Secţiunea întâi
SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE
Pentru a putea enumera aceste Idei, după un principiu, cu precizie sistematică, trebuie să observăm mai întâi că numai intelectul este acela din care pot izvorî concepte pure şi transcendentale, că raţiunea nu produce propriu-zis nici [A 409] un concept, ci că cel mult eliberează numai conceptul intelectului de limitările inevitabile ale unei experienţe posibile şi caută deci să-l extindă dincolo de limitele empiricului, dar totuşi în legătură [B 436] cu el. Aceasta are loc prin aceea că pentru un condiţionat dat raţiunea reclamă totalitatea absolută de partea condiţiilor (sub care intelectul supune unităţii sintetice toate fenomenele) şi astfel face din categorie o Idee transcendentală, pentru a da sintezei empirice totalitatea absolută prin continuarea ei până la necondiţionat (care nu se întâlneşte niciodată în experienţă, ci numai în Idee). Raţiunea reclamă aceasta după principiul: dacă este dat condiţionatul, atunci este dată şi întreaga sumă a condiţiilor, prin urmare necondiţionatul absolut, care el singur face posibil condiţionatul. Astfel, mai întâi, Ideile transcendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiţionat şi ele vor putea fi cuprinse într-un tabel sistematizat după titlurile categoriilor. Dar, în al doilea rând, trebuie să se observe că nu toate categoriile sunt bune pentru aceasta, ci numai cele în care sinteza constituie o serie de condiţii subordonate (nu coordonate) între ele în raport cu un condiţionat. Totalitatea absolută nu e reclamată de raţiune decât întrucât priveşte seria [A 410] ascendentă a condiţiilor pentru un condiţionat dat, prin urmare nu atunci când e vorba de linia descendentă a consecinţelor şi nici de agregatul condiţiilor coordonate faţă de aceste consecinţe. Căci, cu privire la condiţionatul dat, [B 437] condiţiile sunt deja presupuse şi trebuie considerate ca date o dată cu aceasta; în timp ce, având în vedere că consecinţele nu fac posibile condiţiile lor, ci mai curând le presupun, în mersul spre consecinţe (sau în coborârea de la condiţia dată spre condiţionat) putem fi fără grijă cu privire la faptul dacă seria încetează sau nu şi în genere problema cu privire la totalitatea lor nu este deloc o supoziţie a raţiunii.
Astfel, gândim în mod necesar ca dat (chiar dacă nu determinabil de către noi) un timp complet scurs până în momentul prezent. Dar în ce priveşte timpul viitor, deoarece acesta nu este condiţia pentru a ajunge la prezent, este cu totul indiferent, pentru a-l înţelege, cum tratăm timpul viitor, dacă îl vom face să înceteze la un moment dat sau îl vom lăsa să curgă la infinit. Fie seria m, n, o, în care n este dat ca fiind condiţionat cu privire la m, dar totodată ca o condiţie a lui o; să presupunem că seria merge ascendent de la condiţionatul n la m (l, k, i etc.) şi, de asemenea, descendent de la condiţia n la condiţionatul o (p, q, r etc.); atunci eu trebuie să presupun prima serie, pentru a considera pe n ca dat, iar n nu este posibil, potrivit raţiunii (totalităţii condiţiilor), [A 411] decât cu ajutorul acestei serii; dar posibilitatea ei nu se întemeiază pe seria următoare o, p, q, r, care, prin urmare, nu poate fi considerată [B 438] ca dată, ci numai ca dabilis.
Voi numi regresivă sinteza unei serii orientată spre condiţii, deci pe aceea care porneşte de la condiţia cea mai apropiată de fenomenul dat şi urcă până la condiţiile mai îndepărtate, iar progresivă pe aceea care coboară, orientată spre condiţionat, de la consecinţa cea mai apropiată la consecinţele cele mai îndepărtate. Cea dintâi merge in antecedentia, cea de-a doua in consequentia. Ideile cosmologice se ocupă deci cu totalitatea sintezei regresive şi merg in antecedentia, nu in consequentia. Când se întâmplă invers, atunci este o problemă arbitrară, şi nu necesară, a raţiunii pure, căci pentru înţelegerea deplină a ceea ce este dat în fenomen avem nevoie de principii, iar nu de consecinţe.
Pentru a întocmi tabelul Ideilor după tabelul categoriilor, să luăm mai întâi cele două cuante originare ale oricărei intuiţii a noastre, timpul şi spaţiul. Timpul este în sine o serie (şi condiţia formală a tuturor seriilor) şi de aceea în el trebuie distinse a priori, în raport cu un prezent dat, antecedentia, în calitate de condiţii (trecutul), de consequentibus (viitorul). Prin urmare, [A 412] Ideea transcendentală a totalităţii absolute a seriei condiţiilor pentru un [B 439] condiţionat dat nu priveşte decât tot timpul trecut. După Ideea raţiunii, tot timpul scurs va fi gândit în mod necesar drept condiţie a momentului dat. Iar în ce priveşte spaţiul, în el nu există vreo deosebire în sine între progres şi regres, căci el constituie un agregat, iar nu o serie, căci părţile lui există toate simultan. Eu nu pot considera momentul prezent, în raport cu timpul trecut, decât numai ca fiind condiţionat, dar niciodată drept condiţie a acestui timp, căci acest moment ia naştere abia numai prin timpul scurs (sau mai curând prin scurgerea timpului precedent). Dar fiindcă părţile spaţiului nu sunt subordonate între ele, ci coordonate, o parte nu este condiţia posibilităţii celeilalte şi ea nu constituie în sine, ca timpul, o serie. Cu toate acestea, sinteza părţilor diverse ale spaţiului, cu ajutorul căreia îl aprehendăm, este succesivă, are deci loc în timp şi conţine o serie. Şi fiindcă în această serie a spaţiilor agregate (de exemplu, a palmelor într-o prăjină), începând cu un spaţiu dat, cele pe care le mai adăugăm prin gândire sunt totdeauna condiţia limitei celor precedente, măsurarea unui spaţiu trebuie considerată şi ca o sinteză a unei serii a condiţiilor pentru un condiţionat dat; numai că partea condiţiilor [A 413] nu este diferită în sine de partea în care se află condiţionatul, prin urmare regressus [B 440] şi progressus par să fie identice în spaţiu. Dar fiindcă o parte a spaţiului nu este dată, ci este numai limitată de altele, trebuie să considerăm orice spaţiu limitat ca fiind şi condiţionat, deoarece el presupune un alt spaţiu drept condiţie a limitei lui, şi aşa mai departe. Din punctul de vedere al limitării, progresul în spaţiu este deci şi un regres, şi Ideea transcendentală a totalităţii absolute a sintezei în seria condiţiilor priveşte şi spaţiul, şi eu pot pune problema totalităţii absolute a fenomenului în spaţiu tot atât de bine ca şi pe aceea a totalităţii absolute în timpul scurs. Vom vedea însă mai târziu dacă este posibilă şi o soluţie a acestei probleme.
În al doilea rând, realitatea în spaţiu, adică materia, este un condiţionat ale cărui condiţii interne sunt părţile lui, iar părţile părţilor sunt condiţiile îndepărtate, astfel încât aici are loc o sinteză regresivă, a cărei totalitate absolută este cerută de raţiune, care nu poate avea loc altfel decât printr-o diviziune completă, prin care realitatea materiei se reduce fie la nimic, fie la ceea ce nu mai este materie, adică la ceea ce este simplu. Prin urmare, şi aici există o serie de condiţii şi un progres spre necondiţionat.
[B 441] În al treilea rând, în ce priveşte categoriile raportului real dintre fenomene, [A 414] categoria substanţei cu accidentele ei nu este propice pentru o Idee transcendentală, adică, în raport cu această categorie, raţiunea nu are nici un motiv să se întoarcă regresiv la condiţii. Căci accidentele (întrucât sunt inerente unei substanţe unice) sunt coordonate între ele şi nu constituie o serie. Dar în ce priveşte substanţa, ele nu sunt propriu-zis subordonate acesteia, ci sunt modul de a exista al substanţei însăşi. Ceea ce aici ar mai putea să pară a fi o Idee a raţiunii transcendentale ar fi conceptul de substanţial. Dar fiindcă acesta nu înseamnă altceva decât conceptul de obiect în genere, care subzistă întrucât gândim în el numai subiectul transcendental, independent de orice predicate, iar aici nefiind vorba decât de necondiţionat în seria fenomenelor, e clar că substanţialul nu poate constitui un membru în această serie. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la substanţe în comuniunea lor, care sunt numai agregate şi nu au un exponent al unei serii, fiindcă ele nu sunt subordonate între ele în calitate de condiţii ale posibilităţii lor, ceea ce se putea spune desigur despre spaţii, a căror limită nu este niciodată determinată în sine, ci totdeauna de un alt spaţiu. Nu rămâne deci decât categoria cauzalităţii; care oferă o serie de cauze la un efect dat, în care se poate [B 442] urca de la efect, ca de la condiţionat, spre cauze, în calitate de condiţii, şi se poate da răspuns la întrebarea raţiunii.
[A 415] În al patrulea rând, conceptele de posibil, real şi necesar nu duc la nici o serie decât numai întrucât contingentul în existenţă trebuie considerat totdeauna ca fiind condiţionat şi întrucât, după regula intelectului, el indică totdeauna o condiţie, care în mod necesar ne trimite la o condiţie mai înaltă, până când raţiunea găseşte numai în totalitatea acestei serii necesitatea necondiţionată.
Nu există deci decât patru Idei cosmologice, după cele patru titluri ale categoriilor, dacă scoatem în relief pe acelea care implică în mod necesar o serie în sinteza diversului.
[B 443] 1
Totalitatea absolută a c o m p u n e r i i
întregului dat al tuturor fenomenelor
2 3
Totalitatea absolută a d i v i z i u n i i Totalitatea ahsolută a g e n e z e i
unui întreg dat în domeniul unui fenomen în genere
fenomenelor
4
Totalilatea absolută a d e p e n d e n ţ e i e x i s t e n ţ e i
a ceea ce este schimbător în fenomen
[A 416] Mai întâi trebuie să se observe aici că Ideea de totalitate absolută nu priveşte altceva decât expunerea fenomenelor, prin urmare nu conceptul pur al intelectului despre un întreg al lucrurilor în genere. Fenomenele sunt deci considerate aici ca date şi raţiunea reclamă totalitatea absolută a condiţiilor posibilităţii lor, întrucât accstea constituie o serie, prin urmare reclamă o sinteză absolută (adică în orice privinţă), completă, prin care fenomenul să poată fi expus după legile intelectului.
În al doilea rând, ceea ce caută raţiunea în această sinteză a condiţiilor, continuată în serie, şi anume regresiv, [B 444] este propriu-zis numai necondiţionatul, precum şi totalitatea în seria premiselor, care împreună nu mai presupun nici o altă premisă. Acest necondiţionat este cuprins totdeauna în totalitatea absolută a seriei, când ne-o reprezentăm în imaginaţie. Dar această sinteză absolut completă este la rândul ei numai o Idee; căci nu se poate şti, cel puţin de mai înainte, dacă o astfel de sinteză este şi posibilă în fenomene. Dacă ne reprezentăm totul prin simple concepte pure ale intelectului, independent de condiţiile intuiţiei sensibile, atunci se poate spune de-a dreptul că pentru un condiţionat dat este dată şi întreaga serie a condiţiilor subordonate între ele; căci cel dintâi nu este dat decât prin cea din urmă. Dar la fenomene se întâlneste o restricţie particulară a modului în care sunt date [A 417] condiţiile, fiindcă ele sunt date de sinteza succesivă a diversului intuiţiei, sinteză care trebuie să fie completă în regresiune. Dacă această totalitate este posibilă din punct de vedere sensibil, este încă o problemă. Dar Ideea acestei totalităţi se află totuşi în raţiune, indiferent de posibilitatea sau imposibilitatea de a lega de ea concepte empirice adecvate. Deci, fiindcă în totalitatea absolută a sintezei regresive a diversului în fenomen (după îndrumarea categoriilor care îl reprezintă ca pe o serie de condiţii pentru un condiţionat dat) este cuprins în mod necesar [B 445] necondiţionatul şi fiindcă poate fi lăsată nedecisă problema dacă şi cum poate fi realizată această totalitate, raţiunea ia aici hotărârea de a porni de la Ideea de totalitate, desi ea are ca intenţie finală propriu-zis necondiţionatul, fie al seriei întregi, fie al unei părţi a ei.
Acest necondiţionat poate fi gândit fie ca constând numai în seria întreagă, în care deci toţi membrii fără excepţie sunt condiţionaţi şi numai întregul lor ar fi absolut necondiţionat, şi în cazul acesta regresiunea se numeşte infintă, fie că necondiţionatul absolut nu este decât o parte a seriei, căreia ceilalţi membri ai seriei îi sunt subordonaţi, dar ea însăşi nu este supusă nici unei condiţii[96]. În primul caz, seria este [A 418] a parte priori fără limite (fără început), adică infinită şi totuşi dată în întregime, dar regresiunea în ea nu este niciodată încheiată şi nu poate fi numită infinită decât potentialiter. În al doilea [B 446] caz, există un termen prim al seriei care, în raport cu timpul scurs, se numeşte începutul lumii; în raport cu spaţiul - marginea lumii; în raport cu părţile unui tot dat în limitele lui - simplul; în raport cu cauzele - spontaneitatea absolută (libertatea); în raport cu existenţa lucrurilor schimbătoare - necesitatea naturală absolută.
Avem două expresii: lume şi natură, care uneori se confundă. Prima înseamnă întregul matematic al tuturor fenomenelor şi totalitatea sintezei lor în mare, ca şi în mic, adică atât în dezvoltarea progresivă a acestei sinteze prin compunere, cât şi prin diviziune. Aceeaşi lume se nuimeşte natură[97], întrucât e privită ca un întreg dinamic [A 419] şi nu se ia în considerare agregarea în spaţiu sau în timp, pentru a o realiza ca [B 447] o cantitate, ci se ia în considerare unitatea în existenţa fenomenelor. Condiţia a ceea ce se întâmplă se numeşte atunci cauză, iar cauzalitatea necondiţionată a cauzei în fenomen se numeşte libertate, în timp ce cauzalitatea condiţionată se numeşte cauză naturală în sens restrâns. Condiţionatul în existenţa în genere se numeşte contingent, iar necondiţionatul, necesar. Necesitatea necondiţionată a fenomenelor poate fi numită necesitate naturală.
Ideile de care ne ocupăm acum le-am numit mai sus Idei cosmologice, în parte pentru că prin termenul lume se înţelege ansamblul tuturor fenomenelor şi pentru că Ideile noastre nu sunt îndreptate decât asupra necondiţionatului printre fenomene, în parte şi pentru că termenul lume înseamnă în sens transcendental totalitatea absolută a ansamblului lucrurilor existente, iar noi ne îndreptăm atenţia numai spre totalitatea sintezei (deşi propriu-zis [A 420] numai în regresiunea către condiţii). Dacă se consideră că, în afară de aceasta, Ideile sunt toate transcendente şi deşi nu depăşesc obiectul, adică fenomenele ca specie, ci au de-a face numai cu lumea sensibilă (nu cu noumene), împing totuşi sinteza până la un grad care depăşeşte orice experienţă posibilă; ele pot fi numite toate, după părerea mea, foarte just concepte cosmologice. Din punctul de vedere al deosebirii dintre necondiţionatul [B 448] matematic şi necondiţionatul dinamic, spre care tinde regresiunea, eu aş numi totuşi pe primele două, în sens mai restrâns, concepte cosmologice (despre lume în mare şi în mic), iar pe celelalte două, concepte transcendente despre natură. Această deosebire nu este deocamdată de mare importanţă, dar poate deveni mai importantă în cele ce urmează.
ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
Secţiunea a doua
ANTITETICA RAŢIUNII PURE
Dacă tetică înseamnă orice ansamblu de doctrine dogmatice, prin antitetică înteleg nu afirmaţiile dogmatice (thesis cum antithesi), fără ca una să uibă un drept de întâietate faţă de cealaltă la aprobarea noastră. Antitetica deci nu se ocupă nicidecum cu afirmaţii unilaterale şi nu consideră cunoştinţele generale ale raţiunii decât sub raportul conflictului dintre ele şi al cauzelor lui. [A 421] Antitetica transcendentală este o cercetare asupra antinomiei raţiunii pure, asupra cauzelor şi rezultatului ei. Dacă folosim raţiunea noastră nu numai la aplicarea principiilor intelectului la obiecte [B 449] ale experienţei şi dacă îndrăznim să extindem aceste principii dincolo de limitele experienţei, atunci răsar judecăţi sofistice, care nici nu speră confirmare în experienţă, nici nu au a se teme de contrazicere, şi fiecare dintre ele nu numai că este în sine fără contradicţie, ci găseşte chiar în natura raţiunii condiţiile necesităţii ei, numai că, din nefericire, aserţiunea contrariului are de partea ei temeiuri de aserţiune tot atât de valabile şi necesare.
Întrebările care se prezintă în mod firesc într-o astfel de dialectică a raţiunii pure sunt deci: 1) care sunt propriu-zis judecăţile în care raţiunea pură este de fapt supusă în mod inevitabil unei antinomii? 2) pe ce cauze se întemeiază această antinomie ? 3) dacă şi în ce mod îi rămâne totuşi deschisă raţiunii, în această contradicţie, o cale spre certitudine ?
O teză dialectică a raţiunii pure trebuie deci să aibă în sine ceva care s-o distingă [A 422] de toate judecăţile sofistice: mai întâi, ea nu priveşte o problemă arbitrară, pe care ne-o punem de plăcere, ci o problemă de care trebuie să se izbească în mod necesar orice raţiune umană în mersul ei înainte; în al doilea rând, ea, cu judecata contrară, nu este o simplă aparenţă artificială care dispare de îndată ce o sesizăm, ci o aparenţă naturală şi inevitabilă care, chiar [B 450] dacă nu ne mai lăsăm păcăliţi de ea, deşi nu ne mai înşeală, ne mai creează mereu iluzii şi deci poate fi făcută în adevăr inofensivă, dar nu poate fi niciodată distrusă.
O astfel de doctrină dialectică nu se va raporta la unitatea intelectului în concepte ale experienţei, ci la unitatea raţiunii în simple Idei; [A 423] cum unitatea raţiunii trebuie să se acorde mai întâi cu intelectul, ca sinteză după reguli, dar şi cu raţiunea, ca unitate absolută a acestei sinteze, condiţiile unităţii, în caz că sinteza este adecvată unităţii raţiunii, vor fi prea mari pentru intelect, iar dacă vor fi conforme intelectului, vor fi prea mici pentru raţiune; de unde rezultă în mod necesar un conflict care nu poate fi evitat, oricum am proceda.
Aceste aserţiuni sofistice deschid deci o arenă dialectică, în care fiecare parte care are permisiunea de a ataca are câştig de cauză, iar acela care este silit să procedeze numai defensiv este învins. De aceea, cavalerii gata de luptă, indiferent că intervin pentru cauza bună sau pentru cea rea, sunt siguri de cununa biruinţei, dacă se îngrijesc să aibă privilegiul de a da ei ultimul atac şi dacă nu sunt obligaţi să reziste unui nou asalt al adversarului. Ne putem lesne închipui că această arenă a fost încă de mult călcată destul de des, că multe victorii au fost repurtate de ambele părţi, dar că, pentru ultima, [B 451] care era decisivă, s-a avut totdeauna grijă ca apărătorul cauzei drepte să rămână singur pe teren, prin faptul că adversarului său i se interzicea să mai ia armele în mână. Ca arbitri nepărtinitori ai luptei trebuie să lăsăm de o parte problema dacă e bună sau rea cauza pentru care combat luptătorii şi să-i lăsăm să-şi rezolve mai întâi între ei disputa. Poate că, după ce mai mult s-au obosit decât şi-au provocat reciproc răni, vor sesiza singuri zădărnicia certei lor şi se vor despărţi ca buni prieteni.
Această metodă de a asista la o luptă de aserţiuni sau mai curând de a o provoca, nu pentru a decide în cele din urmă în avantajul uneia sau alteia din părţi, ci pentru a cerceta dacă nu cumva obiectul luptei nu este poate decât o simplă iluzie, pe care fiecare o urmăreşte în zadar şi în care [A 424] nu poate câştiga nimic, chiar dacă n-ar întâmpina nici o opoziţie, acest procedeu, zic, poate fi numit metodă sceptică. Ea este cu totul diferită de scepticism, principiu al unei ignoranţe artificiale şi ştiinţifice care subminează fundamentele oricărei cunoaşteri, pentru a nu lăsa nicăieri, pe cât posibil, nici o încredere şi nici o siguranţă în cunoaştere. Căci metoda sceptică tinde spre certitudine, prin aceea eă ea caută să descopere într-o astfel de luptă, [B 452] purtată de ambele părţi loial şi inteligent, punctul neînţelegerii, pentru ca, aşa cum fac legiuitorii înţelepţi, din nedumerirea judecătorilor în procese, să se instruiască pe ei înşişi din ceea ce este deficient şi imprecis determinat în legile lor. Antinomia care se revelează în aplicarea legilor, este, pentru înţelepciunea noastră limitată, cea mai bună piatră de încercare a nomoteticii, pentru a face prin aceasta atentă raţiunea, care în speculaţie abstractă nu observă uşor paşii greşiţi asupra momentelor în determinarea principiilor ei.
Dar această metodă sceptică nu este esenţial proprie decât filosofiei transcendentale, şi în oricare alt câmp de cercetare ne putem eventual dispensa de ea, numai în aceasta nu. În matematică, folosirea ei ar fi absurdă, căci în ea nu există aserţiuni false care să se poată ascunde şi să poată fi făcute invizibile, [A 425] deoarece dovezile trebuie să urmeze totdeauna firul intuiţiei pure, şi anume printr-o sinteză totdeauna evidentă. În filosofia experimentală, o îndoială provizorie poate fi desigur utilă, dar totuşi cel puţin nu este posibilă nici o neînţelegere care să nu poată fi uşor înlăturată, şi în experienţă trebuie să se găsească în cele din urmă ultimele mijloace pentru a decide diferendul, indiferent că ele sunt descoperite mai devreme sau mai târziu. Morala poate da şi ea toate [B 453] principiile ei in concreto, împreună cu consecinţele practice, cel puţin în experienţele posibile, şi astfel poate evita neînţelegerea abstracţiei. Dimpotrivă, aserţiunile transcendentale, care au pretenţia la cunoaşteri care se extind dincolo de câmpul tuturor experienţelor posibile, nu sunt, chiar în cazul în care sinteza lor abstractă ar putea fi dată a priori într-o intuiţie, astfel constituite, încât neînţelegerea să poată fi descoperită cu ajutorul vreunei experienţe. Raţiunea transcendentală nu permite deci nici o altă piatră de încercare, decât pe aceea de a uni între ele aserţiunile ei şi, prin urmare, a lăsa mai întâi rivalitatea dintre ele liberă şi fără obstacole. Această rivalitate vrem s-o prezentăm acum[98].
[A 426, B 454] ANTINOMIA [A 427, B 455] RAŢIUNII PURE
PRIMUL CONFLICTAL IDEILOR TRANSCENDENTALE
TEZĂ
Lumea are un început în timp şi este de asemenea limitată în spaţiu.
DOVADĂ
