Dar (se va pune în continuare întrebarea) în felul acesta putem noi totuşi admite un autor al lumii unic, înţelept şi atotputernic? Fără nici o îndoială; şi nu numai că putem, ci trebuie să presupunem un astfel de autor. Dar atunci extindem cunoaşterea noastră dincolo de câmpul experienţei posibile? În nici un caz. Căci noi am presupus numai un ceva, despre care nu avem nici un concept [A 698, B 726] ce este el în sine (un obiect pur transcendental); dar, în raport cu ordinea sistematică şi finală a construcţiei lumii, pe care trebuie s-o presupunem când studiem natura, n-am gândit acea fiinţă necunoscută nouă decât în analogie cu o inteligenţă (un concept empiric), adică am dotat-o cu privire la scopurile şi perfecţiunea care se fundează pe această fiinţă exact cu acele proprietăţi care, după condiţiile raţiunii noastre, pot conţine principiul unei astfel de unităţi sistematice. Această Idee este deci absolut fundată în vederea folosirii cosmologice a raţiunii noastre. Dar dacă am vrea să-i atribuim în mod absolut valabilitate obiectivă, am uita că nu e decât o fiinţă în Idee, pe care o gândim şi, începând apoi de la un principiu care nu este determinabil prin observarea lumii, am fi prin aceasta puşi în imposibilitate de a aplica în mod corespunzător acest principiu la folosirea empirică a raţiunii.

Dar (se va pune apoi întrebarea) în felul acesta pot eu face uz de conceptul şi supoziţia unei fiinţe supreme în observarea ratională a lumii? Da, propriu-zis în acest scop a şi fost pusă la bază această Idee de către raţiune. Dar îmi este oare permis să consider ca scopuri nişte dispoziţii care se aseamănă cu scopurile, derivându-le din voinţa divină, [A 699, B 727] deşi prin intermediul unor dispoziţii particulare din lume stabilite în acest sens? Da, voi puteţi face şi acest lucru, însă astfel încât să vă fie totuna dacă cineva spune că înţelepciunea divină a ordonat totul în felul acesta pentru scopurile ei supreme sau că Ideea înţelepciunii supreme este un regulativ în cercetarea naturii şi un principiu al unităţii sistematice şi finale a naturii după legi naturale generale, chiar şi acolo unde noi nu le sesizăm; cu alte cuvinte, că trebuie să vă fie absolut totuna, acolo unde le percepeţi, dacă spuneţi: Dumnezeu, cu înţelepciunea lui, a voit astfel, sau: natura a ordonat în mod înţelept astfel. Căci cea mai mare unitate sistematică şi finală, pe care raţiunea voastră cerea să o pună ca principiu regulativ la baza oricărei cercetări a naturii, era tocmai ceea ce vă îndreptăţea să puneţi ca fundament Ideea unei inteligenţe supreme ca o schemă a principiului regulativ; şi câtă finalitate găsiţi în lume, potrivit acestui principiu, tot atâta confirmare aveţi pentru legitimitatea Ideii voastre; dar cum acest principiu nu avea alt scop decât să caute unitatea necesară şi cea mai mare posibilă a naturii, datorăm în adevăr Ideii unei fiinţe supreme această unitate în măsura în care o atingem, dar nu putem ignora legile generale ale naturii, în vederea cărora, numai, a fost pusă la bază Ideea, fără a ajunge în contradicţie cu noi înşine, [A 700, B 728] pentru a considera finalitatea naturii ca accidentală şi hiperfizică în ce priveşte originea ei, căci noi n-am fost îndreptăţiţi să admitem o fiinţă dincolo de natură, dotată cu proprietăţile amintite, ci numai să punem ca fundament Ideea ei, pentru a considera fenomenele ca legate sistematic între ele, în analogie cu o determinare cauzală.

Tocmai de aceea suntem şi îndreptăţiţi să gândim cauza lumii în Idee nu numai după un antropomorfism mai subtil (fără care nu s-ar putea gândi nimic despre ea), anume ca o fiinţă care posedă intelect, plăcere şi neplăcere, de asemenea şi o dorinţă corespunzătoare acestora din urmă, precum şi voinţă etc., ci şi să atribuim acestei fiinţe perfecţiune infinită, care astfel depăşeşte mult pe aceea la care putem fi îndreptăţiţi prin cunoaşterea empirică a ordinii lumii. Căci legea regulativă a unităţii sistematice reclamă ca noi să studiem natura astfel, ca şi când s-ar găsi pretutindeni la infinit unitate sistematică şi finală, cu toată varietatea cea mai mare posibilă. Căci, deşi nu surprindem sau nu atingem decât puţin din această perfecţiune a lumii, totuşi ţine de legislaţia raţiunii noastre s-o căutăm şi s-o presupunem pretutindeni; şi trebuie să fie totdeauna profitabil pentru noi şi nu poate deveni niciodată dăunător a organiza observarea naturii după acest principiu. [A 701, B 729] Dar, totodată, este de asemenea clar că prin această reprezentare a Ideii unui autor suprem, luată ca fundament, nu existenţa şi cunoaşterea unei astfel de fiinţe, ci numai Ideea ei îmi serveşte ca fundament şi că deci eu nu deriv propriu-zis nimic din această fiinţă, ci numai din Ideea despre ea, adică din natura lucrurilor lumii, după o astfel de Idee. O anumită conştiinţă, deşi nedezvoltată, a folosirii autentice a acestui concept al raţiunii noastre pare să fi prilejuit şi limbajul modest şi just al filosofilor din toate timpurile, când ei vorbesc de înţelepciunea şi prevederea naturii şi despre înţelepciunea divină ca expresii sinonime, ba chiar preferă prima expresie atâta timp cât e vorba numai de raţiunea speculativă, căci această expresie înfrânează pretenţia de a afirma mai mult decât suntem îndreptăţiţi şi totodată readuce raţiunea la câmpul ei propriu - natura.

Astfel raţiunea pură, care iniţial părea să promită nici mai mult nici mai puţin decât extinderea cunoştinţelor dincolo de toate limitele experienţei, nu conţine, dacă o înţelegem just, decât principii regulative, care prescriu în adevăr o unitate mai mare decât cea pe care o poate atinge folosirea empirică a intelectului, dar tocmai prin faptul că aceste principii împing atât de departe scopul de care caută să se apropie, ele duc la gradul cel mai înalt acordul acestei folosiri cu sine însăşi, [A 702, B 730] cu ajutorul unităţii sistematice; dar când sunt greşit înţelese şi când sunt considerate drept principii constitutive ale unor cunoştinţe transcendente, ele produc, printr-o aparenţă ce e drept strălucită, însă înşelătoare, convingere şi o cunoaştere imaginară, prin urmare contradicţii şi dispute eterne.

*

* *

Astfel, orice cunoaştere omenească începe cu intuiţii, se ridică de aici la concepte şi sfârşeşte cu Idei. Deşi cu privire la toate cele trei elemente ea are în adevăr izvoare de cunoaştere a priori, care la prima vedere par să desconsidere limitele oricărei experienţe, totuşi o critică completă convinge că orice raţiune, în folosirea speculativă, nu poate trece niciodată cu aceste elemente dincolo de câmpul experienţei posibile şi că menirea propriu-zisă a acestei supreme facultăţi de cunoaştere nu este decât a se servi de toate metodele şi principiile ei pentru a pătrunde până în intimitatea naturii, după toate principiile posibile ale unităţii, printre care unitatea scopurilor este cea mai nobilă, dar niciodată de a depăşi limitele ei, în afara cărora nu există pentru noi nimic decât spaţiu vid. Cercetarea critică a tuturor judecăţilor care pot extinde cunoaşterea [A 703, B 731] noastră dincolo de experienţa reală ne-a convins desigur suficient, în Analitica transcendentală, că ele nu ne pot conduce niciodată la ceva mai mult decât la o experienţă posibilă; şi dacă n-am fi fost neîncrezători chiar faţă de teoremele abstracte şi generale cele mai clare, dacă perspective atrăgătoare şi aparente nu ne-ar fi tentat să înlăturăm constrângerea acelor judecăţi, ne-am fi putut dispensa, desigur, de audierea obositoare a tuturor martorilor dialectici, pe care o raţiune transcendentă îi citează în sprijinul pretenţiilor ei; căci am ştiut încă de mai înainte cu deplină certitudine că toate afirmaţiile lor, deşi poate bine intenţionate, trebuiau să fie absolut lipsite de valoare, fiindcă se refereau la o cunoaştere pe care nici un om nu o poate dobândi vreodată. Dar cum discuţia nu se mai sfârşeste niciodată, dacă nu se descoperă adevărata cauză a aparenţei, prin care poate fi înşelat chiar şi cel mai perspicace gânditor, şi cum descompunerea întregii noastre cunoaşteri transcendente în elementele ei (ca un studiu al naturii noastre interne) nu este în sine de puţină valoare, iar pentru filosof ea este chiar o datorie, n-a fost numai necesar să cercetăm amănunţit, până la primele ei izvoare, această întreagă muncă a raţiunii speculative, oricât de sterilă ar fi ea; cum aparenţa dialectică este aici nu numai înşelătoare în ce priveşte judecata, ci şi atrăgătoare [A 704, B 732] şi oricând firească în ce priveşte interesul pe care îl avem aici faţă de judecată, şi va rămâne astfel în veci, a fost oportun să redactăm amănunţit actele acestui proces şi să le depunem în arhiva raţiunii omeneşti, pentru a se evita în viitor erori similare.

[A 705, B 733] II

METODOLOGIA

TRANSCENDENTALĂ

[A 707, B 735] Dacă consider ansamblul tuturor cunoştinţelor raţiunii pure şi speculative ca pe un edificiu, a cărui Idee cel puţin o avem în noi, pot spune: în Teoria transcendentală a elementelor am evaluat materialul de construcţie şi am stabilit pentru ce fel de edificiu, pentru care înălţime şi soliditate ajunge acest material. Desigur, s-a întâmplat că, deşi plănuiam un turn care să ajungă până la cer, provizia de materiale a ajuns totuşi numai pentru o casă de locuit care, pentru îndeletnicirile noastre pe câmpia experienţei, era destul de spaţioasă şi destul de înaltă spre a o cuprinde dintr-o privire; dar acea temerară întreprindere trebuia să eşueze din lipsă de materiale, chiar fără a mai ţine seamă şi de confuzia de limbaj, care în mod inevitabil trebuia să dezbine pe muncitori în ceea ce priveşte planul şi să-i împrăştie în toată lumea, pentru ca fiecare să-şi construiască pentru sine, după propriul plan. Acum nu ne interesează atât materialele, cât mai curând planul, şi fiind avertizaţi să nu ne aventurăm orbeşte într-un proiect oarecare, care ar putea depăşi eventual toate puterile noastre, pe de altă parte, neputând totuşi renunţa la construirea unei locuinţe solide, să facem devizul pentru o clădire în raport cu provizia de materiale care ne este dată şi care totodată este adecvată trebuinţei noastre.

Prin Metodologie transcendentală înţeleg deci determinarea condiţiilor formale ale unui sistem complet [A 708, B 736] al raţiunii pure. În acest scop, vom avea de-a face cu o disciplină, un canon, o arhitectonică, în sfârşit, cu o istorie a raţiunii pure, şi vom realiza în sens transcendental ceea ce, sub numele de logică practică, se încearcă în şcoli cu privire la folosirea intelectului în genere, dar nu se reuşeşte, căci din moment ce logica generală nu se limitează la o specie particulară de cunoştinţă intelectuală (de exemplu, nu la cea pură) şi nici la anumite obiecte, ea, fără a împrumuta cunoştinţe din alte ştiinţe, nu poate face mai mult decât să propună titluri pentru metode posibile şi expresii tehnice de care se face uz cu privire la sistematică în toate ştiinţele şi care familiarizează pe elev de mai înainte cu nume, a căror semnificaţie şi folosire el le va cunoaşte abia mai târziu.

METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ

Capitolul întâi

DISCIPLINA RAŢIUNII PURE

Judecăţile care sunt negative, nu numai în ce priveşte forma logică, ci şi în ce priveşte conţinutul, nu se bucură de prea mare stimă faţă de dorinţa de cunoaştere a oamenilor; ele sunt considerate chiar ca un fel de duşmani invidioşi ai instinctului nostru de cunoaştere, [A 709, B 737] care tinde neîncetat spre extinderea cunoştinţelor şi aproape că este nevoie de o apologie pentru a le face tolerate şi cu atât mai mult pentru a le procura favoare şi stimă.

Din punct de vedere logic, putem exprima orice judecată sub formă negativă, însă în ceea ce priveşte conţinutul cunoaşterii noastre în genere, dacă aceasta este extinsă sau limitată printr-o judecată, judecăţile negative au funcţia proprie numai de a împiedica eroarea. De aceea, judecăţile negative care trebuie să prevină o cunoştinţă falsă, acolo unde totuşi niciodată nu e posibilă o eroare, sunt desigur foarte adevărate, dar sunt totuşi goale, adică nu sunt deloc adecvate scopului lor, şi tocmai de aceea sunt adesea ridicole. Aşa este judecata acelui retor că Alexandru n-ar fi putut cuceri nici o ţară fără armată.

Dar unde limitele cunoaşterii noastre posibile sunt foarte înguste, iar impulsul de a judeca - mare, aparenţa care se oferă, foarte înşelătoare şi prejudiciul rezultat din eroare considerabil, acolo o instrucţie negativă, care serveşte numai pentru a ne păzi de erori, are chiar mai multă importanţă decât unele instrucţiuni pozitive, prin care cunoaşterea noastră ar putea dobândi o creştere. Constrângerea care îngrădeşte şi, în fine, suprimă înclinaţia permanentă de a ne abate de la anumite reguli se numeşte disciplină. Ea se deosebeşte de cultură, care are de scop numai de a dezvolta o aptitudine, fără a suprima alta deja existentă. La formarea unui talent, [A 710, B 738] care tinde să se manifeste din propriul său îndemn, disciplina oferă o contribuţie negativă^[122], în timp ce cultura şi doctrina, o contribuţie pozitivă.

Că temperamentul ca şi talentele, care îşi permit bucuros o mişcare liberă şi neîngrădită (ca imaginaţia şi agerimea minţii), au nevoie în unele privinţe de o disciplină, va admite cu uşurinţă oricine. Dar că raţiunea, căreia îi revine sarcina de a prescrie propria-i disciplină tuturor celorlalte tendinţe, are ea însăşi nevoie de o disciplină, poate părea desigur ciudat; în realitate, ea a scăpat până acum de o astfel de umilinţă, tocmai fiindcă sub forma solemnă şi profund cuviincioasă în care se înfăţişează nimeni n-ar putea cădea uşor la bănuiala unui joc frivol cu imagini, în loc de concepte, şi cu cuvinte, în loc de lucruri.

Nu e nevoie de o critică a raţiunii în folosire empirică, căci principiile ei sunt supuse unui examen continuu prin piatra de încercare a experienţei; [A 711, B 739] de asemenea, nici în domeniul matematicii, unde conceptele ei trebuie prezentate imediat in concreto în intuiţia pură şi unde tot ceea ce este neîntemeiat şi arbitrar devine imediat evident. Dar unde nici intuiţia empirică, nici cea pură nu menţin raţiunea pe un făgaş vizibil, anume în folosirea ei transcendentală după simple concepte, acolo ea are mare nevoie de o disciplină care să-i înfrâneze înclinarea spre extindere dincolo de limitele înguste ale experienţei posibile şi să o ferească de rătăcire şi eroare, astfel încât întreaga filosofie a raţiunii pure nu are de-a face decât cu acest folos negativ. Erorile izolate pot fi remediate prin cenzură, iar cauzele lor, prin critică. Dar unde, ca în raţiunea pură, se găseşte un întreg sistem de amăgiri şi iluzii, care sunt legate între ele şi unite prin principii comune, acolo pare să fie necesară o legislaţie specială, şi anume una negativă care, sub numele de disciplină, să-şi instituie din natura raţiunii şi a obiectelor folosirii ei pure oarecum un sistem de circumspecţie şi de examen de sine, în faţa căruia să nu poată sta în picioare nici o aparenţă sofistică şi falsă, ci trebuie să se trădeze imediat, oricare ar fi motivele care s-o ascundă.

[A 712, B 740] Trebuie însă notat că în această a doua parte principală a Criticii transcendentale aplic disciplina raţiunii pure nu asupra conţinutului, ci numai asupra metodei de cunoaştere din raţiune pură. Asupra conţinutului am aplicat-o în Teoria elementelor. Dar folosirea raţiunii, indiferent de obiectul aplicării ei, are ceva similar şi totuşi, în măsura în care trebuie să fie transcendentală, ea este atât de esenţial distinctă de toate celelalte folosiri, încât fără teoria negativă, de avertizare, a unei discipline special instituite nu pot fi evitate erorile care trebuie să rezulte în mod necesar din aplicarea improprie a unor metode, care se potrivesc de altfel raţiunii, dar nu aici.

Capitolul întâi

Secţiunea întâi

DISCIPLINA RAŢIUNII PURE

ÎN FOLOSIRE DOGMATICĂ

Matematica oferă exemplul cel mai strălucit al unei raţiuni pure care se extinde de la sine cu succes, fără ajutorul experienţei. Exemplele sunt contagioase, în special pentru acea facultate care în mod firesc se flatează, închipuindu-şi că are acelaşi succes şi în alte cazuri, de care a avut parte în unul din cazuri. De aceea, raţiunea pură în folosire [A 713, B 741] transcendentală speră să se poată extinde tot atât de norocos şi temeinic cum a reuşit în folosirea matematică, dacă întrebuinţează acolo aceeaşi metodă care a fost aici de un folos atât de evident. Este foarte important pentru noi să ştim dacă metoda pentru a ajunge la certitudine apodictică, şi care se numeşte matematică în această ştiinţă din urmă, este totuna cu certitudinea căutată în filosofie şi care aici ar trebui numită dogmatică.

Cunoaşterea filosofică este cunoaşterea raţională din concepte, pe când cunoaşterea matematică este o cunoaştere din construirea conceptelor. Dar a construi un concept înseamnă a prezenta a priori intuiţia care îi corespunde. Pentru construirea unui concept se cere deci o intuiţie nonempirică care, prin urmare, ca intuiţie, este un obiect singular, ceea ce nu înseamnă însă că în calitate de constructoare a unui concept (a unei reprezentări generale) ea nu trebuie să exprime în reprezentare valabilitate generală pentru toate intuiţiile posibile care aparţin aceluiaşi concept. Astfel, eu construiesc un triunghi, în timp ce prezint obiectul corespunzător acestui concept fie prin simpla imaginaţie în intuiţia pură, fie după imaginaţie şi pe hârtie în intuiţia empirică, în ambele cazuri însă cu totul a priori, fără a-i fi împrumutat modelul din vreo experienţă oarecare. Figura singulară desenată este [A 714, B 742] empirică şi serveşte totuşi la exprimarea conceptului, în ciuda generalităţii lui, fiindcă în această intuiţie empirică nu se ia în considerare decât actul construirii conceptului, căruia multe determinări, ca cea de mărime, laturi, unghiuri, îi sunt cu totul indiferente şi deci se face abstracţie de aceste diferenţe care nu modifică conceptul de triunghi.

Cunoaşterea filosofică consideră deci particularul numai în general, pe când cea matematică, generalul în particular, ba chiar în singular, deşi totuşi a priori şi cu ajutorul raţiunii, astfel încât, cum acest singular este determinat în anumite condiţii generale de construcţie, tot astfel obiectul conceptului, căruia acest singular nu-i corespunde decât ca schemă, trebuie gândit ca fiind universal determinat.

În această formă constă deci diferenţa esenţială a acestor două specii de cunoaştere raţională, şi ea nu se bazează pe diferenţa materiei sau obiectelor lor. Cei care îşi închipuiau că disting filosofia de matematică prin aceea că afirmau despre cea dintâi că are ca obiect numai calitatea, pe când cea de-a doua numai cantitatea, au luat efectul drept cauză. Forma cunoaşterii matematice este cauza pentru care ea nu se poate raporta decât la mărimi. Căci numai conceptul de mărimi poate fi construit, adică prezentat a priori în intuiţie, pe când calităţile [A 715, B 743] nu pot fi prezentate în nici o altă intuiţie decât în cea empirică. De aceea, o cunoaştere raţională a lor nu poate fi posibilă decât prin concepte. Astfel, nimeni nu poate lua o intuiţie corespunzătoare conceptului de realitate din altă parte decât din experienţă, dar niciodată nu o poate avea a priori, din sine însuşi şi anterior conştiinţei empirice. Forma conică poate fi făcută intuitivă fără vreun ajutor empiric, numai după concept, dar culoarea acestui con trebuie să fie dată mai întâi într-o experienţă sau alta. Conceptul de cauză în genere nu-l pot prezenta în nici un fel de intuiţie decât într-un exemplu pe care mi-l pune la îndemână experienţa etc. De altfel, filosofia tratează şi ea despre mărimi, ca şi matematica, de exemplu despre totalitate, infinit etc. Matematica se ocupă şi cu deosebirea dintre linii şi suprafeţe ca spaţii de calitate diferită, cu continuitatea întinderii, considerată ca o calitate a ei. Deşi în astfel de cazuri ele au un obiect comun, totuşi modul de a-l trata prin raţiune este cu totul altul în meditarea filosofică decât în cercetarea matematică. Cea dintâi se menţine numai la concepte generale, pe când cea de-a doua nu poate începe nimic cu simplul concept, ci se precipită imediat spre intuiţie, în care consideră conceptul in concreto, dar nu empiric, ci într-o intuiţie pe car [A 716, B 744]e o prezintă a priori, adică pe care şi-a construit-o şi în care ceea ce urmează din condiţiile generale ale construcţiei trebuie să fie general valabil şi pentru obiectul conceptului construit.

Să se dea unui filosof conceptul unui triunghi şi să fie lăsat să găsească în felul lui raportul dintre suma unghiurilor lui şi unghiul drept. El nu are decât conceptul unei figuri închise în trei linii drepte şi, în această figură, conceptul despre tot atâtea unghiuri. Oricât ar reflecta asupra acestui concept, nu va scoate din el nimic nou. El poate analiza şi clarifica conceptul de linie dreaptă, de unghi sau de numărul trei, dar nu poate ajunge la alte proprietăţi care nu se află în aceste concepte. Când geometrul se ocupă de această problemă, începe prin a construi un triunghi. Fiindcă ştie că două unghiuri drepte fac împreună cât toate unghiurile adiacente care pot fi trase dintr-un punct pe o linie dreaptă, el prelungeşte o latură a triunghiului său şi obţine două unghiuri adiacente care sunt egale cu două unghiuri drepte. Apoi împarte unghiul extern, trăgând o linie paralelă cu latura din faţă a triunghiului şi vede că aici rezultă un unghiu exterior adiacent, care este egal cu un unghi intern etc. El ajunge în felul acesta printr-un lanţ de raţionamente, [A 717, B 745] călăuzit permanent de intuiţie, la rezolvarea absolut clară şi totodată generală a problemei.

Dar matematica nu construieşte numai mărimi (quanta), ca în geometrie, ci şi simpla mărime (quantitas), ca în algebră, unde face complet abstracţie de natura obiectului care trebuie gândit după un astfel de concept de mărime. Ea îşi alege apoi o anumită notaţie a tuturor construcţiilor de mărimi în genere (numere), cum ar fi aceea de adunare, scădere etc., extragerea rădăcinii; şi după ce a desemnat şi conceptul general de mărimi după diferitele raporturi dintre ele, ea reprezintă în intuiţie, după anumite reguli generale, orice operaţie produsă şi modificată prin cantitate; când o mărime trebuie divizată prin alta, ea combină caracterele amândurora după forma care desemnează diviziunea etc. şi astfel ajunge, cu ajutorul unei construcţii simbolice, aşa cum geometria ajunge, cu ajutorul unei construcţii ostensive sau geometrice (a obiectelor însele), acolo unde cunoaşterea discursivă n-ar putea ajunge niciodată cu ajutorul simplelor concepte.

Care poate fi cauza acestei situaţii atât de diferite în care se află doi meşteri ai raţiunii, dintre care unul îşi urmează drumul după concepte, iar celălalt după intuiţii, [A 718, B 746] pe care le prezintă a priori, potrivit conceptelor? În urma teoriilor transcendentale expuse, mai sus, această cauză este clară. Aici nu este vorba de judecăţi analitice care pot fi produse prin simpla analiză a conceptelor (aici filosoful ar avea, fără îndoială, avantaj asupra rivalului său), ci e vorba de judecăţi sintetice, şi anume de astfel de judecăţi care trebuie să fie cunoscute a priori. Căci nu am de văzut ceea ce gândesc de fapt în conceptul meu de triunghi (acesta nu e nimic mai mult decât simpla definiţie); dimpotrivă, trebuie să trec dincolo de el, spre proprietăţi care nu se află în acest concept, dar care totuşi îi aparţin. Dar acest lucru nu este posibil altfel decât dacă îmi determin obiectul meu fie după condiţiile intuiţiei empirice, fie după cele ale intuiţiei pure. Primul procedeu n-ar da decât o judecată empirică (prin măsurarea unghiurilor triunghiului), care n-ar avea universalitate, şi cu atât mai puţin necesitate, iar despre aşa ceva nu poate fi vorba. Al doilea procedeu este însă construcţia matematică, şi anume aici construcţia geometrică, cu ajutorul căreia adaug, într-o intuiţie pură, la fel ca şi în cea empirică, diversul care aparţine schemei unui triunghi în genere şi, prin urmare, conceptului de triunghi, prin care, negreşit, trebuie să fie construite judecăţi sintetice universale.

Deci în zadar aş filosofa, adică aş reflecta discursiv asupra triunghiului, fără a ajunge prin aceasta câtuşi de puţin [A 719, B 747] mai departe decât la simpla definiţie, de la care însă ar trebui tocmai să încep. Există, desigur, o sinteză transcendentală din pure concepte, care iarăşi nu-i reuşeşte decât filosofului; dar ea nu priveşte niciodată mai mult decât un lucru în genere, în condiţiile pe care percepţia lui poate să le îndeplinească pentru a aparţine experienţei posibile. Dar în problemele matematice nici nu e vorba despre aceasta şi în genere despre existenţă, ci despre proprietăţile obiectelor în sine, numai întrucât aceste proprietăţi sunt legate de conceptul obiectelor.

]În exemplul citat n-am căutat decât să clarificăm ce diferenţă mare se găseşte între folosirea discursivă a raţiunii din concepte şi folosirea intuitivă prin construirea conceptelor. În mod firesc se pune acum întrebarea care este cauza care face necesară o astfel de folosire dublă a raţiunii şi după care condiţii putem cunoaşte dacă are loc numai cea dintâi sau şi a doua.

Toată cunoaşterea noastră se raportează totuşi, în cele din urmă, la intuiţii posibile; căci numai prin ele este dat un obiect. Dar un concept a priori (un concept nonempiric) cuprinde în sine fie o intuiţie pură, şi în acest caz el poate fi construit, sau nu cuprinde decât sinteza intuiţiilor posibile, care nu sunt date a priori, şi atunci putem desigur [A 720, B 748] judeca prin el sintetic şi a priori, dar numai discursiv, din concepte, şi niciodată intuitiv, prin construirea conceptului.

Dar dintre toate intuiţiile, nici una nu este dată a priori, decât simpla formă a fenomenelor, spaţiul şi timpul; şi un concept despre spaţiu şi timp, cum e cuanta, poate fi prezentat a priori în intuiţie, adică construit fie împreună cu calitatea lor (forma lor), fie şi numai în cantitatea lor (simpla sinteză a diversului omogen) prin număr. Dar materia fenomenelor, prin care ne sunt date lucruri în spaţiu şi în timp, poate fi reprezentată numai în percepţie, adică a posteriori. Singurul concept care reprezintă a priori acest conţinut empiric al fenomenelor este conceptul de lucru în genere, iar cunoaşterea sintetică a priori despre acesta nu poate oferi decât simpla regulă a sintezei a ceea ce poate da percepţia a posteriori, dar niciodată intuiţia obiectului real, căci aceasta trebuie să fie necesar empirică.

Judecăţile sintetice care se referă la lucruri în genere, a căror intuiţie nu poate fi dată a priori, sunt transcendentale. Prin urmare, judecăţile transcendentale nu pot fi date niciodată prin construirea conceptelor, ci numai după concepte a priori. Ele conţin numai regula potrivit căreia o anumită unitate sintetică a ceea ce nu poate fi reprezentat intuitiv a priori [A 721, B 749] (a percepţiilor) trebuie căutată empiric. Ele însă nu pot prezenta într-un caz oarecare nici unul dintre conceptele lor a priori, ci numai a posteriori, cu ajutorul experienţei, care va fi posibilă abia după acele principii sintetice.

Dacă trebuie să judecăm sintetic despre un concept, trebuie să iesim din acest concept, şi anume spre intuiţia în care el este dat. Căci dacă rămânem la ceea ce este conţinut în concept, judecata ar fi numai analitică şi o explicaţie a Ideii după ceea ce este în realitate conţinut în ea. Dar eu pot pleca de la concept spre intuiţia pură sau empirică care îi corespunde, pentru a-l examina in concreto în ea şi pentru a cunoaste a priori sau a posteriori ceea ce se cuvine obiectului acestui concept.În primul caz, este o cunoaştere raţională şi matematică prin construirea conceptului, în cel de-al doilea caz, este o cunoaştere numai empirică (mecanică), care nu poate da niciodată judecăţi necesare şi apodictice. Astfel, aş putea analiza conceptul meu empiric de aur fără ca prin aceasta să câştig mai mult decât să pot enumera ceea ce gândesc de fapt sub acest cuvânt, de unde în cunoaşterea mea are loc, fără îndoială, o îmbunătăţire logică, dar nu se obţine o sporire sau un adaos. Eu iau însă materia care se prezintă sub acest nume şi leg de ea percepţii care îmi vor pune la îndemână diferite judecăţi sintetice, [A 722, B 750] dar empirice. Aş construi conceptul matematic de triunghi, adică l-aş da a priori în intuiţie şi aş obţine pe această cale o cunoaştere sintetică, dar raţională. Dar când îmi este dat conceptul transcendental al unei realităţi, substanţe, forţe etc., el nu desemnează nici o intuiţie empirică, nici una pură, ci exclusiv sinteza intuiţiilor empirice (care deci nu pot fi date a priori); cum sinteza nu se poate ridica a priori la sinteza care îi corespunde, din el deci nici nu poate rezulta o judecată sintetică determinantă, ci numai un principiu al sintezei^[123] de intuiţii empirice posibile. Astfel, ojudecată transcendentală este o cunoaştere raţională sintetică după simple concepte şi prin urmare o judecată discursivă, căci numai prin ea este posibilă orice unitate sintetică a cunoaşterii empirice, dar prin ea nu este dată a priori nici o intuiţie.

[A 723, B 751] Astfel, există două întrebuinţări ale raţiunii, care în ciuda universalităţii cunoaşterii şi a producerii ei a priori, comune ambelor întrebuinţări, sunt totuşi foarte diferite în mersul lor, şi anume datorită faptului că în fenomen, prin care ne sunt date toate obiectele, se află două elemente: forma intuiţiei (spaţiul şi timpul), care poate fi cunoscută şi determinată cu totul a priori, şi materia (fizicul) sau conţinutul, care înseamnă ceva ce se găseşte în spaţiu şi în timp, prin urmare conţine o existenţă şi corespunde senzaţiei. În ceea ce priveşte ultimul element, care nu poate fi dat niciodată în mod determinat altfel decât empiric, nu putem avea a priori decât concepte nedeterminate ale sintezei senzaţiilor posibile, întrucât ele aparţin unităţii apercepţiei (într-o experienţă posibilă). În ceea ce priveşte primul element, putem determina a priori conceptele noastre în intuiţie, întrucât noi înşine ne creăm obiectele în spaţiu şi în timp, printr-o sinteză uniformă, considerându-le numai ca quanta. Cea dintâi se numeşte folosire a raţiunii prin concepte, întrucât nu putem face nimic mai mult decât să aducem sub concepte fenomenele, în conţinutul lor real, care în felul acesta nu pot fi determinate decât empiric, adică a posteriori (dar conform acestor concepte, ca reguli ale unei sinteze empirice). Cea de-a doua este folosirea raţiunii prin construirea conceptelor, [A 724, B 752] întrucât acestea, raportându-se deja la o intuiţie a priori, pot fi date tocmai de aceea în intuiţia pură în mod determinat a priori şi fără nici un fel de date empirice. A examina tot ce există (un lucru în spaţiu sau în timp), pentru a şti dacă şi în ce măsură este sau nu un cuantum, dacă în el trebuie reprezentată o existenţă sau o lipsă de existenţă, în ce măsură acest ceva (care umple spaţiul sau timpul) este un substrat prim sau o simplă determinare, dacă existenţa lui are un raport cu altceva ca fiindu-i cauză sau efect, şi în sfârşit dacă, în ce priveşte existenţa, el se află izolat sau în dependenţă reciprocă cu altele, a examina posibilitatea acestei existenţe, realitatea şi necesitatea ei sau contrariile lor: toate acestea aparţin cunoaşterii raţionale din concepte, care se numeşte cunoaştere filosofică. Dar a determina a priori în spaţiu o intuiţie (figura), a diviza timpul (durata) sau numai a cunoaşte universalul sintezei unuia şi aceluiaşi lucru în timp şi în spaţiu şi mărimea unei intuiţii în genere (numărul), care rezultă de aici, aceasta este o operaţie raţională prin construirea conceptelor şi se numeşte matematică.

Marele succes pe care îl obţine raţiunea cu ajutorul matematicii ne face să presupunem în mod foarte firesc că, dacă nu matematica însăşi, însă, metoda ei va reuşi şi în afara câmpului mărimilor, aducând toate conceptele la intuiţii, pe care ea le poate [A 725, B 753] da a priori şi prin care va deveni, aşa-zicând, stăpână asupra naturii; pe când filosofia pură, dimpotrivă, cu concepte discursive a priori, face o treabă de cârpăceală în natură, fâră a putea face intuitivă a priori realitatea lor şi tocmai prin aceasta să le acrediteze. De asemenea, se pare că meşterilor în această artă nu le lipseşte încrederea în sine, iar publicului nu-i lipsesc marile speranţe în abilitatea lor, din moment ce aceştia au trebuit să se ocupe cu problema de faţă. În adevăr, cum ei abia dacă au filosofat vreodată asupra matematicii lor (o îndeletnicire dificilă!), nici nu le trece prin minte diferenţa specifică dintre o folosire a raţiunii şi cealaltă. Reguli curente şi folosite empiric, pe care le împrumută de la raţiunea comună, au pentru ei valoare de axiome. De unde pot veni conceptele de spaţiu şi timp, cu care ei se ocupă (ca de singurele cuante originare), ei nici nu se interesează şi tot astfel le pare inutil să cerceteze originea conceptelor pure ale intelectului şi prin aceasta şi sfera valabilităţii lor, ci numai să se servească de ele. În toate acestea ei fac foarte bine când nu depăşesc limita hotărâtă lor, anume aceea a naturii. Dar ei ajung pe neobservate de la câmpul sensibilităţii la terenul nesigur al conceptelor pure şi chiar transcendentale, unde Pământul nu le permite nici să stea în picioare, nici să înoate (instabilis tellus, innabilis unda) şi unde nu se pot face decât paşi uşori, [A 726, B 754] despre care timpul nu păstrează nici cea mai slabă urmă, pe când, dimpotrivă, în matematică mersul lor lasă o şosea militară, pe care chiar şi urmaşii cei mai îndepărtaţi pot păşi cu încredere.

Cum ne-am impus obligaţia de a determina exact şi cu certitudine limitele raţiunii pure în folosirea transcendentală şi cum acest fel de străduinţă are în sine particularitatea că, în ciuda celor mai insistente şi clare avertizări, se lasă mereu înşelată de speranţa, înainte de a renunţa cu totul, că va ajunge dincolo de limitele experienţei, în ţinuturile încântătoare ale intelectului, este necesar să mai îndepărtăm şi ultima ancoră a unei speranţe fantastice şi să arătăm că aplicarea metodei matematice în această specie de cunoaştere nu poate procura nici cel mai mic profit, afară poate de unul, anume de a descoperi cu atât mai clar goliciunea lor proprie, că geometria şi filosofia sunt două lucruri cu totul diferite, deşi în ştiinţa naturii ele îşi dau în adevăr mâna, că prin urmare procedeul uneia nu poate fi niciodată imitat de cealaltă.

Temeinicia matematicii se bazează pe definiţii, axiome, demonstraţii. Mă voi mulţumi să arăt că nici unul din aceste elemente nu poate fi procurat şi nici imitat de filosofie, [A 727, B 755] în sensul în care le ia matematicianul. Că geometrul, urmând metoda lui, nu realizează în filosofie decât castele de cărţi de joc, iar filosoful, urmând-o pe a lui, nu poate produce în matematică decât o flecăreală, deşi filosofia constă tocmai în a cunoaşte limitele lui, şi însuşi matematicianul, când talentul lui nu este limitat cumva de la natură şi redus la specialitatea lui, nu poate respinge avertizările filosofiei şi nici nu le poate trece cu vederea.

1. Despre definiţii. A defini, cum arată însăşi expresia, n-ar însemna propriu-zis decât a expune originar conceptul explicit al unui lucru în cadrul limitelor lui^[124]. Potrivit unei asemenea exigenţe, un concept empiric nu poate fi deloc definit, ci numai explicat. Căci cum în el nu avem decât câteva caractere ale unei anumite specii de obiecte ale simţurilor, nu e niciodată sigur dacă sub cuvântul care desemnează acest obiect nu gândim o dată mai multe caractere, altă dată mai puţine. [A 728, B 756] Astfel, în conceptul de aur, în afară de greutate, culoare, rezistenţă, cineva mai poate gândi şi proprietatea că el nu rugineşte, în timp ce altul nu ştie poate nimic desprg aceasta. Nu ne servim de anumite caractere decât atâta timp cât ele sunt suficiente pentru a distinge; dar observaţii noi înlătură unele caractere şi adaugă altele, deci conceptul nu stă niciodată între limite certe. Şi la ce ar servi, de altfel, a defini un astfel de concept, din moment ce atunci când e vorba, de exemplu, de apă şi de proprietăţile ei, nu ne vom opri la ceea ce gândim prin cuvântul apă, ci vom trece la experimente, şi cuvântul, cu puţinele caractere care îi sunt ataşate, nu trebuie să constituie decât o desemnare şi nu un concept al lucrului, prin urmare pretinsa definiţie nu e altceva decât o definiţie verbală. În al doilea rând, la drept vorbind, un concept dat a priori nici nu poate fi definit, de exemplu cel de substanţă, cauză, drept, echitate etc. Căci nu pot fi sigur niciodată că reprezentarea clară a unui concept dat (încă în mod confuz) a fost explicit dezvoltată decât dacă ştiu că această reprezentare este adecvată obiectului. Dar cum conceptul lui, aşa cum este dat, poate conţine multe reprezentări obscure, pe care le trecem cu vederea la analiză, deşi în aplicare avem nevoie totdeauna de ele, explicitarea analizei conceptului meu este totdeauna îndoielnică şi poate fi făcută numai probabilă [A 729, B 757] prin numeroase exemple potrivite, dar niciodată apodictic certă. În locul expresiei definiţie, eu aş folosi mai cu plăcere pe cea de expunere, care rămâne mereu precaută şi sub care criticul poate accepta până la un anumit grad ca valabilă definiţia şi totuşi să-şi menţină încă rezerva în ce priveşte explicitarea ei. Cum deci nici conceptele date empiric, nici cele date a priori nu pot fi definite, nu mai rămân altele decât cele gândite arbitrar, asupra cărora putem încerca această operaţie. În asemenea caz, pot defini oricând conceptul meu; căci trebuie totuşi să ştiu ce am voit să gândesc, din moment ce eu însumi l-am alcătuit în mod premeditat şi nu mi-a fost dat nici prin natura intelectului, nici prin experienţă, dar nu pot spune că prin aceasta am definit un obiect adevărat. Dacă conceptul se bazează pe condiţii empirice, de exemplu, conceptul de ceas marin, obiectul şi posibilitatea lui nu sunt încă date prin acest concept arbitrar; de aici nu ştiu nici măcar dacă el are undeva un obiect, şi explicaţia mea poate fi numită mai curând o declaraţie (a proiectului meu) decât definiţia unui obiect. Astfel, nu mai rămân alte concepte susceptibile de a fi definite decât cele care conţin o sinteză arbitrară ce poate fi construită a priori; prin urmare, numai matematica are definiţii. Căci obiectul pe care îl gândeşte, ea îl prezintă şi a priori în intuiţie, şi acesta nu poate [A 730, B 758] desigur conţine nici mai mult, nici mai puţin decât conceptul, deoarece conceptul despre obiect a fost dat originar prin explicare, adică fără a deriva explicarea din altă parte. Limba germană nu are pentru expresiile de expunere, explicare, declaraţie şi definiţie decât un singur cuvânt: Erklärung, şi de aceea trebuie să mai atenuăm severitatea exigenţei care ne-a determinat să refuzăm explicaţiilor filosofice titlul onorabil de definiţie şi vom limita toată această notă la constatarea că definiţiile filosofice nu sunt decât expuneri de concepte date, pe când definiţiile matematice sunt construcţii de concepte formate originar; cele dintâi nu sunt alcătuite decât analitic, prin descompunere (a cărei totalitate nu este apodictic certă), pe când cele din urmă sunt realizate sintetic şi deci ele însele alcătuiesc conceptul, pe când, cele dintâi îl explică numai. De aici urmează:

a. În filosofie nu trebuie să imităm matematica, astfel încât să începem cu definiţia, decât doar ca simplă încercare. Cum definiţiile sunt analize de concepte date, avem mai întâi, deşi încă numai confuze, aceste concepte, iar expunerea incompletă precedă pe cea completă, astfel încât din câteva caractere, pe care le-am scos dintr-o analiză încă incompletă, putem conchide multe, mai înainte de a fi ajuns la expunerea completă, adică la definiţie; într-un cuvânt, [A 731, B 759] că în filosofie definiţia, ca claritate adecvată, trebuie mai curând să încheie opera decât s-o înceapă^[125]. În matematică, dimpotrivă, nu avem nici un concept anterior definiţiei, fiindcă abia prin ea este dat conceptul; deci ea trebuie şi poate şi începe oricând cu definiţia.

b. Definiţiile matematice nu pot greşi niciodată. Cum conceptul este dat abia prin definiţie, el nu conţine decât exact ceea ce definiţia a voit să gândească prin el. Dar deşi în el nu poate apărea nimic inexact în ce priveşte conţinutul, se poate totuşi greşi uneori, desigur numai rareori, în forma (în care este îmbrăcat), anume în privinţa preciziei. Astfel, definiţia obişnuită a circumferinţei, că este o linie curbă ale cărei puncte se află egal de îndepărtate de unul singur [A 732, B 760] (de centru), are cusurul că a introdus, iară să fie necesar, determinarea de curbă. Căci trebuie să existe o teoremă specială, care este scoasă din definiţie şi care poate fi uşor demonstrată, anume că orice linie, ale cărei puncte sunt egal de îndepărtate de unul singur, este curbă (nici o parte a ei nu dreaptă). Definiţiile analitice, dimpotrivă, pot greşi în diverse moduri, fie introducând caractere care în realitate nu se aflau în concept, fie omiţând ceva din explicitare, care constituie esenţialul unei definiţii, fiindcă nu putem fi absolut siguri că analiza este completă. Din acest motiv, metoda matematicii în ce priveşte definiţia nu poate fi imitată în filosofie.

2. Despre axiome. Acestea sunt principii sintetice a priori, care sunt nemijlocit certe. Dar un concept nu poate fi legat cu un altul în mod sintetic şi totuşi nemijlocit, căci pentru a putea ieşi dintr-un concept, este nevoie de o a treia cunoştinţă intermediară. Cum filosofia nu este decât o cunoaştere raţională din concepte, în ea nu se întâlneşte nici un principiu care să merite numele de axiomă. Matematica, dimpotrivă, este capabilă de axiome, deoarece, cu ajutorul construcţiei conceptelor în intuiţia obiectului, ea poate lega predicatele lui a priori şi imediat, de exemplu că trei puncte se află totdeauna într-un plan. Un principiu sintetic, dimpotrivă, nu poate fi niciodată nemijlocit cert numai din concepte; de exemplu, [A 733, B 761] judecata: tot ce se întâmplă are cauza sa, căci eu trebuie să caut un al treilea concept, anume condiţia determinării de timp într-o experienţă, şi nu putem cunoaşte un asemenea principiu în mod direct, nemijlocit numai din concepte. Principiile discursive sunt deci cu totul altceva decât cele intuitive, adică axiomele. Cele dintâi reclamă oricând şi o deducţie, de care cele din urmă se pot lipsi cu totul, şi cum din acelaşi motiv ele sunt evidente, ceea ce principiile filosofice, cu toată certitudinea lor, nu pot totuşi pretinde niciodată, lipseşte infinit de mult ca o judecată sintetică oarecare a raţiunii pure şi transcendentale să fie atât de evidentă (cum este obiceiul a exprima cu încăpăţânare) ca judecata că de două ori doi fac patru. Este adevărat că în Analitică, la tabelul principiilor intelectului pur, am amintit şi anumite axiome ale intuiţiei; dar principiul citat acolo nu era el însuşi o axiomă, ci nu servea decât pentru a procura principiul posibilităţii axiomelor în genere şi nu era el însuşi decât un principiu din concepte. Căci chiar şi posibilitatea matematicii trebuie arătată în filosofia transcendentală: Filosofia nu are deci axiome şi nu poate impune niciodată în mod absolut piincipiile ei a priori, ci trebuie să binevoiască [A 734, B 762] a-şi justifica dreptul ei în privinţa lor printr-o deducţie temeinică.

3. Despre demonstraţii. Numai o dovadă apodictică, întrucât este intuitivă, poate fi numită demonstraţie. Experienţa ne învaţă desigur ceea ce este, dar nu că nu poate fi altfel. De aceea, argumentele empirice nu pot procura o dovadă apodictică. Dar din concepte a priori (în cunoaşterea discursivă) nu poate rezulta niciodată certitudine intuitivă, adică evidenţă, oricât de apodictic certă ar putea fi de altfel judecata. Numai matematica conţine deci demonstraţii, fiindcă ea nu-şi derivă cunoaşterea din concepte, ci din construcţia lor, adică din intuiţie, care poate fi dată a priori, corespunzător conceptelor. Nici metoda algebrei, cu ecuaţiile ei, din care scoate, prin reducţie, adevărul împreună cu dovada lui, nu este, ce-i drept, o construcţie geometrică, totuşi o constiuctie caracteristică, în care prin simboluri se prezintă conceptele în intuiţie, în special cele despre raportul mărimilor, şi unde, chiar fără a avea în vedere euristicul, se asigură împotriva erorilor toate raţionamentele, prin aceea că fiecare din ele este prezentat în faţa ochilor. Cunoaşterea filosofică, dimpotrivă, trebuie să se dispenseze de acest avantaj, fiindcă ea trebuie să considere totdeauna generalul in abstracto (prin concepte), pe când matematica poate examina generalul in concreto (în intuiţia particulară) şi totuşi prin reprezentarea [A 735, B 763] pură a priori, unde fiecare greşeală devine vizibilă. De aceea, pe primele le-aş numi dovezi acroamatice (discursive), fiindcă nu se pot face decât prin simple cuvinte (prin obiect în Idee), mai curând decât demonstraţii, care, cum arată însăşi expresia, continuă în intuiţia obiectului.

Din toate acestea urmează că nu cadrează cu natura filosofiei, în special în câmpul raţiunii pure, să-şi dea aere dogmatice şi să se împodobească cu titlurile şi insignele matematicii, fiindcă nu aparţine ordinului acestei ştiinţe, deşi are desigur toate motivele să spere într-o unire frăţească cu ea. Acestea sunt pretenţii deşarte care nu pot reuşi niciodată, ci care mai curând trebuie să o îndrepte pe o cale contrară scopului ei, care constă în a descoperi iluziile unei raţiuni care nu-şi cunoaşte limitele şi de a reduce, cu ajutorul unei explicări suficiente a conceptelor noastre, prezumţia speculaţiei la o cunoaştere de sine modestă, dar temeinică. Raţiunea, în încercările ei transcendentale, nu va mai putea deci să privească înainte atât de încrezătoare, ca şi când drumul pe care l-a parcurs ar duce de-a dreptul la ţintă, şi nu va putea conta atât de îndrăzneţ pe premisele ei luate ca fundament, încât să nu mai fie nevoie să se uite adesea îndărăt şi să observe dacă nu cumva în mersul înainte al raţionamentelor se descoperă erori, care i-au scăpat din vedere în principii [A 736, B 764] şi care fac necesar fie să determinăm mai bine aceste principii, fie să le schimbăm cu totul.

Eu împart toate judecăţile apodictice (fie câ sunt demonstrabile, fie că sunt nemijlocit certe) în dogmata şi mathemata. O judecată direct sintetică din concepte este o dogmă, pe când o judecată prin construirea conceptelor este o mathema. Judecăţile analitice nu ne învaţă propriu-zis nimic mai mult despre obiect decât ceea ce conceptul pe care îl avem despre el conţine deja în sine, căci ele nu extind cunoaşterea dincolo de conceptul subiectului, ci numai îl clarifică. De aceea, ele nu pot fi numite pe drept dogme (cuvânt care ar putea fi tradus eventual prin sentinţe). Dar dintre cele două specii de judecăţi sintetice a priori amintite nu pot purta acest nume, după uzul obişnuit al limbajului, decât cele ce aparţin cunoaşterii filosofice şi numai cu greu am numi dogme judecăţile aritmeticii sau geometriei. Deci acest uz confirmă explicaţia pe care am dat-o că numai judecăţile din concepte, şi nu cele rezultate din construcţia conceptelor, pot fi numite dogmatice.

Dar întreaga raţiune pură, în folosirea ei pur speculativă, nu conţine nici o singură judecată sintetică direct din concepte. Căci, după cum am arătat, prin Idei ea nu este capabilă de nici un fel de judecăţi sintetice care ar avea valabilitate obiectivă, iar prin concepte ale intelectului [A 737, B 765] ea stabileşte desigur principii certe, dar nu direct din concepte, ci totdeauna numai indirect prin relaţia acestor concepte cu ceva contingent, anume experienţa posibilă; atunci când această experienţă (ceva ca obiect al experienţelor posibile) este presupusă, ele sunt negreşit apodictic certe, dar în sine (direct) ele nu pot fi cunoscute nici măcar a priori. Astfel, numai din aceste concepte date nimeni nu poate cunoaşte temeinic judecata: tot ce se întâmplă îşi are cauza sa. De aceea, ea nu este o dogmă, deşi dintr-un alt punct de vedere, anume din singurul câmp al folosirii ei posibile, adică al experienţei, poate fi foarte bine dovedită apodictic. Dar ea se numeşte principiu şi nu teoremă, deşi trebuie să fie demonstrată, fiindcă are această proprietate particulară de a face abia ean însăşi posibilă dovada sa, anume experienţa, şi fiindcă ea trebuie să fie presupusă totdeauna în aceasta.