*
* *
Am rămas încă datori cu o explicaţie clară şi generală a aparenţei transcendentale şi totuşi naturale, care se produce în paralogismele raţiunii pure, precum şi cu justificarea orânduirii lor sistematice si paralele cu tabelul categoriilor. N-am fi putut-o face la începutul acestei secţiuni fără pericolul de a fi obscuri sau fără să ne anticipăm în mod neconvenabil pe noi înşine. Vom încerca acum să ne îndeplinim această obligaţie.
Se poate spune că orice aparenţă constă în a lua condiţia subiectivă a gândirii drept cunoaştere a obiectului. Apoi, în introducerea la Dialectica transcendentală, am arătat că raţiunea pură nu se ocupă decât cu totalitatea sintezei condiţiilor pentru un condiţionat dat. Dar cum aparenţa dialectică a raţiunii pure nu poate fi o aparenţă empirică ce se găseşte într-o cunoştinţă empirică determinată, ea va privi generalitatea condiţiilor gândirii, şi nu există decât [A 397] trei cazuri de folosire dialectică a raţiunii pure:
Sinteza condiţiilor unei idei în genere.
Sinteza condiţiilor gândirii empirice.
Sinteza condiţiilor gândirii pure.
În toate aceste trei cazuri, raţiunea pură se ocupă numai cu totalitatea absolută a acestei sinteze, adică cu acea condiţie care ea însăşi este necondiţionată. Pe această diviziune se bazează şi tripla aparenţă transcendentală, care dă loc la trei secţiuni ale dialecticii şi oferă ideea pentru tot atâtea ştiinţe aparente, izvorâte din raţiunea pură, psihologia transcendentală, cosmologia transcendentală şi teologia transcendentală. Aici nu avem de-a face decât cu prima.
Cum în gândirea în genere facem abstracţie de orice relaţie a gândirii cu un obiect oarecare (fie al simţurilor, fie al intelectului pur), sinteza condiţiilor unei idei în genere (nr.1 ) nu este nicidecum obiectivă, ci este numai o sinteză a ideii cu subiectul, dar care este considerată în mod fals drept o reprezentare sintetică a unui obiect.
Dar de aici mai rezultă că raţionamentul dialectic care conchide condiţiile oricărei gândiri în genere, care ea însăşi este necondiţionată, nu comite o eroare de conţinut (căci el face abstracţie de orice conţinut sau obiect), ci [A 398] că el păcătuieşte numai în formă şi trebuie să fie numit paralogism.
Apoi, cum singura condiţie care însoţeşte toată gândirea este eul în judecata generală: eu gândesc, raţiunea are de-a face cu această condiţie, în măsura în care ea însăşi este necondiţionată. Dar ea nu este decât condiţia formală, adică unitatea logică a fiecărei idei, în care fac abstracţie de orice obiect şi totuşi este reprezentată ca un obiect pe care îl gândesc, anume eu însumi şi unitatea necondiţionată a acestui eu.
Dacă cineva mi-ar pune în general întrebarea: de ce natură este un lucru care gândeşte? n-aş şti a priori să dau nici un fel de răspuns, fiindcă răspunsul trebuie să fie sintetic (căci un răspuns analitic explică poate gândirea, dar nu lărgeşte cunoaşterea acelui lucru pe care se bazează posibilitatea acestei gândiri). Pe de altă parte, orice soluţie sintetică reclamă intuiţie, care într-o problemă atât de generală a fost complet omisă. Tot astfel, nimeni nu poate răspunde la întrebarea pusă în generalitatea ei: de ce natură trebuie să fie un lucru care este mobil? Căci întinderea impenetrabilă (materia) nu este dată în acest caz. Deşi în general eu nu cunosc un răspuns la această întrebare, totuşi îmi pare că îl pot da, în cazul particular, în judecata care exprimă [A 399] conştiinţa de sine: eu gândesc. Căci acest eu este primul subiect, adică substanţă, este simplu etc. Dar acestea nu ar fi atunci decât simple judecăţi de experienţă care, fără o regulă generală care ar exprima condiţiile posibilităţii de a gândi în genere şi a priori, n-ar putea conţine astfel de predicate (care nu sunt empirice). În felul acesta, pretenţia, iniţial atât de plauzibilă, de a judeca despre natura unei fiinţe gânditoare numai din concepte îmi devine suspectă, deşi nu i-am descoperit încă viciul.
Dar cercetarea ulterioară a originii aceslor atribute, pe care mi le atribui mie ca unei fiinţe gânditoare în genere, poate descoperi acest viciu. Ele nu sunt altceva decât categorii pure, prin care eu nu gândesc niciodată un obiect determinat, ci numai unitatea reprezentărilor, pentru a defini obiectul lor. Fără o intuiţie care îi serveşte de fundament, categoria singură nu-mi poate procura nici un concept despre un obiect; căci numai prin intuiţie este dat obiectul, care apoi este gândit în conformitate cu categoria. Când definesc un lucru: o substanţă în fenomen, trebuie să-mi fie date mai dinainte predicatele intuiţiei lui, la care disting permanentul de schimbător şi substratul (lucrul însuşi) de ceea ce îi este numai inerent. [A 400] Când spun că un lucru este simplu în fenomen, înţeleg prin aceasta că intuiţia lui este în adevăr o parte a fenomenului, dar că el însuşi nu poate fi divizat ş.a.m.d. Dar dacă ceva este cunoscut ca simplu în concept şi nu în fenomen, prin aceasta eu nu am de fapt nici o cunoştinţă despre obiect, ci numai despre conceptul meu, pe care mi-l făuresc despre ceva în genere, care nu este susceptibil de o intuiţie propriu-zisă. Eu spun numai că gândesc ceva ca total simplu, căci în realitate nu pot afirma mai mult decât că este ceva.
Dar simpla apercepţie (eul) este substanţă în concept, simplă în concept etc., şi astfel toate aceste teoreme psihologice îşi au justeţea lor incontestabilă. Totuşi, prin aceasta noi nu cunoaştem despre suflet ceea ce propriu-zis vrem să ştim; căci toate aceste predicate nu sunt valabile despre intuiţie şi de aceea nu pot avea consecinţe care ar fi aplicabile la obiectele experienţei; prin urmare, ele sunt complet goale. Căci acest concept de substanţă nu mă învaţă că sufletul durează prin el însuşi, nici că este o parte din intuiţiile externe, care ea însăşi nu mai poate fi divizată şi care deci nu poate să se nască sau să moară prin schimbările naturii: tot proprietăţi care îmi fac cognoscibil sufletul în nexul experienţei şi care mi-ar putea deschide perspective asupra originii lui şi a stării lui viitoare. [A 401] Dacă însă afirm, bazându-mă pe simpla categorie, că sufletul este o substanţă simplă, atunci este clar că dat fiind că simplul concept intelectual de substanţă nu conţine altceva decât că un lucru trebuie reprezentat ca subiect în sine, fără a fi la rândul lui predicat al altui subiect, este clar că de aici nu urmează nimic cu privire la permanenţă, că atributul de simplu nu poate desigur adăuga această permanenţă şi că, prin urmare, prin aceasta nu suntem deloc instruiţi cu privire la ceea ce se întâmplă cu sufletul în schimbările lumii. Dacă ni s-ar putea spune că el este o parte simplă a materiei, atunci am deduce, din ceea ce ne învaţă despre ea experienţa, permanenţa ei şi o dată cu natura simplă, şi indestructibilitatea ei. Dar conceptul de eu din principiul psihologic (eu gândesc) nu ne spune nici un cuvânt despre aceasta.
Însă faptul că fiinţa care gândeşte în noi crede că se cunoaşte pe sine prin categorii pure, şi anume prin acele categorii care exprimă unitatea absolută sub fiecare titlu al lor, provine din următoarele. Apercepţia este ea însăşi principiul posibilităţii categoriilor, care la rândul lor nu reprezintă altceva decât sinteza diversului intuiţiei, întrucât acesta îşi are unitatea în apercepţie. De aceea, conştiinţa de sine în genere este reprezentarea a ceea ce este condiţia oricărei unităţi, el însuşi fiind totuşi necondiţionat. De aceea, se poate spune despre eul gânditor (despre suflet), care se gândeşte pe sine ca [A 402] substanţă, ca simplu, ca numeric identic în toate timpurile şi ca fiind corelat al oricărei existenţe, din care orice altă existenţă trebuie dedusă, că în loc de a se cunoaşte pe el însuşi prin categorii, el cunoaşte categoriile şi, prin ele, toate obiectele în unitatea absolută a apercepţiei, şi prin urmare prin el însuşi. Este în adevăr foarte evident că ceea ce trebuie să presupun, pentru a cunoaşte în genere un obiect, nu pot cunoaşte ca obiect şi că eul determinant (gândirea) este distinct de eul determinabil (subiectul gânditor), aşa cum este distinctă cunoaşterea de obiect. Totuşi, nimic nu este mai natural şi mai seducător decât aparenţa care ne face să considerăm unitatea în sinteza ideilor drept o unitate percepută în subiectul acestor idei. Această aparenţă ar putea fi, numită subrepţiunea conştiinţei ipostaziate (apperceptiones substantiatae).
Dacă vrem să dăm un titlu logic paralogismului din raţionamentele dialectice ale psihologiei raţionale, întrucât au totuşi premise corecte, atunci el poate trece ca o sophisma figurae dictionis, în care premisa majoră dă categoriei, cu privire la condiţia ei, o întrebuinţare numai transcendentală, pe când premisa minoră şi concluzia dau, cu privire la suflet, care este subsumat acestei condiţii, o întrebuinţare empirică a aceleiasi categorii. Astfel, de exemplu, [A 403] conceptul de substanţă în paralogismul simplicităţii este un concept intelectual pur, care, fără condiţiile intuiţiei sensibile, are numai o întrebuinţare transcendentală, adică nici o întrebuinţare. Dar în premisa minoră, acelaşi concept este aplicat la obiectul oricărei experienţe interne, fără a stabili totuşi în prealabil şi a pune ca principiu condiţia aplicării lui in concreto, adică permanenţa obiectului, şi prin urmare s-a făcut o întrebuinţare empirică, inadmisibilă aici.
Pentru a arăta în sfârşit legătura sistematică dintre toate aceste aserţiuni dialectice ale unei psihologii aşa-zis raţionale într-o conexiune a raţiunii pure, prin urmare în totalitatea lor, trebuie observat ca apercepţia să treacă prin toate clasele categoriilor, dar să nu se oprească decât la acele categorii care în fiecare dintre clase servesc celorlalte ca fundament al unităţii într-o percepţie posibilă, prin urmare la categoriile de subzistenţă, realitate, unitate (nu pluralitate) şi existenţă; numai că raţiunea le reprezintă aici pe toate drept condiţii ale posibilităţii unei fiinţe gânditoare, condiţii care sunt ele însele necondiţionate. Astfel, sufletul cunoaşte în el însuşi
[A 404] 1
Unitatea necondiţionată a relaţiei,
adică pe sine, nu ca inerent, ci ca subzistent
2 3
Unitatea necondiţionată Unitatea necondiţionată în pluralitatea
a calităţii, adică nu ca în timp, adică nu numeric diferită în timpuri
întreg real, ci ca simplu[95]diferite, ci ca unul şi acelaşi subiect
4
Unitatea necondiţionată a existenţei în spaţiu, adică nu în calitate
de conştiinţă a mai multor lucruri în afara ei, ci numai a existenţei
ei proprii, iar a altor lucruri numai ca reprezentări ale ei.
[A 405] Raţiunea este facultatea principiilor. Aserţiunile psihologiei pure nu cuprind predicate empirice despre suflet, ci predicate care, atunci când au loc, trebuie să determine obiectul în sine, independent de experienţă, prin urmare prin simplă raţiune. Ele ar trebui deci, cum e şi just, să fie întemeiate pe principii şi concepte generale despre naturi gânditoare în genere. În loc de aceasta, găsim că reprezentarea singulară: eu sunt le domină pe toate celelalte, care, tocmai fiindcă exprimă formula pură a întregii mele experienţe (nedeterminat), se dă drept judecată universală, valabilă pentru toate fiinţele gânditoare, şi fiindcă totuşi este individuală în toate privinţele, ea poartă în sine aparenţa unei unităţi absolute a condiţiilor gândirii în genere şi prin aceasta se întinde mai departe decât poate ajunge experienţa posibilă.
______________________________________________________________________________
DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ
Cartea a doua
Capitolul al doilea
ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
În introducerea la această parte a operei noastre am arătat că toată aparenţa transcendentală a raţiunii pure se bazează pe raţionamente [A 406] dialectice, a căror schemă ne-o pune la îndemână Logica în cele trei specii formale de raţionamente în genere, cam aşa cum categoriile îşi găsesc schema lor logică în cele patru funcţii ale tuturor judecăţilor. Prima specie a acestor raţionamente sofistice tindea către unitatea necondiţionată a condiţiilor subiective ale tuturor reprezentărilor în genere (ale subiectului sau sufletului) în corespondenţă cu raţionamentele categorice, a căror premisă majoră, ca principiu, exprimă raportul unui predicat cu un subiect. [B 433] A doua specie de argumente dialectice va avea deci drept conţinut, în analogie cu raţionamentele ipotetice, unitatea necondiţionată a condiţiilor obiective în fenomen. Cea de-a treia specie, de care va fi vorba în capitolul următor, are ca temă unitatea necondiţionată a condiţiilor obiective care fac posibile obiectele în genere.
Dar este demn de remarcat că paralogismul transcendental n-a produs decât o aparenţă unilaterală cu privire la Ideea despre subiectul gândirii noastre şi că pentru aserţiunea contrară nu se poate găsi nici cea mai neînsemnată aparenţă provenită din concepte raţionale. Avantajul este cu totul de partea pneumatismului, deşi acesta nu poate nega viciul originar, care face ca această teorie să se prefacă în scrum la proba de foc a Criticii, în ciuda aparenţei care îi este favorabilă.
Cu totul altfel stau lucrurile când aplicăm raţiunea la sinteza obiectivă a fenomenelor, unde ea crede că îşi impune, [A 407] în adevăr cu multă aparenţă, principiul ei de unitate necondiţionată, dar curând se încurcă în astfel de contradicţii, încât este silită să renunţe la pretenţiile pe plan cosmologic.
Aici se prezintă un nou fenomen al raţiunii omeneşti, anume: o antitetică foarte naturală, pe care nu e nevoie să o născocească cineva şi să întindă abil curse [B 434] spre ea, ci în care raţiunea cade de la sine şi inevitabil; prin aceasta, ea e ferită, desigur, de adormirea într-o convingere imaginară, pe care o produce o aparenţă numai unilaterală, dar totodată este ispitită fie să se lase pradă unei disperări sceptice, fie să ia o atitudine de suficienţă dogmatică şi să stăruie cu încăpăţânare în anumite afirmaţii, fără a acorda ascultare şi a da dreptate argumentelor contrare. Amândouă înseamnă moartea unei filosofii sănătoase, deşi prima ar mai putea fi numită eventual eutanasia raţiunii pure.
Înainte de a înfăţişa discordia şi distrugerile pe care le provoacă acest conflict al legilor (antinomia) raţiunii pure, să dăm câteva explicaţii care pot lămuri şi justifica metoda de care ne servim în tratarea obiectului nostru. Numesc concepte cosmologice toate Ideile transcendentale, întrucât privesc totalitatea absolută în sinteza fenomenelor, [A 408] pe de o parte, din cauza tocmai a acestei totalităţi necondiţionate pe care se bazează şi conceptul universului, care el însuşi nu este decât o Idee; pe de altă parte, fiindcă ele se raportează numai la sinteza fenomenelor, prin urmare la sinteza empirică, pe când, dimpotrivă, totalitatea absolută în sinteza condiţiilor tuturor lucrurilor posibile în genere va da naştere unui [B 435] ideal al raţiunii pure, care este complet diferit de conceptul despre lume, deşi este în relaţie cu el. De aceea, asa cum paralogismele raţiunii pure au pus baza unei psihologii dialectice, tot astfel antinomia raţiunii pure va prezenta principiile transcendentale ale unei pretinse cosmologii pure (raţionale) nu pentru a o găsi valabilă şi a şi-o însuşi, ci, aşa cum arată însăşi denumirea de conflict al raţiunii, pentru a o prezenta ca o Idee care, în strălucirea ei orbitoare, dar falsă, nu se poate concilia cu fenomenele.
ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
