- Şi ce ai văzut aici sfinte părinte? l-a întrebat îngerul zâmbitor.

- Păi din nou am văzut cât de nedrept este Dumnezeu. A îngăduit chiar sub ochii mei să

moară un bătrân sărac şi nevinovat.

- Nu sfinte părinte aici Dumnezeu a făcut multă dreptate. Bogatul pe care îl vezi pe drum şi-a dat calul şi hainele milostenie şi v-a merge să se călugărească pentru fapta ce a făcut-o şi în 40 de ani poate Dumnezeu îl v-a ierta dacă se v-a pocăii cu sinceritate.

- Bine dar cum rămâne cu banii săi?

- Ceea ce nu ştii tu este că bogatul cu omul care i-a găsit banii sunt vecini. Într-o zii acelui om i-a murit soţia. Nu avea bani de înmormântare şi s-a dus la bogat să se împrumute fiindcă moartea soţiei l-a luat pe nepregătite. Bogatul deşi avea bani nu a voit în ruptul capului să îl ajute. Mai mult decât atât i-a spus că îi dă o parte de bani doar dacă îi vinde singura lui proprietate, o livadă. Neavând ce face omul a vândut-o şi cu chiu cu vai şi-a înmormântat soţia. Acum, Dumnezeu a făcut dreptate acestui om şi a făcut în aşa fel încât el să îşi recupereze banii luaţi de bogat pentru livadă şi să mai aibă şi ceva în plus.

-Bine, mi se pare că înţeleg, dar cum rămâne cu bătrânul omorât? Spui că şi acolo a fost judecata lui Dumnezeu?

- Da, a fost sfinte părinte. În urmă cu 25 de ani când acest bătrân era tânăr mergea cu boii pe lângă un râu cu apă mare – în care el făcea baie şi înota – un călător a voit să treacă

acel râu. Apa era mare şi el nu ştia să înoate. Apa l-a luat şi el a strigat ajutor la omul care trecea. Acesta fiind rău i-a răspuns cu ironie:

- Ei, eu te-am pus acolo? Mai bine să mori înecat.

Acum Dumnezeu a făcut dreptate şi lui. În acelaşi fel în care el nu a voit să îl ajute pe acel înecat nici Dumnezeu nu a intervenit pentru a îl scăpa de lovitura bogatului.

Ei bine a spus pustnicul înţeleg că judecăţile lui Dumnezeu sunt nepătrunse şi dincolo de mintea omului. Povestea spune că din acel moment pustnicul nu s-a mai îndoit de dreptatea şi de judecăţile lui Dumnezeu. Apoi îngerul s-a făcut nevăzut de la faţa sa.

Această poveste aparent dezlipită din context este cât se poate de semnificativă pentru problema dualismului. Dualismul susţine că nu există doar un singur principiu al binelui în lume şi univers, ci sunt două principii a răului şi al binelui. Aceasta fiindcă ei constată că în lume există rău şi răutate. Dar ceea ce nu văd dualiştii este că răul şi răutatea din lume nu este creată de Dumnezeu şi nici nu a fost voită de Dumnezeu. Răul şi răutatea au apărut ca şi produs indirect al voinţei lui Dumnezeu prin libertatea care El a conferit-o făpturilor sau creaturilor Sale. Răul din lume nu este un lucru existent din veşnicie sau etern ci mai mult decât orice ceea ce am putea spune produs liber al voinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat 50

lumea liber şi prin urmare a înzestrat-o cu libertate. Omul are libertatea de a Îl alege pe Dumnezeu sau nu.

Această libertate pe care o avem de la Dumnezeu este cauză a răului care după cum am spus este un minus în existenţă dar el nu este ontologic existent prin sine. 70 Dualismul crede într-o ontologie a răului. Nu există după cum am spus o ontologie a răului. Răul se fondează ca şi un gol sau minus al binelui. El nu este existent prin sine. Prin urmare, dualismul este o ontologie eronată. Diavolul însuşi a fost înger de lumină. Prin urmare, dacă

putem vorbii de o ontologie a răului ea este una aparentă. Răul şi ontologia lui este dincolo de orice ceea ce am putea denumii mai mult decât orice o gnoză aparentă sau mai mult decât orice doar o iluzie. Nu putem numii o realitate o iluzie, la fel cum nu putem spune că

dualismul este adevărat. Dualismul este dincolo de orice ceea ce am putea denumii o imagine aparentă a lumii şi a îngerilor.

În dualism, îngerii lui Dumnezeu sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii creaţi dintru începuturi răi şi diabolici. Acest lucru este din nefericire cât se poate de eronat.

Dumnezeu nu a creat nimic rău. De ce să fii creat El pe diavol care să îi fie împotrivă şi să îi pervertească planurile şi creaţia? Acest lucru este ridicol şi absurd. Dualismul a primit mai multe forme pe parcursul istoriei. Fiindcă aceste forme au fost prea multe nu vom insista asupra tuturor. Vom insista cel mai mult asupra dualismului creştin care a primit istoric denumirea de gnosticism. Gnosticismul a fost din acest punct de vedere dualismul din cadrul religiei creştine care susţinea mai mult decât orice ceea ce am putea denumii dincolo de orice două principii eterne. Răul şi binele există astfel pentru dualişti şi gnostici din eternitate. Etern binele şi răul au fost create pentru a îşi disputa supremaţia din această

lume. Binele şi răul spun dualiştii vor exista etern pentru a îşi disputa etern supremaţia dar niciodată unul nu v-a învinge. Aceasta este filosofia dualistă. Probabil cel mai puternic exponent al dualismului este taoismul chinez. Chinezii cred în două principii separate unul de altul. Este vorba de unul al binelui ying şi altul al răului yang. Asupra lui vom revenii într-un capitol separat.

Dualismul este dincolo de orice ceea ce am putea denumii un principiu extern şi separat de creştinism. Aceasta fiindcă după cum am spus el afirmă o ontologie a răului. Răul nu are o ontologie şi este un minus ontologic sau o antiontologie. Dualiştii au încercat în zadar şi vor încerca în zadar să nege realitatea ontologică a lui Dumnezeu şi a binelui. Binele este o realitate unică şi este pornit din fiinţa lui Dumnezeu. Fiinţa lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii esenţă a binelui. Ontologia binelui nu este nici dualistă şi nici gnostică ci este mai mult decât orice monoteistă. Binele după cum arătat în acest capitol este dincolo de orice de esenţă monoteistă. Monoteismul este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii sursă de fiinţare a ontologiei binelui. Evident, esenţa lui Dumnezeu este necunoscută omului, dar avem motive să credem că ea este mai mult decât orice de orientare pozitivă şi sursă a binelui.

Răul nu trebuie explicat în termenii dualismului ci ai libertăţii angelice şi omeneşti deopotrivă. Prin urmare, îngerii nu au fost creaţi ca şi fiinţe duale. Îngerii au fost creaţi ca şi fiinţe depline şi bune. Pervertirea lor nu este în sine un act ontologic sau mai bine spus un act 70 Adepţii nihilismului au declarat că există o ontologie a răului care este mai mult decât orice o ontologie a nimicului. Trebuie să ştim că din punct de vedere teologic răul în sine este asimilat nihilismului. Nihiliştii au pretins că există şi o anumită filosofie nihilistă. Nihilismul este însă o altă condiţie a ateismului. O lucrare destul de bine documentată pe această temă a fost scrisă în secolul al XX-lea de Părintele Serafim Rose , Nihilism - o filosofie luciferică, (Editura Egumeniţa: Galaţi, 2004).

51

care să confere un fel de existenţă în sine sau existenţă ipostatică. Ontologia dualismului este prin urmare confuză. Ea eşuiază să cuprindă denumirea existenţei lui Dumnezeu.

Dumnezeu este prin urmare cât se poate de străin de principiile ontologice. Ontologia dualismului este mai mult decât orice un fel de ontologie eronată. Răul este dincolo de orice ceea ce am putea denumii un fel de gol al existenţei şi dincolo de orice ceea ce este cât se poate de mult un fel de dualitate falsă. Răul se prezintă pe sine ca şi un fel de singură

ontologie sau dacă nu rezistă acestui test ca şi o ontologie eronată. Se poate vorbii numai de un fel de dualism spiritual dar nu de un dualism ontologic.

Ontologia spirituală este prin excelenţă una dualistă. Mai multe religii dualiste ale lumii vorbesc despre un fel de luptă dintre principiile binelui şi răului.71 Este adevărat că în lumea spirituală sau pnevmatică există o luptă dintre bine şi rău. Această luptă este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii „războiul nevăzut” al sfântului Nicodim Aghioritul. 72

Dualismul creştin prin urmare este unul spiritual şi nu unul ontologic. Binele îşi dispută

supremaţia cu răul în această lume. Trebuie să ştim însă că răul a venit în această lume ca şi rezultat al libertăţii omului. Ştim că îngerii lui Dumnezeu sunt de partea binelui în timp ce diavolii sunt de partea răului. Răul şi binele îşi dispută supremaţia şi profetic ştim că binele v-a ieşii biruitor. Aceasta fiindcă după cum am spus, răul nu este consistent prin sine şi nu are o ontologie proprie. Ontologia răului este o deformarea sau o aducere în demenţă a binelui în mod voluntar. Teologic răul putea exista ca şi o potenţialitate dar el nu v-a exista niciodată

ca şi o realitate independentă. Răul se pretinde ca şi un fel de singură ontologie a lumii.

Vedem însă că sunt şi au fost destul de mulţi sfinţi care ne-au dovedit că binele poate şi v-a ieşii învingător.

Lumea pe care Dumnezeu a făcut-o nu este imposibilă. Religiile lumii l-au conceput pe Dumnezeu de mai multe ori ca şi pe o fiinţă dualistă şi ca şi existenţă duală. Ontologia teologică a lui Dumnezeu este unitar una şi singură. Ea este singura care poate aduce din fiinţă la nefiinţă lumea şi universul. Omul nu este produsul unui Dumnezeu dual care are ca şi în taoismul chinez o multiplicitate ca existenţială dublă. Forme de dualism s-au găsit şi în religiile scandinave. Mai mult decât atât unii au vorbit de un dualism mitologic. Mai multe mitologii care provin din vremuri arhaice ale lumii sunt dualiste. Există şi gnoze dualiste.

Aceste gnoze sunt dincolo de orice eronate. Există un singur Dumnezeu şi acest Dumnezeu are în sine toate potenţialităţile gnozei. Dumnezeu a făcut mai mult decât orice ceea ce am putea denumii libertatea omului. Aceasta fiindcă dacă nu Dumnezeu ar fii un tiran şi un despot. Dumnezeu nu este un tiran ci este mai mult decât orice autor al libertăţi. Există însă

o amplă problemă teologică cu tendinţe filosofice. Dacă Dumnezeu a lăsat libertatea aceasta nu înseamnă că răul trebuia şi executat. Răul putea fii cunoscut din punct de vedere teologic la nivel de ispită.

Mai multe prezenţe îngereşti au fost consemnate de anumiţi savanţi în cazul morţilor clinice. Mai multe persoane care au trecut prin stop cardiac sau stop respiratoriu au pretins că au văzut fiinţe de lumină dincolo de această lume într-o dimensiune spirituală. Ştiinţa modernă a început să folosească din ce în ce mai mult termenul de dimensiuni când s-a referit la îngeri. Astfel, dualismul este întrepătrunderea a două lumii separate: una a binelui şi 71

Matthias Reinhard Hoffmann,   Destroyer & the Lamb: The Relationship Between

Angelomorphic & Lamb Christology in the Book of Relevation(CBS Mohr, 2005).

72 Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, (Editura Egumeniţa: Galaţi, 2005).

52

alta a răului. Aceste dimensiuni sunt după unii separate de ceea ce teologia şi religia denumeşte separaţia dintre rai şi iad. Ceea ce putem stabilii cel mai concret în istoria religiilor şi în teologia ortodoxă este că mai multe religii vorbesc despre două locuri separate dincolo de această lume sau univers: un loc al binelui [raiul] şi un loc al răului [iadul]. Mai multe religii spun că separaţia dintre aceste două spaţii nu mai poate fii trecută. Iadul şi raiul sunt două spaţii etern separate unul de altul.73 Religiile dualiste au voit mai mult decât orice să facă din Dumnezeu un fel de mit şi de mitologie. Sunt ample poveştile mitologice în care îngeri sunt fiinţe extramundane cu un scop protector. Astfel unii cred că Hermes din mitologia antică elină a fost mai mult decât orice o ipostaziere mitologică a Sfântului Arhanghel Gavriil. Hermes era mai mult decât orice purtătorul de cuvânt al lui Zeus pe care iudaismul l-a identificat ca şi Yahve între îngerii Săi.74

Religiile dualiste susţin că îngerii au fost creaţi de la început buni şi răi. Opinia creştină

nu susţine acest lucru. Îngerii nu au fost creaţi de Dumnezeu buni şi răi din start ci mai mult decât orice ei sunt liberi să aleagă dintre bine şi rău, la fel cum şi omul este liber. Libertatea şi creaturalitatea sunt două lucruri pe care le avem în comun cu îngerii lui Dumnezeu. După

căderea din ceruri, forţele binelui şi ale răului au ajuns să îşi dispute supremaţia în această

lume. O mare dovadă a acestui lucru v-a fii descoperită la venirea Domnului Iisus Hristos.

Începând cu Naşterea Domnului Iisus Hristos când regele Irod a ucis mai mulţi copii nevinovaţi până la răstignire, viaţa Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost cea mai mare dovadă a unei antagonii dintre două forţe antitetice a binelui şi al răului.

Aceste forţe s-au făcut manifeste cel mai mult în cazul diavolilor care s-au luptat direct cu Domnul Iisus Hristos.75 Unii diavoli chiar au mărturisit „Ce ai cu noi Iisuse Fiul lui Dumnezeu?

Ai venit să ne pedepseşti mai înainte de vreme.”76

După cum am spus, deşi sunt mai multe religii dualiste şi la fel de bine au fost şi în antichitate, creştinismul vorbeşte însă de o lipsă a dualităţii în plan religios. Acest lucru îl ştiu şi diavolii din iad dar diferenţa este că ei nu vor să recunoască sincer acest lucru. Este extrem de dificil să vorbim de un fel de ontologie diabolică fiindcă nu există în iad nici un fel de ontologie. Iadul şi diavolii doar creează aparenţa unei ontologii adică a unei existenţe.

După cum am spus, căderea diavolilor de la Dumnezeu a avut loc conform sfinţilor părinţi şi a Bibliei mai înainte de facerea lumii, a omului şi a universului. Unii au susţinut că acest lucru este cea mai bună dovadă a unui dualism creaţionist. Faptul că omul nu exista la căderea diavolilor şi a începutului iadului, nu înseamnă însă dualism.

73 Noul Testament a vorbit extrem de clar despre acest lucru. În pilda săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv, bogatul a ceru lui Dumnezeu şi îngerilor să îl lase pe Lazăr să îl adape. I s-a spus că între rai şi iad există o separaţie ce nu poate fii trecută. Evident sunt şi voci mai moderne care nu dau crezare acestor opinii cum ar fii cea a lui Dannion Brinkley, Saved by the Light (Villard Books, 1994).