TREIZECI ŞI DOI,
CINCI DE CUPĂ
Salonul de muzică
RMS Etruria
7 ianuarie 1889
— Veniţi! Nişte coniac o să vă prindă bine.
Căpitanul Norwood i-a întins un braţ judecătorului.
— Dacă mai aveţi nevoie şi de altceva…
Judecătorul Prescott rămăsese cu privirea pironită asupra soţiei lui. Nici nu-mi puteam închipui ce îi trecea prin minte.
— Cu tot respectul, căpitane, a spus unchiul meu, aş avea mai întâi câteva întrebări pentru judecătorul Prescott.
Faţa căpitanului s-a făcut stacojie.
— Nu acum, doctore! Nu vezi că este distrus?
Judecătorul nici măcar nu a răspuns, dacă şi-a auzit numele. Omul suferise, în mod clar, un şoc, însă unchiul avea dreptate. Trebuia să scoatem de la el informaţii care ne-ar fi fost de folos imediat. Timpul avea puterea bizară de a distorsiona faptele.
Cu toate acestea, unchiul meu a cedat.
— Bine! Îl vom căuta mai târziu.
De îndată ce căpitanul a ieşit din cameră alături de judecător, m-am întors spre trupul doamnei Prescott, încercând din răsputeri să las în urmă amintirile pe care le aveam despre ea. O întinseserăm pe un divan şi îi sprijiniserăm capul pe o pernă brodată, făcând să pară că se odihnea liniştită, chiar dacă pentru eternitate.
— Închide şi încuie uşa! a zis unchiul, îndreptându-şi atenţia spre Thomas, apoi uitându-se la Mefistofel de parcă era o specie nouă de mucegai de care trebuia să scăpăm. Ia-ţi ghicitorul şi spadasinul şi lasă-ne! Vom discuta mai multe mai târziu.
Ochii lui Jian au sclipit.
— Ce mai este de spus? Andreas a venit aici ca să ghicească viitorul doamnei Harvey în oglinda magică. Atunci a…
Jian a clătinat din cap.
— Las-o baltă! Mă găsiţi în cabina mea. Vino, Andreas!
Ghicitorul şi-a aruncat privirea spre oglindă, muşcându-şi buza.
— Nu o să se întâmple nimic cu…
— O să mă asigur că niciunul dintre lucrurile tale nu se va strica în vreun fel, am răspuns.
Ştiam cât de valoroasă era oglinda, şi nu doar pentru că avea darul de a arăta viitorul. Zicând acestea, Andreas şi Jian au plecat, urmaţi de maestrul de ceremonie, care ne-a salutat scurt din cap.
— O să o însoţesc pe doamna Harvey înapoi în cabina ei, s-a oferit Liza. Nu îţi face griji, a adăugat ea când l-a văzut pe Thomas gata să protesteze! O să stau cu ea până vă întoarceţi!
Am strâns mâinile verişoarei mele.
— Mulţumesc!
— Pentru nimic!
Pe când Liza o conducea pe biata doamnă Harvey afară, ofiţerul secund a intrat în cameră cu trusa medicală a unchiului meu, care a făcut semn spre divan.
— Las-o acolo! Ei bine, Audrey Rose, vino să cercetezi cadavrul! Spune-mi ce observi! Thomas, eşti gata?
Prietenul meu şi-a scos carnetul şi stiloul din buzunarul interior al jachetei şi a zis sumbru:
— Da, domnule profesor!
— Bun. Audrey Rose? Procedează aşa cum am exersat!
Mi-am înghiţit nodul din gât, silindu-mă să văd doar ceea ce era în faţa mea. Am dat ocol trupului, încercând să găsesc vreun indiciu înainte de a folosi metrul, aşa cum făcuse unchiul meu mai devreme.
— Victima măsoară o sută cincizeci şi şapte de centimetri. Are părul castaniu-roşcat, frumos întreţinut, deşi pe la tâmple se observă fire de păr alb.
Mi-am făcut curaj şi i-am deschis pleoapele.
— Ochii sunt căprui, am zis eu, încercând să-mi suprim şocul. În albul ochilor este prezentă hemoragia peteşială.
Auzind asta, unchiul meu a venit lângă mine şi a privit în ochii orbi ai femeii.
— Excelent, nepoată! Acum avem şi o posibilă cauză a morţii – asfixierea.
