— O să inventez o maşinărie genială şi o să îi pun numele tău, dragostea mea pierdută.

Nu m-am putut abţine să nu râd zgomotos, din toată inima.

— La revedere, Mefistofel!

— Spune-mi, te rog, Ayden!

Tânărul s-a îndreptat spre uşă şi s-a oprit.

— Pe curând!

Thomas stătea lângă mine, strângând în mâinile înmănuşate balustrada îngheţată şi privind pasagerii care coborau de pe navă. Plecau, cu siguranţă, cu poveşti despre corabia blestemată. Nici măcar Houdini nu avea să scape de scandal, deşi aveam sentimentul că urma să se descurce foarte bine. Un grup de poliţişti şi-a făcut loc prin mulţime, îndreptându-se spre celulă, pentru a-l ridica pe criminalul care devenise celebru în ziare drept Spintecătorul Bavarez. Nu avea să mai dureze mult. Respiram cu dificultate. Simţeam nevoia să mă sprijin de ceva. Nu voiam să îmi iau la revedere. Uram momentul acesta.

— Ne vedem în curând, Wadsworth! Nici nu o să ştii când a trecut timpul.

M-am uitat la profilul lui Thomas. Inima îmi bătea monoton. Thomas nu mă mai privise în ochi de când încasasem cuţitul în picior. Ştiam că minciunile mele funcţionaseră puţin prea bine şi că meritam să fie furios pe mine, dar atitudinea lui era prea rece să o pot suporta.

— Asta-i tot? Asta e tot ce ai să-mi spui?

— Realitatea este că au nevoie de mine aici, în New York, în calitate de reprezentant al unchiului tău.

Thomas a inspirat adânc. Avea încă privirea aţintită asupra celor care ieşeau de pe corabie. Voiam să mă agăţ de paltonul lui şi să îl scutur până ce avea să se uite la mine. Însă îmi ţineam o mână pe lângă corp şi pe cealaltă fixă pe bastonul împrumutat. Thomas îmi dăduse întotdeauna libertatea de a alege. Nu aveam să îi fur eu acest drept. Dacă voia să rămână, atunci nu aveam de gând să îl implor.

— Voi veni la tine cât de curând cu putinţă.

Am ignorat lacrima care îmi aluneca pe obraz. Nu voiam să îmi iau astfel la revedere de la el – rece şi distant precum ploile din Anglia. Trecuserăm, împreună, prin mult prea multe. Deşi poate că de vină nu era minciuna în care mă scăldasem în ultima săptămână, ci rana mea.

Poate că piciorul meu beteag îi amintea prea mult de cât de aproape de moarte fuseserăm amândoi. Eu îmi dădusem seama ce eram gata să sacrific, dar asta nu însemna că Thomas ajunsese la aceeaşi concluzie. Mi-am pus frâu emoţiilor, mândră de cât de bine reuşeam să le stăpânesc acum.

— Nu ar trebui să spui ceva de genul „O să-mi lipseşti teribil, Wadsworth. Următoarele săptămâni vor fi o tortură lentă, sunt sigur”? Sau vreo altă vorbă de duh à la Cresswell?

Thomas s-a întors în final spre mine, dar din ochi lipsea scânteia poznaşă care îi lumina de obicei.

— Bineînţeles că îmi vei lipsi. Mă voi simţi ca şi cum inima mi-a fost smulsă din piept.

Thomas a inspirat adânc.

— Aş prefera să fiu împuns cu toate săbiile din arsenalul lui Jian. Dar aşa este mai bine pentru anchetă.

Avea dreptate, bineînţeles. Ancheta era primordială, dar nu eram obligată să îmi placă situaţia. Am strâns bastonul mai bine. Toată viaţa îmi dorisem ca barele coliviei mele să dispară – tot ce îmi dorisem fusese să fiu liberă. Să îmi pot alege singură drumul. Mai întâi, tata îmi dăduse drumul, iar acum se părea că şi Thomas făcea acelaşi lucru. Libertatea era şi îmbătătoare, şi terifiantă. Acum, că o aveam la îndemână, voiam să o alung. Nu ştiam ce să fac cu libertatea sau cu propria mea viaţă.

— Atunci îţi doresc numai bine, domnule Cresswell! am zis, ignorând cât de greşite erau cuvintele mele reci. Ai dreptate. Este o prostie să fiu supărată din moment ce ne vom întâlni din nou, curând.

Am aşteptat să-şi lepede masca glacială, să îmbrace afecţiunea cu care mă înconjurase în trecut, dar Thomas a rămas neclintit. Un detectiv şi-a dres glasul în spatele nostru, distrugând ultimul moment pe care îl mai petreceam cu prietenul meu. Nu ştiam dacă să izbucnesc în râs sau în lacrimi. Cu doar opt nopţi în urmă, Thomas şi cu mine stătuserăm pe aceeaşi punte de promenadă, îmbrăţişaţi şi sărutându-ne sub cerul înstelat.

— Domnule Cresswell? Ducem cadavrele la mal. Avem nevoie de dumneata în drum spre spital.

Thomas a încuviinţat, dând scurt din cap.

— Bineînţeles! Sunt la dispoziţia dumneavoastră.

Detectivul şi-a înclinat pălăria în faţa mea înainte de a intra din nou în corabie. Pulsul îmi zvâcnea nebuneşte, iar piciorul îmi pulsa de durere. Se întâmpla cu adevărat: momentul de care mă temusem cel mai mult de la cazul Spintecătorului încoace. Îmi luam, în sfârşit, la revedere de la domnul Thomas Cresswell. Simţeam că tot oxigenul din univers nu îmi era suficient. Am inspirat o dată şi încă o dată, blestemându-mi corsetul pentru că era aşa de strâmt. Era în regulă. Totul era în regulă. Însă rămăsesem o mincinoasă. Nimic nu era bun la situaţia mea.

Thomas s-a uitat la uşa care avea să îl ducă pe un drum diferit de al meu. Pentru prima dată în câteva luni, nu aveam să ne mai aventurăm împreună în cotloane misterioase. Îi simţeam deja absenţa, de parcă o parte din mine fusese decupată, iar trupul meu tânjea după bucata care lipsea. Eram o fiinţă întreagă. Nu aveam nevoie de o altă persoană care să mă completeze; totuşi, felul în care ne despărţeam îmi făcea rău. Nu era corect, dar nu ştiam cum să îndrept lucrurile. Poate că tocmai primeam lecţia supremă cu privire la renunţare – trebuia să accept ceea ce nu era sub controlul meu. Era de datoria mea să depun tot efortul în rolul care îmi revenea; efortul de a mă întâlni la jumătate drumului îi revenea lui Thomas.

Prietenul meu s-a întors încet şi s-a uitat la mine, cu maxilarul încordat.

— La revedere, domnişoară Wadsworth! Plăcerea a fost de partea mea. Pe curând!

Am ignorat asemănarea cu despărţirea de Mefistofel. Când îşi luase la revedere, nu simţisem că lumea avea să se oprească din drumul ei. Thomas şi-a înclinat pălăria şi s-a îndepărtat.

În mintea mea, fugeam în urma lui, îl prindeam de palton şi îl imploram să aştepte. Să mă ia cu el. Să ignore ordinul unchiului meu de a rămâne acolo şi de a continua cazul în New York. Să se cunune religios cu mine chiar în acea secundă. Bunica nu trăia departe de acolo, deşi, având în vedere că nu îmi răspunsese la ultimele scrisori, bănuiam că plecase într-o călătorie pe continent. Mi-ar fi putut fi martoră, fie doar şi pentru a-i face în ciudă tatei.

În realitate, mi-am silit buzele să se strângă şi am dat, pur şi simplu, din cap, privind pe când Thomas dispărea din viaţa mea pentru cine ştie cât timp. Poate doar câteva săptămâni. Sau poate pentru totdeauna. Aveam să accept, oricare ar fi fost alegerea lui. Oricât de greu îmi era, aveam să găsesc o cale. Thomas s-a oprit cu spatele la mine, bătând cu degetele în rama uşii. Am aşteptat cu sufletul la gură să facă o glumă sau să alerge înapoi la mine şi să mă cuprindă în braţe, dar, după o clipă, Thomas a înaintat şi a dispărut în măruntaiele navei.

Un suspin mi s-a smuls din piept înainte să îl pot înăbuşi. Am rămas acolo preţ de câteva clipe, ascultând bătăile propriei inimi. Habar nu aveam de ce despărţirea aceasta mi se părea permanentă. Ştiam însă cumva, în adâncul sufletului meu, că, dacă nu îl opream, domnul Thomas Cresswell avea să iasă din navă şi din viaţa mea pentru totdeauna. Mi-am strâns mâna liberă în jurul balustradei, lăsând răceala gheţii să îmi distragă gândurile. Trebuia să intru la căldură în curând – durerea surdă din piciorul meu se înrăutăţea.

M-am concentrat la durerea fizică în locul celei noi şi mult mai acute din piept. Thomas şi cu mine arseserăm ca o cometă şi ne risipiserăm la fel de repede. Îl opriserăm pe Spintecătorul Bavarez şi salvaserăm bunul renume al „Carnavalului Clarului de Lună”. Thomas îşi oferea, pur şi simplu, serviciile aici, pe când unchiul meu şi cu mine călătoream spre următoarea noastră destinaţie, unde Thomas avea să ni se alăture fără doar şi poate. Totul avea să fie în regulă destul de curând – doar că exageram despărţirea mai mult decât era cazul. După toate ororile la care fusesem martoră, nu era deloc greu să găsesc o explicaţie logică pentru teama pe care o simţeam despărţindu-mă de cineva pe care îl iubeam. Mi-am amintit de sentimentele din trecut: „Ştiinţa este zeiţa căreia i-am înălţat altar. Iar ea îmi oferă mângâiere”.

Am recitat în şoaptă cuvintele, ca pe un refren, uitându-mă la ocean mult după ce Thomas plecase.

EPILOG

Liza a traversat puntea de promenadă. Avea gluga trasă pe frunte, pentru a-şi proteja coafura elegantă de rafalele puternice de vânt care suflau deasupra râului Hudson. Fata s-a oprit lângă mine şi s-a uitat la cuferele trupei de circ, care erau descărcate. Am admirat lunile pictate pe lăzi – cercurile negre cu semiluni argintii pe margine.

Trupa se grăbea spre un alt oraş, unde aveau să distreze un alt public. Nu mă îndoiam că Mefistofel avea să răpească inimile şi minţile tuturor celor pe care îi întâlnea. Şi Houdini avea un viitor luminos. Se îndrepta cu paşi repezi spre statutul de legendă. Aveam sentimentul că nu era ultima dată când auzeam de ei doi, deşi nu ştiam dacă era un lucru bun.

— După tot ce ai făcut, aş fi zis că eşti suficient de curajoasă să îi spui adevărul, a zis Liza, cu ochii la lăzile de sub noi.

— Cui? am întrebat. Lui Mefistofel?

— Nu face pe toanta, a zis ea, plesnindu-mă peste braţ.

Din câte se părea, la câteva ore după fapta mea eroică, Liza se întorsese clătinându-se în camera noastră. Nu fusese rănită. Andreas o îndrăgea pe Liza; personalitatea ei înflăcărată îi amintea de iubita lui, Liesel, aşa că nu o torturase şi îi cruţase şi viaţa. M-am încruntat, iar Liza a oftat.

— Serios? Despici cadavre şi cauţi adevărul din spatele morţilor lor. Tânjeşti să diseci ca să rezolvi mistere. Cu toate astea, eşti fără de speranţă, draga mea verişoară, când vine vorba de sinceritate. Mai ales faţă de tine însăţi.

Liza s-a întors cu faţa spre mine şi cu mâinile în şolduri.

— I-ai spus domnului Cresswell că îl iubeşti? Că abia aştepţi să îl vezi din nou? Că ţi-e teamă că se va învinovăţi de fiecare dată când îţi va vedea rana?

Fata m-a privit cu atenţie, apoi a clătinat din cap.

— Nu, nu i-ai spus. Ai ţinut totul în tine, prefăcându-te că totul este în regulă. Dar adevărul este altul, nu-i aşa? Eşti îngrijorată.

— Eu… Este foarte complicat.