Am încuviinţat, văzându-i ultimele momente de viaţă. Nu existau semne de strangulare pe gâtul femeii, nici vreo zgârietură sau contuzie pe carnea ei; cu toate acestea, rujul era mânjit, ceea ce mă făcea să cred că lady Prescott fusese sufocată cu un obiect. O simplă privire de jur-împrejur era suficientă pentru a identifica mai multe potenţiale arme ale crimei. Perne, mătăsuri şi materiale – oricare dintre ele ar fi putut să fie obiectul care îi curmase viaţa. M-am aplecat şi am ridicat mâna femeii, observând că trupul ei era cald încă. Lady Prescott fusese ucisă foarte recent. Se părea că Andreas intrase în sală alături de doamna Harvey, dar nu aveam nicio idee când apăruse Jian. Trebuia să cercetez mai bine.
I-am arătat unchiului pernele şi materialele.
— Dacă acesta este locul crimei – ceea ce cred că este adevărat, din moment ce nu îmi închipui cum ar fi putut cineva să târască trupul aici fără a fi văzut –, atunci aş pune rămăşag că vom găsi o pată de ruj pe obiectul folosit pentru a o sufoca.
— Da. Ce altceva?
Am înconjurat trupul femeii, cercetând cu privirea fiecare detaliu.
— O parte din fustele ei a fost tăiată… Acolo. Vezi? Din material lipseşte o fâşie; ruptura este prea regulată ca să se fi produs în urma unei lupte. Cred că bucata de fustă a fost tăiată după ce femeia a murit.
Thomas s-a ridicat în picioare, ridicând marginea fustei ca să cerceteze mai bine lungimea de material care lipsea. Rochia era frumoasă – de culoare deschisă, ca zăpada proaspăt căzută, cu fir de argint. Contrastul dintre puritatea culorii şi moartea subită a victimei era de-a dreptul grotesc. Femeia părea gata pentru o nuntă, nu pentru înmormântare.
— Oricine este persoana care a comis această crimă pare să aibă o obsesie pentru materialele frumoase. Oricât de ciudat ar suna, a zis Thomas, îndreptându-şi spatele, cred că aceasta este măcar o parte din motivul crimei, deşi nu este mobilul principal.
Ne-am uitat unul la celălalt. Ideile noastre păreau să alerge în toate părţile. Exista o singură persoană la care ne gândiserăm automat, menţionând materialele fine: acelaşi tânăr maestru de ceremonii, pe care insistam să îl apăr. Mi-am coborât iar privirea spre fâşia de rochie care lipsea. Nu puteam nega că devenea din ce în ce mai greu să îl achit pe Mefistofel de o parte de vină. Deşi nu puteam nega nici faptul că ceva legat de motiv nu mă mulţumea pe deplin. Unchiul ne învăţase cât de important era să avem încredere în instincte, dar eu mă feream să fac asta. Cel puţin în ceea ce îl privea pe maestru.
Zeci de artişti costumaţi au ieşit din fiecare colţ al camerei, strecurându-se printre mese, tăcuţi şi, în mod ironic, înfricoşători cu pălăriile lor de măscărici, împodobite din belşug cu clopoţei. Măştile care le acopereau feţele cu totul erau albe, cu diamante negre precum smoala pictate în jurul ochilor şi prelungite până la buzele stacojii. Părea că, indiferent de grozăviile după-amiezii, spectacolul avea să continue. O orchestră compusă din instrumente renascentiste intona un cântec vechi. Viorile şi harpele sunau ca nişte jelanii care te purtau înapoi în timp, cu câteva secole în urmă.
În ciuda eforturilor, m-am cutremurat văzând artiştii costumaţi în marionete. Dacă bufonii veneţieni erau înspăimântători, nici nu voiam să mă gândesc la momentul când doctorii din vremea ciumei aveau să prindă viaţă. Imaginaţia lui Mefistofel era un loc întunecat şi periculos.
Volanele din tul alb şi băţos din jurul gulerelor şi al şoldurilor evocau nişte balerine care evadaseră de la Hades, plătind însă un preţ prea mare. Nişte triunghiuri aurii şi negre completau gulerele şi fustele, regăsindu-se atât pe veste, cât şi pe mâneci. Nu ştiam cum acei draci puteau fi consideraţi amuzanţi – personajele nu îmi inspirau niciun sentiment de frivolitate pe când dansau şi săltau de pe un picior pe altul, într-o procesiune tăcută ce traversa încăperea.
Îmi imaginam costumele lor cusute cu ajutorul unei colecţii de materiale furate de la victime – un trofeu macabru pe care criminalul îl putea admira seară de seară. Ştiam că ceea ce îmi imaginam nu era probabil sau verosimil, însă gândul m-a înfiorat.
Thomas se uita la artişti ca la un accident oribil, afişând o expresie groaznică. Voiam să râd, însă nu găseam în mine puterea de a face aşa ceva, după ce petrecusem o după-amiază sumbră, analizând cadavrul doamnei Prescott. De asemenea, nu puteam ignora tensiunea iscată de cearta noastră de mai devreme, care fusese lăsată deoparte din cauza problemelor urgente. Sentimentul supărător persista însă.
— Am înţeles jonglerii cu torţe, a zis Thomas, dar asta? Care este scopul lor? Sunt, pur şi simplu, bizari. Mefisto îşi cam pierde inspiraţia. Poate că a făcut, în cele din urmă, un târg neavantajos, ceea ce nu este deloc de mirare. Nimeni nu este perfect, aşa ca mine.
— Tot acest carnaval este ciudat, a mormăit unchiul meu. O să mă bucur teribil când se va termina cu totul. Încă o noapte şi gata!
Liza a ridicat din umeri. Îi fusese imposibil să urce pe scenă din moment ce unchiul decisese să participe la spectacol, însă verişoara mea nu părea prea supărată. Rochia ei era deosebit de frumoasă în seara asta – cristale ca nişte mărgele cusute pe un roz catifelat ca petala unui trandafir.
— Acesta este şi scopul. Extravaganţa spectacolului este ceea ce atrage publicul; sunteţi atât de concentraţi la ei, încât pun pariu că nici nu aţi observat ce aduc pe scenă.
Mi-am îndreptat imediat atenţia spre următorul număr care se instalase pe scenă în linişte, pe când toţi ochii erau îndreptaţi în altă parte. Liza s-a relaxat pe scaun. Pe chipul ei se citea o urmă de îngâmfare. Chiar şi unchiul a fost surprins o clipă înainte de a-şi savura în continuare mâncarea.
— Poţi să-l iubeşti sau să-l urăşti, dar trebuie să recunoşti că Mefistofel este remarcabil. Ştie exact cum să-ţi distragă atenţia.
Privirea verişoarei Liza a căzut asupra mea. Îmi venea să mă târăsc sub masă – Liza nu mă ajuta deloc.
— Harry a învăţat atât de multe de la el în doar câteva săptămâni! Mefistofel este un profesor pe cinste.
— Şi, a mormăit unchiul meu, un potenţial criminal.
Decizând să-mi afişez curajul ca pe cel mai de preţ accesoriu, mi-am aruncat privirea la Thomas. Prietenul meu arăta de parcă ar fi înghiţit o broască. Am tuşit, mascându-mi, politicos, un hohot de râs. Thomas mi-a zâmbit uşor şi i-am răspuns, la rândul meu, cu un surâs. Era bine să ne aflăm din nou de aceeaşi parte a baricadei.
— Da, a spus Thomas sec, următoarea dată vom auzi că a mers pe apă.
— Dacă o să încerce una ca asta, atunci sunt sigură că va fi înghiţit pe de-a întregul de o sirenă sau de o balenă, am zis.
Thomas s-a însufleţit la gândul aceasta. M-am întors spre verişoara mea şi m-am aplecat spre ea, nevrând să fiu auzită de pasagerii care şedeau la cea mai apropiată masă.
— Harry ar fi capabil să se folosească de dramatismul numerelor lui ca să distragă atenţia de la o situaţie gravă? Ar spune cuiva sau ar încerca să facă trupurile să dispară? Trebuie să recunoşti, cufărul este un obiect specific lui.
Liza s-a uitat la mine de parcă aş fi înnebunit.
— Femeile dispărute şi ucise nu sunt cea mai bună cale de a-şi face numele cunoscut prin ziare, draga mea verişoară. Harry îşi doreşte faimă, nu un renume prost. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Mefistofel. Chiar crezi că ei sunt de vină?
— Şi dacă asta este ceea ce vrea el să crezi? a întrebat Thomas. Poate că faima este ceea ce distrage atenţia. Chiar ştii ce caută cu adevărat?
Liza a deschis gura, apoi a închis-o. Îmi imaginam că punea în aplicare sfatul mamei ei de a număra până la zece când nu se găsea niciun cuvânt frumos de spus.
— Harry nu ar vrea să aibă ceva de-a face cu un om care… Stai puţin! Amândoi credeţi că Mefistofel este criminalul?
Liza a pufnit, uitându-şi manierele.
— Dacă vreţi să aruncaţi cu acuzaţii în stânga şi în dreapta, ar trebui să-l anchetaţi pe căpitanul Norwood. Aţi văzut cum îşi tratează echipajul? Nu mă îndoiesc că este capabil să arunce oameni peste bord dacă nu îi fac pe plac. Omul este un coşmar.
Cu asta eram de acord. Îl vedeam pe căpitan în stare să împingă un om peste balustradă într-un acces de furie. Căpitanul era un personaj ciudat – acum amabil şi docil şi îndată aprig şi neplăcut când era furios. Dar nu credeam că sub această platoşă ascundea o violenţă atât de mare.
Doamna Harvey s-a aplecat peste masă. Buzele ei încă tremurau din cauza şocului suferit mai devreme. Voiam să o îmbrăţişez. Deşi era tulburată, femeia refuzase să rămână în camera ei. Thomas se oferise să ia cina cu ea, dar doamna Harvey nici nu voise să audă. Bănuiam că decizia ei avea ceva de-a face cu zvonul că Houdini avea să-şi afişeze din nou lenjeria intimă.
Cu toate acestea, majoritatea pasagerilor nu fuseseră de aceeaşi părere. Salonul era mai gol decât cu o seară în urmă. Corabia se transforma încetul cu încetul într-un vas-fantomă. Locurile odată pline de viaţă păreau acum bântuite şi tăcute.
— Ce crezi că se află după draperie? a întrebat doamna Harvey. Sper că nu este o altă canistră de lapte. Nu mi-a plăcut deloc numărul acela. Prea multă tensiune nu este bună pentru sănătate. Nu cred că mai pot îndura o altă sperietură, aşa de curând.
