresia în seria condiţiilor lui interne merge la infinit. Dacă însă n-a fost dat decât un membru al seriei, de la care abia trebuie să plece regresia spre totalitatea absolută, atunci are loc numai o regresie în mod indefnit [A 513, B 541] (in indefinitum). Astfel, despre diviziunea unei materii date între limitele ei (a unui corp) trebuie să se spună: ea merge la infinit. Căci această materie este dată întreagă, prin urmare cu toate părţile ei posibile, în intuiţia empirică. Cum condiţia acestui întreg este partea lui, iar condiţia acestei părţi este partea părţii etc., şi în această regresie de descompunere nu se întâlneşte niciodată un membru necondiţionat (indivizibil) al acestei serii de condiţii, nu numai că nu există nicăieri un temei empiric de a înceta diviziunea, ci membrii ulteriori ai diviziunii care urmează să fie continuată sunt ei înşişi daţi empiric înaintea acestei diviziuni continue, ceea ce înseamnă că diviziunea merge la infinit. Dimpotrivă, seria strămoşilor unui om dat nu este dată, în totalitatea ei absolută, în nici o experienţă posibilă, însă regresia merge totuşi de la fiecare membru al acestei procreaţii la unul superior, astfel încât nu se întâlneşte nici o limită empirică care să reprezinte pe un membru ca absolut necondiţionat. Cum însă nici membrii care ar putea constitui condiţia nu se află, în intuiţia empirică a întregului, înaintea regresiei, aceasta nu merge la infinit (în diviziunea datului), ci merge pe o întindere indefinită în căutarea a cât mai mulţi membri la cei daţi, care la rândul lor nu sunt niciodată daţi decât condiţionat.

[A 514, B 542] În nici unul din cele două cazuri, nici în regressus in infinitum, nici în cel in indefinitum, seria condiţiilor nu este considerată ca infinit dată în obiect. Nu avem aici lucruri care sunt date în sine, ci numai fenomene care, în calitate de condiţii ale altor condiţii, nu sunt date decât în regresia însăşi. Deci nu se mai pune problema cât de mare este în sine această serie a condiţiilor, dacă este finită sau infinită, căci ea nu este nimic în sine, ci cum trebuie să instituim regresia empirică şi cât de departe să o continuăm. Si aici trebuie făcută o distincţie importantă cu privire la regula acestei înaintări. Dacă întregul a fost dat empiric, atunci este posibil să mergem la infinit în seria condiţiilor lui interne. Dar dacă întregul nu este dat, ci abia prin regresia empirică urmează să fie dat, atunci nu pot spune decât că este posibil în infinit să înaintăm spre condiţii tot mai înalte ale seriei. În primul caz, putem spune: există totdeauna şi sunt daţi în mod empiric mai mulţi membri decât pot eu să-i ating prin regresie (de descompunere); pe când în al doilea caz, eu pot merge mereu tot mai departe în regresie, fiindcă nici un membru nu este dat empiric, ca absolut necondiţionat, şi permite deci mereu ca posibil un membru mai înalt, şi prin urmare căutarea lui devine necesară. În primul caz, era necesar să întâlnim tot mai mulţi membri ai seriei, iar în al doilea, este totdeauna necesar să căutăm tot mai mulţi, căci nici o [A 515, B 543] experienţă nu pune limite în mod absolut. În adevăr, una din două: ori nu aveţi nici o percepţie care limitează în mod absolut regresia empirică, şi în cazul acesta nu trebuie să consideraţi această regresie ca încheiată, ori, dacă aveţi o astfel de percepţie care limitează seria voastră, ea nu poate fi o parte a seriei parcurse (căci ceea ce limitează trebuie să fie diferit de ceea ce este limitat), deci voi trebuie să continuaţi mai departe regresia voastră de asemenea spre această condiţie, şi aşa mai departe.

Secţiunea următoare va pune aceste note în lumina cuvenită, prin aplicarea lor.

ANTINOMIA RAŢIUNlI PURE

Secţiunea a noua

DESPRE FOLOSIREA EMPIRICĂ A PRINCIPIULUI

REGULATIV AL RAŢIUNII CU PRIVIRE LA TOATE

IDEILE COSMOLOGICE

Cum nu există, aşa cum am arătat de mai multe ori, o folosire transcendentală nici a conceptelor pure ale intelectului, nici a conceptelor raţiunii, cum totalitatea absolută a seriilor condiţiilor din lumea sensibilă se bazează numai pe o folosire transcendentală a raţiunii, care reclamă această totalitate necondiţionată de la ceea ce ea presupune a fi lucrul [A 516, B 544] în sine, iar cum lumea sensibilă nu cuprinde o astfel de totalitate, nu mai poate fi vorba niciodată despre mărimea absolută a seriilor în această lume, indiferent dacă ea este limitată sau nelimitată în sine, ci numai cât de departe trebuie să mergem îndărăt în regresia empirică, în reducerea experienţei la condiţiile ei, pentru a nu ne opri, potrivit regulii raţiunii, la nici o altă soluţie a acestor probleme decât la cea corespunzătoare obiectului.

Nu ne rămâne deci altă valabilitate a principiului raţiunii decât aceea a unei reguli de continuare şi mărime a unei experienţe posibile, după ce a fost suficient dovedită lipsa de valabilitate a lui ca principiu constitutiv al fenomenelor [ca lucruri în sine]. Dacă putem pune acea valabilitate în afară de orice îndoială, se pune capăt şi conflictului raţiunii cu sine însăşi, fiindcă, prin această soluţie critică, nu numai că s-a înlăturat aparenţa care dezbinase raţiunea cu sine însăşi, ci în locul ei se dezvăluise sensul în care raţiunea concordă cu sine însăşi, sens a cărui neînţelegere, numai, a provocat conflictul, şi un principiu altfel dialectic se preface într-un principiu doctrinal. În adevăr, dacă acesta se poate justifica în semnificaţia lui subiectivă de a determina maximum de folosire posibilă a intelectului în experienţă, conform obiectelor acestei experienţe, e tocmai ca şi când el ar determina a priori, ca şi o axiomă, obiectele în sine [A 517, B 545] (ceea ce este imposibil din raţiune pură); căci şi o axiomă n-ar putea avea, cu privire la obiecte, o influenţă mai mare în extinderea şi corectarea cunoaşterii noastre decât dovedindu-se activă în cea mai largă folosire empirică a intelectului nostru.

I. SOLUŢIONAREA IDEII COSMOLOGICE DESPRE

TOTALITATEA COMPOZIŢIEI FENOMENELOR

ÎNTR-UN UNIVERS

Aici, ca şi în celelalte probleme cosmologice, fundamentul principiului regulativ al raţiunii este judecata că în regresia empirică nu se poate găsi nici o experienţă despre o limită absolută, prin urmare despre o condiţie care, ca atare, să fie empiric absolut necondiţionată. Iar cauza este următoarea: că o astfel de experienţă ar trebui să cuprindă în sine o limitare a fenomenelor prin nimic sau prin vid, la care regresia continuă ar putea ajunge printr-o percepţie, ceea ce este imposibil.

Dar această judecată, care nu spune decât că în regresia empirică eu nu ajung niciodată decât la o condiţie [A 518, B 546] care, la rândul ei, trebuie considerată ca empiric condiţionată, cuprinde regula in terminis că oricât de departe aş fi ajuns în seria ascendentă trebuie să caut mereu un membru mai înalt al seriei, indiferent dacă acesta îmi este cunoscut prin experienţă sau nu.

Pentru soluţionarea primei probleme cosmologice nu mai este nevoie decât de a decide dacă în regresia spre mărimea necondiţionată a universului (în timp şi în spaţiu) această ascensiune, niciodată limitată, poate fi numită o regresie în infinit sau numai o regresie continuată indefinit (in indefinitum).

Simpla reprezentare generală a seriei tuturor stărilor trecute ale lumii, precum şi a lucrurilor care sunt simultane în spaţiul lumii, nu este ea însăşi decât o regresie empirică posibilă, pe care o gândesc, deşi încă indeterminat, şi prin care, numai, poate lua naştere conceptul despre o atare serie de condiţii a percepţiei date^[109]. Eu nu am niciodată universul [A 519, B 547] decât în concept, iar nicidecum (ca un tot) în intuiţie. Deci nu pot conchide de la mărimea lui la mărimea regresiei şi să o determin pe aceasta din urmă în funcţie de cea dintâi, ci trebuie să-mi fac mai întâi un concept despre mărimea lumii prin mărimea regresiei empirice. Dar despre această regresie nu ştiu niciodată ceva mai mult decât că trebuie să înaintez empiric de la fiecare membru dat al seriei de condiţii mereu spre un membru mai înalt (mai îndepărtat). În felul acesta, mărimea ansamblului fenomenelor nu este deci absolut determinată, prin urmare nu se poate spune nici că această regresie merge la infinit, căci aceasta ar anticipa membrii la care regresia încă n-a ajuns, şi ar reprezenta atât de mare mulţimea lor, încât nici o sinteză empirică nu poate ajunge acolo, prin urmare ar determina mărimea lumii înainte de regresie (deşi numai negativ), ceea ce este imposibil. Căci lumea nu-mi este dată prin nici o intuiţie (în totalitatea ei), deci nici mărimea ei înainte de regresie. Prin urmare, noi nu putem spune nimic despre mărimea lumii în sine, nici măcar că în ea are loc un regressus in infinitum, ci trebuie să căutăm numai conceptul despre mărimea ei, după regula care determină regresia empirică în ea. Dar această regulă nu spune mai mult decât că, oricât de departe am fi ajuns în seria condiţiilor empirice, nu trebuie să admitem nicăieri o limită absolută, [A 520, B 548] ci să subordonăm fiecare fenomen ca fiind condiţionat unui alt fenomen, ca fiind condiţia lui, că deci trebuie să înaintăm mai departe spre aceasta, ceea ce înseamnă regressus in indefinitum care, fiindcă nu determină vreo mărime în obiect, se distinge destul de clar de regressus in infinitum.

Prin urmare, eu nu pot spune: lumea este infinită ca timp scurs sau ca spaţiu. Căci un astfel de concept de mărime, ca infinitate dată, este absolut imposibil din punct de vedere empiric, prin urmare şi în raport cu lumea ca obiect al simţurilor. Nu voi spune nici că regresia de la o percepţie dată spre tot ce o limitează într-o serie, atât în spaţiu, cât şi în timpul trecut, merge la infinit, căci aceasta presupune mărimea infinită a lumii; şi nu voi spune nici că ea este finită, căci limita absolută este de asemenea imposibilă din punct de vedere empiric. Prin urmare, nu voi putea spune nimic despre întregul obiect al experienţei (al lumii sensibile), ci numai despre regula potrivit căreia trebuie să fie instituită şi continuată experienţa, corespunzător obiectului ei.

Deci primul răspuns, şi anume negativ, la problema cosmologică cu privire la mărimea lumii este: lumea nu are un prim început în timp şi nici o limită extremă în spaţiu.

Căci în cazul contrar, ea ar fi limitată de timpul vid, pe de o parte, [A 521, B 549] de spaţiul vid, pe de altă parte. Dar cum ea, ca fenomen, nu poate fi în sine limitată nici de unul, nici de altul, fiindcă fenomenul nu este lucru în sine, ar trebui să fie posibilă o percepţie a limitei formate de timpul sau spaţiul absolut vide, percepţie prin care aceste limite ale lumii ar fi date într-o experienţă posibilă. Dar o astfel de experienţă, fiind total vidă de conţinut, este imposibilă. Deci o limită absolută a lumii este imposibilă din punct de vedere empiric, prin urmare şi în mod absolut^[110]*.

De aici urmează totodată răspunsul afirmativ, că regresia în seria fenomenelor lumii, ca determinare a mărimii lumii, merge in indefinitum, ceea ce înseamnă că lumea sensibilă nu are o mărime absolută, ci că regresia empirică (prin care, numai, ea poate fi dată pe latura condiţiilor ei) îşi are regula ei, anume de a înainta mereu de la fiecare membru al seriei, ca de la un condiţionat, spre unul şi mai îndepărtat (fie prin experienţă proprie, fie [A 522, B 550] prin firul călăuzitor al istoriei, fie prin lanţul efectelor şi cauzelor lor) şi de a nu ne dispensa niciodată de a extinde folosirea empirică posibilă a intelectului nostru, ceea ce, de altfel, este îndeletnicirea propriu-zisă şi unică a raţiunii, în principiile ei.

O regresie empirică determinată, care să înainteze fără încetare într-o anumită specie de fenomene, nu este prescrisă prin aceasta; de exemplu că de la un om viu trebuie să urcăm mereu într-o serie de strămoşi, fără a ne aştepta la un prim cuplu, sau în seria corpurilor lumii, fără a admite un soare extrem, ci se ordonă numai înaintarea de la fenomene la fenomene, chiar dacă acestea nu procură nici o percepţie reală (dacă ea este prea slabă, ca grad, pentru conştiinţa noastră, spre a deveni experienţă), fiindcă ele aparţin totuşi experienţei posibile.

Orice început este în timp şi orice limită a ceea ce e întins se află în spaţiu. Dar spaţiul şi timpul nu sunt decât în lumea sensibilă. Prin urmare, numai fenomenele din lume sunt limitate în mod condiţionat, pe când lumea însăşi nu este limitată nici condiţionat, nici neconditionat.

Tocmai din acest motiv, şi fiindcă lumea nu poate fi dată niciodată întreagă şi nici seria condiţiilor unui condiţionat dat, ca serie a lumii, conceptul despre mărimea lumii nu este dat decât de regresie [A 523, B 551] şi nu înaintea ei într-o intuiţie colectivă. Dar această regresie nu constă niciodată decât în determinarea mărimii şi nu procură deci un concept determinat şi nici un concept despre o mărime care ar fi infinită în raport cu o anumită măsură; ea nu merge deci la infinit (ca şi cum ar fi dat), ci la o depărtare indeterminată, pentru a da (experienţei) o mărime care abia prin această regresiune devine reală.

II.SOLUŢIONAREA IDEII COSMOLOGICE DESPRE

TOTALITATEA DIVIZIUNl1 UNUI TOT DAT ÎN INTUIŢIE

Când divid un tot care este dat în intuiţie merg de la un condiţionat la condiţiile posibilităţii lui. Diviziunea părţilor (subdivisio sau decompositio) este o regresie în seria acestor condiţii. Totalitatea absolută a acestei serii n-ar fi dată decât atunci când regresia ar putea ajunge la părţile simple. Dar dacă toate părţile sunt la rândul lor iarăşi divizibile într-o descompunere care se continuă mereu, atunci diviziunea, adică regresia, merge in infinitum de la condiţionat la condiţiile lui; cum condiţiile (părţile) sunt conţinute în condiţionatul însuşi şi cum acesta este dat întreg într-o intuiţie închisă [A 524, B 552] între limitele lui, ele sunt de asemenea date toate o dată cu el. Deci regresia nu trebuie numită numai o regresie in indefinitum, singurul lucru pe care îl permitea Ideea cosmologică anterioară, căci trebuia ca eu să înaintez de la condiţionat la condiţiile lui, care erau date în afara lui, prin urmare nu o dată cu el, ci se adăugau abia în regresia empirică. Cu toate acestea, nu este deloc permis să spunem despre un astfel de întreg care este divizibil la infinit că el constă din infinit de multe părţi. Căci deşi toate părţile sunt conţinute în intuiţia întregului, totuşi în ea nu este cuprinsă întreaga diviziune, care nu constă decât în descompunerea continuă sau în regresia însăşi care face abia reală seria. Cum această regresie este infinită, toţi membrii (părţile) la care ea ajunge sunt, fără îndoială, conţinuţi ca agregate în întregul dat, dar nu întreaga serie a diviziunii, care este infinită succesiv şi niciodată întreagă, prin urmare nu poate reprezenta mulţimea infinită şi sinteza ei într-un tot.

Această remarcă generală poate fi aplicată foarte uşor mai întâi la spaţiu. Orice spaţiu intuit în limitele lui este un astfel de tot, ale cărui părţi, oricât le-am descompune, sunt la rândul lor tot spaţii şi prin urmare el este divizibil la infinit.

[A 525, B 553] De aici urmează în mod firesc şi a doua aplicaţie largă la un fenomen extern (corp) închis în limitele lui. Divizibilitatea acestui corp se fundează pe divizibilitatea spaţiului, care constituie posibilitatea corpului ca un tot întins. Acesta este deci divizibil la infinit, fără să constea totuşi din părţi infinit de multe.

Pare în adevăr că din moment ce un corp trebuie să fie reprezentat ca substanţă în spaţiu, el trebuie să fie distins de spaţiu în ce priveşte legea divizibilităţii spaţiului, căci se poate eventual admite că în spaţiu descompunerea nu poate înlătura niciodată orice compoziţie, pentru că atunci ar înceta chiar orice spaţiu, care altfel nu are nimic independent (ceea ce este imposibil); dar dacă ar fi suprimată în gând orice compoziţie a materiei, n-ar trebui să mai rămână nimic, pare să nu concorde cu conceptul unei substanţe, care este propriu-zis subiectul oricărei compoziţii şi ar trebui să subziste în elementele ei, deşi ar fi dispărut legătura lor în spaţiu, prin care ele constituie un corp. Dar cu ceea ce se numeşte substanţă în fenomen lucrurile nu stau asa cum le-am gândi despre un lucru în sine, printr-un concept pur al intelectului. Această substanţă nu este subiect absolut, ci imagine permanentă a [A 526, B 554] sensibilităţii şi nimic decât intuiţie, în care nu se găseşte nicăieri nimic necondiţionat.

Dar deşi această regulă a progresiei la infinit are loc, fără nici o îndoială, la subdiviziunea unui fenomen, considerat ca o simplă umplere a spaţiului, totuşi ea nu poate fi valabilă atunci când vrem să o extindem şi la mulţimea părţilor deja separate într-un anumit mod în întregul dat, prin care ele constituie un quantum discretum. A admite că în orice tot organizat fiecare parte la rândul ei este tot organizată şi că, divizând în felul acesta părţile la infinit, întâlnim mereu noi părţi organizate, într-un cuvânt că totul este organizat la infinit, acest lucru nu poate fi conceput, ci numai că părţile materiei ar putea fi organizate în descompunerea lor la infinit. Căci infinitatea diviziunii unui fenomen dat în spaţiu se fundează numai pe aceea că prin ea este dată numai divizibilitatea, adică o mulţime de părţi absolut nedeterminată în sine, pe când părţile însele sunt date şi sunt determinate numai prin subdiviziune, într-un cuvânt că întregul nu este deja divizat în sine. Diviziunea poate deci determina în acest întreg o mulţime, care merge atât de departe cât vrem să înaintăm în regresia diviziunii. Dimpotrivă, într-un corp organic, [A 527, B 555] organizat la infinit, întregul este reprezentat, prin acest concept, ca fiind deja divizat şi se găseşte în el, înaintea oricărei regresii a diviziunii, o multitudine de părţi determinată în sine, dar infinită, ceea ce este contradictoriu; întrucât această dezvoltare infinită este considerată ca o serie care nu poate fi terminată niciodată (infinită) şi care totuşi este terminată într-o sinteză. Diviziunea infinită nu desemnează decât fenomenul ca un quantum continuum şi este inseparabilă de ceea ce umple spaţiul, căci tocmai în ceea ce umple spaţiul se atlă principiul divizibilităţii infinite. Dar îndată ce adrnitem ceva ca quantum discretum, mulţimea unităţilor lui este determinată, prin urmare ea este totdeauna egală cu un număr. Numai experienţa poate decide cât de departe poate merge organizarea într-un corp organizat; şi chiar dacă ea n-ar ajunge cu certitudine la o parte neorganică, astfel de părţi trebuie totuşi să se afle cel puţin în experienţa posibilă. Dar cât de departe în genere se întinde diviziunea transcendentală a unui fenomen nu este o problemă a experienţei, ci un principiu al raţiunii de a nu considera niciodată ca absolut terminată regresia empirică în descompunerea a ceea ce este întins, conform naturii acestui fenomen.

[A 528, B 556] Notă finală la soluţionarea Ideilor matematico-transcendentale şi notă preliminară la soluţionarea Ideilor dinamico-transcendentale

Reprezentând într-un tabel antinomia raţiunii pure la toate Ideile transcendentale şi arătând principiul acestui conflict şi singurul mijloc de a-l înlătura, mijloc care consta în aceea că ambele aserţiuni opuse au fost declarate ca false, am reprezentat pretutindeni condiţiile ca aparţinând condiţionatului lor, după raporturi de spaţiu şi de timp, ceea ce este supoziţia obişnuită a simţului comun, pe care se şi baza în întregime acel conflict. În această privinţă, toate reprezentările dialectice ale totalităţii în seria condiţiilor unui condiţionat dat erau absolut de aceeaşi specie. Era totdeauna o serie în care condiţia era legată cu condiţionatul, ca membri ai ei, şi prin urmare erau de aceeaşi specie, regresia nefiind niciodată concepută ca terminată sau, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, atunci un membru condiţionat în sine ar fi fost considerat în mod fals ca un membru prim, prin urmare ca necondiţionat. Deci, fără îndoială, nu s-a luat în considerare totdeauna obiectul, adică condiţionatul, ci seria [A 529, B 557] condiţiilor lui, numai din punctul de vedere al mărimii ei, şi astfel dificultatea, care nu putea fi înlăturată prin nici un compromis, ci numai prin tăierea totală a nodului, consta în aceea că raţiunea făcea ca pentru intelect obiectul să fie sau prea lung sau prea scurt, astfel încât intelectul nu putea egala niciodată Ideea raţiunii.

Dar aici am trecut cu vederea o distincţie esenţială care domină printre obiecte, adică printre conceptele intelectului, pe care raţiunea se străduieşte să le ridice la rangul de Idei, anume că, potrivit tabelului nostru de categorii de mai sus, două din ele desemnează o sinteză matematică a fenomenelor, iar celelalte două, o sinteză dinamică. Până acum, acest lucru putea fi foarte bine lăsat la o parte, fiindcă aşa cum în reprezentarea generală a tuturor Ideilor transcendentale rămâneam totdeauna numai la condiţii în fenomen, tot aşa şi în cele două Idei matematico-transcendentale nu aveam alt obiect decât pe cel din fenomen. Acum însă, când trecem la conceptele dinamice ale intelectului, întrucât ele trebuie să se adapteze Ideii raţiunii, acea distincţie devine importantă şi ne deschide o perspectivă cu totul nouă cu privire la procesul în care este angajată raţiunea. Acest proces a fost respins mai înainte, ca fiind bazat pe supoziţii false de ambele părţi; acum însă, când în antinomia dinamică [A 530, B 558] are poate loc o astfel de supoziţie care poate fi compatibilă cu pretenţia raţiunii, din acest motiv, precum şi fiindcă judecătorul completează lipsa de motivaţie, pe care ambele părţi au ignorat-o, procesul poate fi aplanat spre satisfacţia ambelor părţi; ceea ce nu era realizabil în conflictul antinomiei matematice.

Seriile condiţiilor sunt desigur toate omogene, întrucât se ia în considerare numai întinderea lor, pentru a vedea dacă sunt adecvate Ideii sau dacă sunt prea mari sau prea mici pentru ea. Dar conceptul intelectului, care serveşte de fundament acestor Idei, conţine sau numai o sinteză a omogenului (ceea ce este presupus în orice mărime, atât în compoziţia, cât şi în diviziunea ei), sau şi o sinteză a eterogenului, ceea ce poate fi cel puţin admis în sinteza dinamică, atât cea a legăturii cauzale, cât şi cea a legăturii dintre necesar şi contingent.