Go to page:

Text Size:

Jian a ridicat o sprânceană.

— Ţi-e frică?

M-am întors brusc şi l-am fulgerat cu privirea. În mod clar, spadasinul era din nou sub influenţa zânei verzi sau înnebunise de-a dreptul.

— Bineînţeles că mi-e frică! Oricărui om cu un strop de raţiune i-ar fi teamă. Vrei să arunci cu pumnale spre mine. Ca să nu mai spun că nu mă placi deloc.

— Ţintesc foarte bine.

Mi-am îndreptat degetul spre propriul piept.

— Şi eu ar trebui să am, pur şi simplu, încredere că nu vei rata dinadins?

Andreas s-a mişcat lângă mine.

— Vrei să încerc eu primul?

— O să te legi la ochi din proprie iniţiativă şi o să-l laşi să arunce cuţite în direcţia ta?

Am clătinat din cap.

— Sunteţi cu toţii smintiţi. Absolut ţicniţi.

Însă oricât de nebunească părea ideea, îmi era greu să nu-mi amintesc cum fusese ucisă domnişoară Prescott. Cât de precis îşi găsise cuţitul ţinta şi îi tăiase coloana vertebrală, înţepându-i organele interne. Dacă Jian era pe atât de bun pe cât susţineau atât el, cât şi Andreas, atunci nu exista chip să stau acolo, oferindu-mă ca un miel de sacrificiu.

Am expirat. Logica îmi spunea că era o situaţie periculoasă şi ar fi fost mai bine să fug, dar trebuia să o fac. Dacă nu pentru mine, atunci pentru domnişoara Prescott. Nu mai aveam timp şi era necesar să strâng cât de multe informaţii puteam; dacă nu descopeream criminalul, el sau ea avea să dispară pe străzile aglomerate ale New Yorkului pentru totdeauna. O demonstraţie a abilităţilor lui Jian mi-ar fi fost de ajutor.

— Bine! Dar dacă ratezi, Mefistofel nu va fi foarte bucuros.

Chipul de piatră al lui Jian nu s-a clintit, dar aş fi jurat că în ochii lui exista o sclipire. Fără să mai spun altceva, m-am întors pe călcâie şi m-am îndreptat cu o ţinută demnă spre ţintă.

Andreas mi-a legat panglica la ochi, apoi s-a aplecat şi mi-a şoptit:

— Îmi pare rău că ţi-am furat broşa mai devreme… Este un truc la care încă lucrez. Jur că ţi-aş fi dat-o înapoi.

— Asigură-te că Jian nu ratează şi voi da totul uitării.

Andreas m-a bătut pe braţ şi m-a aşezat astfel încât stăteam din profil pe fundalul plăcii de lemn. Nici nu am încercat să respir prea adânc când Andreas s-a retras, iar Jian a strigat:

— Pregăteşte-te!

Mă mâncau palmele. Aş fi putut jura că aveam brusc nevoie la toaletă, să strănut sau să-mi scarpin o mâncărime închipuită pe braţ. Muşchii mei erau atât de încordaţi, încât începusem să cred că, de fapt, nu stăteau deloc neclintiţi, ci tremurau din cauza efortului depus. Înainte să fiu cu totul cuprinsă de isterie, am simţit vâjâitul aerului în apropierea gleznelor, urmat de sunetul unei lame împlântate în lemn.

Am expirat şi aproape că m-am relaxat, uşurată. Mai bine că nu avusesem timp să inspir adânc; într-o succesiune rapidă, alte trei lame au zumzăit pe lângă trupul meu, înfigându-se în lemn şi crăpându-l. Una a nimerit lângă genunchiul meu, următoarea chiar sub şold, iar ultima aproape de coaste.

— Foc! a strigat Jian.

Speram, sincer, că spadasinul arunca ultimul pumnal şi că nu aveam să sufăr o combustie spontană din cauza fricii.

Poc. Poc.

Alte două cuţite au zburat periculos de aproape de mânecile mele. Fericită că aşa-zisa lecţie se încheiase, eram pe cale să-mi scot panglica de la ochi când un alt pumnal a zburat prin aer, înfigându-se în panglica pe care o ţineam. Pe faţă am simţit un lichid cald. Mi-am smuls panglica de la ochi, mi-am dus mâna la ureche şi m-am holbat la sângele de pe ea.

Jian a clătinat din cap.

— Ţi-am spus să nu te mişti.

Fără să-şi ceară scuze, Jian şi-a adunat cuţitele şi a ieşit din sala de antrenamente, lăsându-l pe Andreas să se agite din cauza rănii mele superficiale. Pe când Andreas alerga de la un cufăr la altul, căutând o bucată de pânză ca să-mi şteargă sângele, nu puteam să nu mă întreb ce alte afaceri murdare mai acoperea pentru Jian.