DOVADĂ
Să admitem că nu există altă cauzalitate decât după legi ale naturii; astfel, tot ce se întâmplă presupune o stare anterioară, căreia îi urmează inevitabil, după o regulă. Dar starea anterioară trebuie să fie ea însăşi ceva care s-a întâmplat (care să fi devenit în timp, căci mai înainte nu era), deoarece dacă ar fi fost întotdeauna, atunci nici consecinţa ei nu ar mai fi început să fie, ci ar fi existat întotdeauna. Astfel, cauzalitatea cauzei prin care se întâmplă ceva este ea însăşi ceva întâmplat care, potrivit legii naturii, presupune la rândul ei o stare anterioară şi cauzalitatea ei, iar această stare, la fel, presupune o alta mai veche etc. Dacă deci totul se întâmplă numai după legile simple ale naturii, atunci nu există totdeauna decât un început subaltern, dar niciodată [A 446, B 474] un prim început şi deci în genere nu există o totalitate a seriei de partea cauzelor care derivă unele din altele. Dar tocmai în aceasta constă legea naturii: că nimic nu se întâmplă fără o cauză suficient determinată a priori. Deci judecata că orice cauzalitate nu este posibilă decât după legi ale naturii se contrazice pe sine în generalitatea ei nelimitată, şi această cauzalitate nu poate fi deci acceptată ca singura.
În consecinţă, trebuie admisă o cauzalitate, prin care se întâmplă ceva fără ca propria lui cauză să fie determinată mai departe de o altă cauză precedentă după legi necesare, adică o spontaneitate absolută a cauzelor, având capacitatea de a începe de la sine o serie a fenomenelor care decurg după legi naturale, prin urmare libertate transcendentală, fără care, chiar în cursul naturii, seria succesivă a fenomenelor nu e niciodată completă de partea cauzelor.
ANTITEZĂ
Nu există libertate, ci totul în lume se întâmplă numai după legi ale naturii.
DOVADĂ
Presupuneţi că există o libertate în sens transcendental, ca o specie particulară de cauzalitate, potrivit căreia ar putea să se desfăşoare evenimentele lumii, anume o facultate de a începe în mod absolut o stare, prin urmare şi o serie de urmări ale acestei stări; atunci, în virtutea acestei spontaneităţi, va începe nu numai o serie, ci va începe în mod absolut determinarea acestei spontaneităţi însăşi de a produce seria, adică cauzalitatea, astfel încât nimic nu precedă care să determine după legi constante această acţiune care se întâmplă. Dar orice început de acţiune presupune o stare a cauzei care încă nu acţionează, şi un prim început dinamic al acţiunii presupune o stare care nu are nici o legătură de cauzalitate cu starea anterioară a aceleiaşi cauze, adică nu rezultă în nici un mod din ea. Libertatea transcendentală este deci contrară legii cauzale şi este o astfel de legătură a stărilor succesive [A 447, B 475] a cauzelor eficient, după care nu e posibilă nici o unitate a experienţei şi care deci nici nu se întâlneşte în nici o experienţă, prin urmare nu este decât o ficţiune goală.
Nu avem deci decât natura, în care trebuie să căutăm înlănţuirea şi ordinea evenimentelor lumii. Libertatea (independenţa) faţă de legile naturii este în adevăr o eliberare de constrângere, dar şi de firul conducător al tuturor regulilor. Căci nu se poate spune că în locul legilor naturii se instalează în cauzalitatea cursului lumii legi ale libertăţii, căci dacă libertatea ar fi determinată după legi, n-ar fi libertate, ci ea însăşi n-ar fi altceva decât natură. Deci natura şi libertatea transcendentală se deosebesc între ele ca legitatea şi absenţa legităţii. Cea dintâi determină desigur intelectul cu dificultatea de a căuta mereu mai sus în seria cauzelor originea evenimentelor, deoarece cauzalitatea lor este totdeauna condiţionată, dar promite, ca despăgubire, o unitate de experienţă universală şi conformă legilor, pe când, dimpotrivă, iluzia libertăţii promite, negreşit, intelectului cercetător un punct de repaus în lanţul cauzelor, conducându-l la o cauzalitate necondiţionată, care începe să acţioneze de la sine, dar fiindcă această cauzalitate este oarbă, rupe firul călăuzitor al regulilor, singurul care face posibilă o experienţă universal coerentă.
[A 448, B 476] Observaţie Ia antinomia a treia
I. LA TEZĂ
Ideea transcendentală a libertăţii nu cuprinde, desigur, nici pe departe tot conţinutul conceptului psihologic cu acest nume, care în cea mai mare parte este empiric, ci numai pe acela de spontaneitate absolută a acţiunii ca fundament propriu-zis pe seama căruia poate fi pusă acţiunea. Dar ea este totuşi adevărata piatră de încercare a filosofiei, care găseşte dificultăţi de neînvins în a admite o asemenea specie de cauzalitate necondiţionată. Deci ceea ce în problema libertăţii voinţei a pus încă de la început raţiunea speculativă într-o atât de mare încurcătură nu este propriu-zis decât o dificultate transcendentală şi se reduce pur şi simplu la problema de a şti dacă trebuie admisă o facultate capabilă să înceapă de la ea însăşi o serie de lucruri sau de stări succesive. Cum este posibilă o asemenea facultate nu este tot atât de necesar să poţi răspunde, căci şi în ce priveşte cauzalitatea după legi naturale trebuie să ne mulţumim prin a recunoaşte a priori că o astfel de cauzalitate trebuie să fie presupusă, deşi noi nu înţelegem în nici un fel cum este posibil ca o anumită existenţă să fie pusă de o altă existenţă şi în cazul acesta trebuie să ne ţinem exclusiv de experienţă. Dar noi nu am demonstrat propriu-zis această necesitate a unui prim început al unei serii de fenomene din libertate decât într-atât întrucât e necesar pentru înţelegerea unei origini a lumii, în timp ce toate stările succesive pot fi luate ca o succesiune după simple legi naturale. [A 450, B 478] Dar fiindcă prin aceasta este o dată totuşi dovedită (deşi nu sesizată în ea însăşi) facultatea de a începe cu totul spontan o serie în timp, ne este permis acum, de asemenea, ca în mijlocul cursului lumii să facem să înceapă spontan, în ce priveşte cauzalitatea, diferite serii şi să atribuim substanţelor lor o facultate de a acţiona în virtutea libertăţii. Să nu ne lăsăm ţinuţi în loc de neînţelegerea că din moment ce o serie succesivă în lume nu poate avea decât relativ un început prim, căci totdeauna în lume precedă o stare a lucrurilor, nu este posibil în timpul cursului lumii nici un început absolut prim al seriilor. Căci noi nu vorbim aici despre începutul absolut prim în ce priveşte timpul, ci în ce priveşte cauzalitatea. Dacă eu mă scol acum (de exemplu) de pe scaun complet liber şi fără o influenţă necesar determinantă a cauzelor naturale, atunci cu acest eveniment si cu toate consecinţele lui naturale la infinit începe o nouă serie, deşi în raport cu timpul acest eveniment nu este decât continuarea unei serii precedente. Căci această decizie şi această faptă nu se află în succesiunea unor simple acţiuni naturale şi nu este o simplă continuare a lor; ci cauzele naturale determinante încetează complet înaintea lor, în raport cu acest eveniment, care ce e drept le succede, dar nu decurge din ele şi de aceea trebuie numit un început absolut prim al unei serii de fenomene, dar nu în raport cu timpul, ci în raport cu cauzalitatea.
Ceea ce confirmă în mod strălucit nevoia raţiunii de a face apel în seria cauzelor naturale la un prim început, provenind din libertate, e faptul că toţi filosofii antichităţii (cu excepţia şcolii epicureice) s-au văzut siliţi, pentru a explica mişcările lumii, să admită un prim motor, adică o cauză care acţionează liber, care a început prima şi de la ea însăşi această serie de stări. Căci ei nu au cutezat să facă conceptibil un prim început făcut de simpla natură.
[A 449, B 477] II. LA ANTITEZĂ
Apărătorul atotputerniciei naturii (fiziocraţia transcendentală), în opoziţie cu doctrina despre libertate, şi-ar afirma judecata împotriva raţionamentelor sofistice ale acestei doctrine în felul următor: Dacă nu admiteţi în lume nimic matematic prim, sub raportul timpului, atunci nici nu aveţi nevoie să căutaţi ceva dinamic prim, sub raportul cauzalităţii. Cine v-a poruncit să imaginaţi o stare a lumii absolut primă şi prin urmare un început absolut al seriei de fenomene care se scurge succesiv şi să puneţi limite naturii nemărginite, pentru a procura astfel un punct de repaus imaginaţiei voastre? Deoarece substanţele au existat totdeauna în lume, cel puţin unitatea experienţei face necesară o asemenea supoziţie, nu este nici o dificultate nici de a admite că schimbarea stărilor ei, adică o serie a schimbărilor ei, a existat totdeauna şi, prin urmare, nu trebuie căutat nici un prim început, nici matematic, nici dinamic. Nu se poate concepe cum este posibilă o astfel de derivare infinită fără un prim membru, în raport cu care toate celelalte nu sunt decât succesive. Dar dacă din acest motiv voi vreţi să respingeţi aceste enigme ale naturii, atunci vă veţi vedea siliţi să respingeţi multe proprietăţi fundamentale sintetice (forţe fundamentale), pe care le puteţi concepe tot atât de puţin şi chiar posibilitatea [A 451, B 479] unei schimbări în genere trebuie să vă pară supărătoare. Căci, dacă nu aţi găsi prin experienţă că ea este reală, nu v-aţi putea imagina a priori niciodată cum este posibilă o asemenea succesiune perpetuă de existenţă şi nonexistenţă.
Chiar dacă s-ar admite eventual o facultate transcendentală a libertăţii, pentru a începe schimbările lumii, această facultate nu ar trebui să fie decât cel puţin în afara lumii (deşi rămâne totdeauna o pretenţie temerară de a admite în afara tuturor intuiţiilor posibile încă un obiect care nu poate fi dat în nici o percepţie posibilă). Dar a atribui, chiar în lume, o astfel de facultate substanţelor nu poate fi permis niciodată, căci atunci ar dispărea în cea mai mare parte înlănţuirea fenomenelor care se determină necesar unele pe altele după legi universale, înlănţuire care se numeşte natură, şi cu ea ar dispărea şi caracterul adevărului empiric, care distinge experienţa de vis. Căci alături de o astfel de facultate a libertăţii, lipsită de legi, cu greu mai poate fi gândită natura, fiindcă legile ei s-ar modifica neîncetat sub influenţa libertăţii, iar jocul fenomenelor, care după simpla natură ar fi regulat şi uniform, ar fi astfel tulburat şi făcut incoerent.
[A 452, B 480] ANTINOMIA [A 453, B 481] RAŢIUNII PURE
AL PATRULEA CONFLICTAL IDEILOR TRANSCENDENTALE
TEZĂ
Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.
DOVADĂ
Lumea sensibilă, ca ansamblu al tuturor fenomenelor, conţine totodată o serie de schimbări. Căci fără acestea nu ne-ar fi dată nici reprezentarea seriei timpului ca o condiţie a posibilităţii lumii sensibile[104]. Dar orice schimbare este supusă condiţiei ei, care o precedă în timp şi al cărei efect necesar este. Orice condiţionat, care este dat, presupune, cu privire la existenţa lui, o serie completă de condiţii până la necondiţionatul absolut, care singur este absolut necesar. Deci trebuie să existe ceva absolut necesar, dacă există o schimbare ca o consecinţă a lui. Dar acest necesar aparţine el însuşi lumii sensibile. Presupuneţi că el este în afara ei; atunci seria schimbărilor lumii şi-ar deriva începutul de la el, fără [A 454, B 482] ca totuşi această cauză necesară însăşi să aparţină lumii sensibile. Acest lucru este însă imposibil. Dat fiind că începutul unei serii în timp nu poate fi determinat decât prin ceea ce precedă în timp, condiţia supremă a începutului unei serii de schimbări trebuia să existe în timpul în care această serie nu era încă’(căci începutul este o existenţă pe care o precedă un timp în care lucrul care începe nu exista încă). Deci cauzalitatea cauzei necesare a schimbărilor, prin urmare şi cauza însăşi, aparţine timpului, prin urmare fenomenului (în care timpul este posibil numai ca formă a lui); prin urmare, ea nu poate fi gândită separată de lumea sensibilă, de ansamblul tuturor fenomenelor. Deci, în lumea însăşi este cuprins ceva absolut necesar (fie că acest ceva este însăşi seria întreagă a lumii sau o parte a ei).
ANTITEZĂ
Nu există nicăieri o existenţă absolut necesară nici în lume, nici în afara lumii, ca fiind cauza ei.
DOVADĂ
Presupuneţi că lumea însăşi sau în ea este o fiinţă necesară; atunci sau în seria schimbărilor ei ar fi un început absolut necesar, prin urmare fără cauză, ceea ce contrazice legea dinamică a determinării tuturor fenomenelor în timp, sau seria însăşi ar fi fără nici un început şi, deşi contingentă şi condiţionată în toate părţile ei, ea ar fi totuşi, în întregime, absolut necesară şi necondiţionată, ceea ce este contradictoriu în sine, căci existenţa unei mulţimi nu poate fi necesară, dacă nici una din părţile ei nu posedă o existenţă necesară în sine.
Presupuneţi, dimpotrivă, că există în afara lumii o cauză a lumii absolut necesară; această cauză, ca [A 455, B 483] membru suprem în seria cauzelor schimbărilor lumii, ar începe mai întâi existenţa acestor schimbări şi seria lor[105]. Dar ea ar trebui atunci să şi înceapă a acţiona, şi cauzalitatea ei, s-ar integra în timp, dar tocmai de aceea în ansamblul fenomenelor, adică în lume; în consecinţă, ea însăşi, cauza, n-ar fi în afara lumii, ceea ce contrazice supoziţia. Deci, nici în lume, nici în afara ei (dar în legătură cauzală cu ea) nu există vreo fiinţă absolut necesară.
[A 456, B 484] Notă la antinomia a patra
I. LA TEZĂ
Pentru a dovedi existenţa unei fiinţe necesare, nu trebuie să mă folosesc aici decât de argumentul cosmologic, care urcă de la condiţionatul în fenomen la necondiţionatul în concept, considerând acest necondiţionat ca fiind condiţia necesară a totalităţii absolute a seriei. Încercarea de a da dovada din simpla Idee a unei fiinţe supreme între toate fiinţele în genere aparţine unui alt principiu al raţiunii şi de aceea o astfel de dovadă va trebui prezentată separat.
Argumentul cosmologic pur nu poate demonstra altfel existenţa unei fiinţe necesare decât lăsând totodată nedecis dacă această fiinţă este lumea însăşi sau un lucru distinct de ea. Căci pentru a rezolva această problemă sunt necesare principii care nu mai sunt cosmologice şi nu continuă seria fenomenelor; sunt necesare concepte de fiinţe contingente în genere (întrucât ele sunt considerate numai ca obiecte ale intelectului) şi un principiu care leagă prin simple concepte aceste fiinţe de o fiinţă necesară; toate acestea aparţin unei filosofii transcendente, pentru care nu este încă locul aici.
Dar de îndată ce am început să ne servim de dovada cosmologică, punând la bază seria fenomenelor şi regresiunea în ea după legi empirice ale cauzalităţii, nu mai putem apoi să ne abatem brusc de la ea şi să trecem la ceva care nu mai aparţine seriei ca un membru. Căci o cauză trebuie considerată drept condiţie în aceeaşi [A 458, B 486] semnificaţie în care a fost luată relaţia condiţionatului faţă de condiţia lui în seria care trebuia să conducă la condiţia supremă în progresie continuă. Dacă însă această relaţie este sensibilă şi aparţine folosirii empirice posibile a intelectului, atunci condiţia supremă sau cauza nu poate încheia regresia decât după legi ale sensibilităţii, prin urmare decât ca aparţinând seriei timpului, şi fiinţa necesară trebuie considerată ca membru suprem al seriei lumii.
Totuşi unii şi-au luat libertatea să facă un astfel de salt (). S-a conchis anume de la schimbările din lume la contingenţa empirică, adică la dependenţa ei de cauze empiric determinante şi s-a obţinut o serie ascendentă a condiţiilor empirice, ceea ce era foarte corect. Dar fiindcă aici nu se putea găsi nici un început prim şi nici un membru suprem, s-a făcut brusc o abatere de la conceptul empiric de contingenţă şi s-a luat categoria pură, care a dat naştere apoi unei serii pur inteligibile, a cărei totalitate se baza pe existenţa unei cauze absolut necesare care, nefiind legată de condiţii sensibile, era acum eliberată şi de condiţia cronologică de a începe ea însăşi cauzalitatea ei. Dar acest procedeu este cu totul ilegitim, cum se poate conchide din cele ce urmează.
Contingent, în sensul pur al categoriei, este acel lucru al cărui opus contradictoriu este posibil. De la contingenţa empirică nu se poate conchide deloc la contingenţa inteligibilă. Contrariul (stării) a ceea ce se schimbă [A 460, B 488] este real în alt timp, prin urmare şi posibil; deci, acesta nu este opusul contradictoriu al stării precedente, căci pentru aceasta s-ar cere ca, în acelaşi timp în care era starea precedentă, să fi putut fi în locul ei opusul ei, ceea ce nu poate fi conchis din schimbare. Un corp care era în mişcare = A ajunge în repaus = non A. Dar din faptul că o stare opusă stării A îi urmează acesteia nu se poate eonchide că opusul contradictoriu al lui A este posibil, prin urmare că A este contingent, căci pentru aceasta s-ar cere ca, în acelaşi timp în care era mişcarea, repausul să fi putut fi în locul ei. Noi nu ştim nimic mai mult decât că repausul a fost real, prin urmare şi posibil, în timpul următor. Dar mişcarea într-un timp şi repausul în alt timp nu sunt contradictorii între ele. Deci succesiunea determinărilor opuse, adică schimbarea, nu dovedeşte câtuşi de puţin contingenţa după concepte ale intelectului pur şi deci nu poate duce nici la existenţa unei fiinţe necesare după concepte pure ale intelectului. Schimbarea dovedeşte numai contingenţa empirică, cu alte cuvinte că potrivit legii cauzalităţii noua stare nici n-ar fi putut avea loc prin sine, fără o cauză care aparţine timpului precedent. Această cauză, chiar dacă este admisă ca absolut necesară, trebuie totuşi să se găsească în felul acesta în timp şi să aparţină seriei fenomenelor.
[A 457, B 485] II. LA ANTITEZĂ
Dacă, urcând seria fenomenelor, credem că întâmpinăm dificultăţi în acceptarea existenţei unei cauze supreme absolut necesare, ele nici nu trebuie să se întemeieze pe simple concepte despre existenţa necesară a unui lucru în genere şi prin urmare nu trebuie să fie ontologice, ci trebuie să rezulte din legătura cauzală cu o serie de fenomene, pentru a admite o condiţie a ei, care ea însăşi este necondiţionată, în consecinţă ele trebuie să fie cosmologice şi deduse după legi empirice. Trebuie să se arate că regresia în seria cauzelor (în lumea sensibilă) nu poate niciodată sfârşi cu o condiţie necondiţionată empiric şi că argumentul cosmologic, scos din contingenţa stărilor lumii, este, din cauza schimbărilor ei, contrar supoziţiei unei cauze prime şi care începe absolut seria.
[A 459, B 487] În această antinomie este însă un contrast ciudat: anume că din acelaşi argument din care în teză s-a conchis existenţa unei fiinţe prime se conchide în antiteză nonexistenţa ei, şi anume cu aceeaşi rigoare. Mai întâi s-a spus: există o fiinţă necesară, fiindcă întreg timpul trecut cuprinde în sine seria tuturor condiţiilor, şi cu aceasta deci şi necondiţionatul (necesarul). Acum se spune: nu există o fiinţă necesară, tocmai fiindcă întreg timpul scurs cuprinde în sine seria tuturor condiţiilor (care, prin urmare, sunt toate, la rândul lor, condiţionate). Cauza acestui lucru este următoarea. Primul argument nu priveşte decât totalitatea absolută a seriei condiţiilor, care se determină una pe alta în timp, şi primeşte prin aceasta ceva necondiţionat şi necesar. Cel de-al doilea ia în considerare, dimpotrivă, contingenţa a tot ce este determinat în seria timpului (deoarece anterior oricărei determinări există un timp în care condiţia însăşi trebuie să fie la rândul ei determinată ca fiind condiţionată), ceea ce face ca orice necondiţionat [A 461, B 489] şi orice necesitate absolută să dispară complet. Totuşi, modul de a conchide este în ambele absolut conform raţiunii umane comune, care ajunge de multe ori în situaţia de a se contrazice pe sine, atunci când consideră obiectul ei din două puncte de vedere diferite. Domnul d e Mairan a considerat disputa a doi astronomi vestiţi, care s-a născut dintr-o dificultate analogă cu privire la alegerea punctului de vedere, ca un fenomen destul de remarcabil, pentru a scrie despre aceasta un tratat special. Unul raţiona astfel: Luna se învârte în jurul axei ei, fiindcă arată Pământului mereu aceeaşi parte; celălalt: Luna nu se învârte în jurul axei ei, tocmai fiindcă ea arată Pământului aceeaşi parte. Ambele concluzii erau juste, după cum se alegea punctul de vedere din care voiau să observe mişcările Lunii.
[A 462, B 490] ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
Secţiunea a treia
DESPRE INTERESUL RAŢIUNII ÎN ACEST CONFLICT CU
SINE ÎNSĂŞI
