Am ridicat din umeri.
— Nu mi-ai oferit niciun motiv bun pentru care vrei să păstrezi inelul.
— Te ataşezi prea mult de cazul ăsta, a zis el, cercetându-mi chipul. E timpul să rupi înţelegerea pe care ai făcut-o cu Mefistofel, oricare ar fi ea. Vom rezolva misterul în alt fel. Nu este nevoie să fii atât de implicată.
— Îmi pare rău, Thomas, dar vreau să-mi duc planul la bun sfârşit.
Thomas a clătinat din cap. Înainte să mai poată spune ceva, unchiul şi Liza au apărut, grăbiţi, de după colţ şi, văzându-ne lângă provă, au grăbit pasul. În lumina dimineţii târzii, pe obrajii verişoarei mele sclipeau urme de lacrimi, ceea ce mă tulbura. Renunţând la cearta mea cu Thomas, m-am îndreptat iute spre ei, prinzând mâinile Lizei într-ale mele.
— Ce s-a întâmplat? Care este problema?
— D-doamna Harvey, a zis ea, aproape hohotind. A dispărut.
— Cum?
Tonul vocii lui Thomas se ridicase înainte să şi-l poată controla.
— Aţi verificat în cabina ei? Mereu trage câte un pui de somn.
Unchiul a clătinat din cap.
— A fost primul loc în care am căutat-o. Am verificat şi în salonul pentru micul dejun, în sala de mese, în salonul pentru doamne şi pe puntea de promenadă.
Odată cu briza rece, simţeam fiori pe şira spinării.
— Sigur trebuie să fie pe undeva.
— Am căutat peste tot.
Buza de jos a Lizei tremura.
— A dispărut, pur şi simplu.
Fără a mai scoate vreo vorbă, Thomas a plecat fugind, ţinându-şi pălăria cu o mână, în timp ce zorea spre cabina însoţitoarei lui. Mi-am adunat fiecare picătură de control ca să nu o iau la goană după el. Nici nu îmi puteam imagina ce simţea Thomas; nu menţionase niciodată asta, dar doamna Harvey îi fusese ca o mamă şi ar fi suferit enorm dacă femeii i s-ar fi întâmplat ceva. Propria mea inimă s-a strâns dureros la gândul că bătrâna doamnă ar fi putut avea un sfârşit sfâşietor. Îmi plăceau doamna Harvey, tonicul şi blândeţea ei.
O senzaţie rea a început să mă chinuie. Dacă doamna Harvey dispăruse, asta putea însemna că ucigaşul o alesese ca să îi facă rău prietenului meu. Dacă Thomas nu mai era capabil să-şi folosească abilităţile, atunci criminalul ar fi scăpat. Deşi nu voiam să cred că Mefistofel se făcea vinovat de asta, era exact genul de plan pe care l-ar fi ticluit. Maestrul de ceremonii pusese deja la cale atacul leului dintr-un motiv pe care încă nu îl înţelegeam; la fel de bine şi-ar fi putut lăsa inelul în cufărul săbiilor tocmai pentru a fi găsit de Thomas. Oare fiecare detaliu fusese gândit, plănuit, astfel încât să conducă la încurcături emoţionale şi legături ratate?
Mi-am strâns mantia în jurul trupului şi am privit în jur. Nu ieşise aproape nimeni la plimbare; pasagerilor le era frică fie de cadavrele care tot continuau să apară, fie de furtuna care stătea să înceapă.
— Să ne grăbim!
Am strâns mâna Lizei şi am traversat repede puntea, sperând că vocea nu îmi suna la fel de temătoare pe cât mă simţeam. Unchiul era cu doi paşi în urma noastră.
— Spune-mi totul, de la început! Cum ai descoperit că a dispărut?
— Trebuia să luăm micul dejun împreună, a povestit Liza, trăgându-şi nasul. Îi promisesem că îi voi oferi un tur al echipamentului lui Harry şi că i-l voi prezenta mai târziu.
Vocea fetei s-a stins, făcându-mă să mă întreb ce anume îmi ascundea în legătură cu Houdini.
— Era aşa de entuziasmată, că nici nu îmi pot imagina că ar fi putut rata întâlnirea. Dintr-un motiv sau altul, m-a tot întrebat dacă Harry urma să se antreneze pentru vreun alt număr acvatic.
Descrierea părea să fie, într-adevăr, a doamnei Harvey. Am bătut-o pe Liza pe braţ, încercând să o liniştesc, fără a o agita şi mai tare. Mişcarea mă ajuta şi pe mine să rămân calmă şi concentrată. Era necesar să-mi păstrez controlul dacă Thomas îşi pierdea capul.
— Plănuiserăţi să vă vedeţi în cabina noastră sau a ei?
— Trebuia să ne întâlnim în faţa salonului pentru micul dejun, la opt şi un sfert.
Liza a inspirat, tremurând.
— Am întârziat puţin, dar când s-a făcut nouă fără un sfert, am hotărât să verific dacă nu se afla cumva în camera ei. Nu ştiam dacă nu cumva încă dormea. Când am ajuns la ea, am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
— Nu ai fost în cabina noastră? am întrebat.
Liza m-a privit cu înţeles, dar nu mi-a oferit nicio explicaţie.
Unchiul continua să meargă în urma noastră, tăcut, dar cu ochii în patru. Îmi era imposibil să îmi dau seama ce simţea, lucru care nu mă surprindea defel, căci el era bărbatul care ne învăţase pe mine şi pe Thomas să ne lăsăm emoţiile deoparte atât la locul crimelor, cât şi în timpul anchetelor.
— M-am dus să te iau din cameră, dar plecaseşi, aşa că am fugit la unchiul.
Liza şi-a aruncat privirea peste umăr fie ca să se asigure că unchiul Jonathan era cu noi, fie sperând că acesta nu auzise întrebarea mea de mai devreme.
— L-am găsit în drum spre căpitan şi am început să o căutăm pe doamna Harvey peste tot.
Încercam să nu las să se vadă propria-mi teamă. Ar fi trebuit să se întâmple ceva cu adevărat extraordinar pentru a o împiedica pe biata femeie să îl cunoască pe Harry Houdini.
— Probabil că stă de vorbă cu una dintre celelalte doamne. Ştii cât de aiurită poate fi.
Nu mai ştiam cine trăgea pe cine de-a lungul punţii de promenadă: Liza sau eu. Am dat colţul şi am intrat în goană în cabina doamnei Harvey. Uşa era întredeschisă, iar Thomas stătea în mijlocul camerei, cu pumnii încleştaţi şi braţele atârnând pe lângă trup.
