— Liza? Ce secrete ne poţi împărtăşi? am zis, întorcându-mă spre Liza, gata să înveselesc atmosfera.
Tocmai atunci, luminile au pâlpâit, apoi s-au stins, lăsându-ne într-o beznă întreruptă doar de lumânările ce pâlpâiau pe mese. Unchiul a mormăit ceva despre faptul că nu vedea ce mănâncă, dar am hotărât să nu comentez în vreun fel.
— Stimaţi invitaţi, a răsunat vocea fantomatică a lui Mefistofel, plutind în aer ca un fir de ceaţă. În noaptea aceasta, vă rugăm să vă îndreptaţi atenţia spre cer, căci Împărăteasa vă va delecta cu spectacolul ei divin. Observaţi că nu există plase, iar dacă se va întâmpla ca ea să cadă… Ei bine, să nu ne facem acum griji pentru asta!
Un singur reflector a luminat-o pe Cassie, pe când aceasta s-a aşezat pe trapezul ei, cu privirea întoarsă spre public. Pe cap purta o coroană cu douăsprezece stele scânteietoare; corsajul ei era împodobit cu seminţe de rodie – arăta regală şi elegantă, arogantă şi mândră. Înţelegeam cum de reuşea să întruchipeze o figură angelică, cu părul blond care îi curgea în bucle pe spate. Ştiam însă că nu trebuia să mă las păcălită de înfăţişarea ei inocentă.
Numărul a început lent, legănându-se de la un capăt la celălalt al camerei. Sărea de pe un trapez pe altul, părând să se bucure de fiecare dată când degetele părăseau o bară, pentru a se prinde de cealaltă. Mi-am amintit cât tânjisem după acel sentiment de libertate când mersesem la circ împreună cu fratele meu, în timpul crimelor Spintecătorului. Era ceva incredibil de frumos în a-ţi face vânt în gol.
Un al doilea reflector a anunţat sosirea unui al doilea artist. Tânărul s-a răsucit şi s-a dat peste cap, intersectându-se cu Cassie, pe măsură ce exerciţiile lor deveneau din ce în ce mai complexe.
— Acela este Sebastián, a şoptit Liza. Foloseşte contorsionismul destul de bine în cadrul acestui număr.
L-am privit pe contorsionist cu un interes sporit. Oare era capabil să omoare femei şi să le afişeze trupurile atât de oribil? Nu apucasem să discut cu el şi observasem că se codea de fiecare dată când eram în apropiere. Îmi puteam imagina forţa ascunsă în trupul acela zvelt pe când acrobatul zbura înainte şi înapoi, făcând tumbe în aer.
Cei rămaşi în salon priveau politicoşi spectacolul, deşi se simţea un soi de uimire controlată. Mă întrebam dacă oamenilor le era teamă ca lucrurile să nu degenereze într-un spectacol mortal sau admirau chiar lipsa acestei senzaţii. Pasagerii prezenţi erau cei pe care crimele îi afectaseră cel mai puţin. Deşi era posibil să joace teatru până ce coşmarul lua sfârşit.
— Doamnelor şi domnilor!
Vocea lui Mefistofel răsuna cu ecou, deşi el nu se vedea nicăieri.
— Pregătiţi-vă să fiţi vrăjiţi! Scena noastră a fost aranjată şi sunt sigur că următorul număr vă va fermeca şi vă va şoca. Vă rog să vă ţineţi firea pe când Marele Houdini va încerca din nou să păcălească moartea, în cumplita lui celulă de tortură!
Thomas dădea să deschidă gură când un al treilea reflector s-a aprins, iar cortina care ascundea obiectul de pe scenă a fost ridicată de nişte mâini invizibile. Nu ar fi trebuit să fiu surprinsă de icnetele sau de ţipetele oamenilor, pe când înţelegeau la ce se uitau.
Suspendată în interiorul celulei – un bazin din sticlă, plin cu apă o femeie se uita la noi cu ochii ei lăptoşi. Aş fi crezut că este o sirenă din legende dacă nu ar fi fost, în mod clar, foarte reală şi foarte… moartă. De-a lungul braţelor erau înfipte cu vergele lungi cinci inimi anatomice, decolorate de apă. Pe latura din faţă a bazinului era lipită o carte de joc, prea mică pentru a o desluşi de unde stăteam.
Cineva a vomat în apropierea noastră, însă eu nu îmi puteam dezlipi ochii de la bazinul cu apă. Mi-au trebuit câteva momente să mă eliberez eu însămi din ghearele groazei şi să-mi dau seama că victima mi se părea cunoscută.
Femeia din bazin nu era nimeni alta decât lady Crenshaw.
TREIZECI ŞI TREI,
MOBILUL
Salonul-restaurant
RMS Etruria
7 ianuarie 1889
Bufonii veneţieni de lângă scenă au ezitat. Paşii lor împleticiţi nu mai erau, de acum, parte din spectacol, ci creaţi de teama groasă precum smoala care pusese stăpânire pe întreaga încăpere. Acrobaţii s-au oprit, uitându-se cu gurile deschise la femeia moartă. Tăcerea lor era mai înspăimântătoare decât înainte, când săltaseră de pe un picior pe altul.
Dacă mai existase cumva vreun sâmbure de speranţă că ceea ce vedeam făcea parte cumva din spectacolul oribil, ideea a dispărut rapid. O clipă mai târziu, spectatorii au înţeles pe de-a întregul ce anume îi speriase pe artişti atât de tare, încât îşi întrerupseseră procesiunea sinistră.
Cuţitele au clănţănit pe farfurii, oamenii au răsuflat şocaţi şi, judecând după sunetul unui trup căzut pe podea, cel puţin un pasager leşinase. Nu îi puteam blama; imaginea doamnei Crenshaw, plutind în bazinul cu apă, privindu-ne cu ochii ei alburii şi părul lung plutind prin apă, părea desprinsă direct dintr-o poveste de groază. O poveste aproape prea groaznică pentru a fi spusă.
Ca nişte artişti de seamă care îşi asumau rolul în spectacol, unchiul meu şi Thomas au sărit de pe scaune şi au alergat spre bazinul cu apă. Eu mi-am aruncat şervetul pe masă şi m-am ridicat pe jumătate, gata să fug după ei. Nu voiam însă să le las singure pe Liza şi pe doamna Harvey. Chiar şi în ciuda vuietului constant de groază ce-mi răsuna în urechi, mă calma un fapt: nu credeam să mai existe vreun pericol iminent pentru altcineva. Cel puţin nu momentan.
— Trageţi cortina! le-a strigat unchiul meu membrilor şocaţi ai trupei de circ.
Cerinţa lui a fost ascultată aproape instantaneu, iar draperiile de culoarea cernelii s-au închis iute, ascunzând în spatele lor cadavrul scufundat în apă. Mă uitam la draperia din catifea în timp ce prin cap îmi treceau o mie de gânduri. Dacă Thomas şi unchiul nu ar fi acţionat aşa de repede, aproape că m-aş fi convins singură că inventasem o imagine atât de morbidă. Un alt cadavru expus teatral. Era aproape de neimaginat.
Cu o lună în urmă studiasem măruntaiele unei victime înecate. Nu puteam scăpa de imaginea buzelor albastre şi a burţii umflate oricât de mult aş fi încercat. Diferenţa era că omul acela murise în urma unui accident oribil, iar lady Crenshaw fusese ucisă. Căpitanul Norwood a apărut de undeva de lângă scenă şi a început să împartă ordine echipajului, ca un general care îşi comanda armata. În câteva secunde de la sosirea lui, pasagerii au fost scoşi afară. Indiferent cât de multe crime bizare ar fi văzut, pasagerii tot nu făceau misiunea de evacuare mai simplă. Haosul şi larma stăpâneau încăperea; oamenii erau trântiţi la pământ şi călcaţi în picioare de gloata speriată. Am clipit, fără să mă mişc, privind scena de parcă aş fi fost un spectru, cercetând iadul. Dacă exista un asemenea loc, cu siguranţă ar fi arătat exact aşa. Un mic incendiu a pornit undeva în spatele sălii – rezultatul lumânărilor căzute pe feţele de masă.
— Du-te!
Liza mi-a strâns mâinile în ale ei şi m-a privit cu ochii mari, dar hotărâţi.
— Unchiul are nevoie de tine acolo. Eu o să o conduc pe doamna Harvey în camera noastră. Din nou.
Am clipit, alungându-mi lacrimile care îmi înţepau ochii, iar Liza m-a tras într-o îmbrăţişare strânsă.
— Totul o să fie bine. Vom fi la New York până mâine-noapte. Trebuie să mai rezistăm doar o zi.
Am încuviinţat, incapabilă să fac mai mult de atât, şi m-am retras. De îndată ce le-am văzut pornind spre ieşire, mi-am adunat fustele şi am alergat cât am putut de repede pe scări, păşind în spatele draperiilor de catifea.
Mefistofel stătea în picioare, cu mâinile înfipte în şolduri.
— Vă spun, nu este posibil ca femeia să fi făcut asta de una singură, a zis el.
Tonul lui lăsa să se ghicească faptul că nu era prima oară când repeta fraza şi că încerca să-şi păstreze calmul în ciuda cadavrului plutitor din recuzita lui de spectacol. Mefistofel a arătat spre partea de sus a vasului.
— Vedeţi lacătele acelea? Cineva le-a aşezat la loc. Este nevoie de doi oameni de-ai mei ca să asambleze bazinul. I-ar fi fost imposibil ca, odată aflată în apă, să pună capacul şi să îl încuie. Şi chiar credeţi că şi-ar fi înfipt cinci inimi în trup şi apoi ar fi aşezat cartea de joc cu aceeaşi denumire pe sticla vasului?
— Ce semnifică Cinciul de Cupă? am întrebat.
Nu mă mai temeam de ce suspiciuni aş fi putut trezi în mintea unchiului şi a lui Thomas.
