Omul secolului al XXI-lea este dispus să încerce orice i-ar sporii plăcerea dar este cel mai puţin dispus de a fii un ascet. O mare parte din problemele lumii de azi vin din lipsa de interes a omului de asceză şi de ascetism. Atras de lumea materială şi exclusiv de ea, omul din zilele de azi uită că există o lume spirituală sau o lume a îngerilor. De fapt este o minciună că omul henodist al zilele noastre se simte atras de lumea materială care şi ea este creată de Dumnezeu şi este de interes pentru omul de azi numai în măsura în care îi satisface plăcerile. Omul a renunţat de mai multă vreme să vadă în lumea din jur sau în natură mediul său de viaţă ci a început să exploateze lumea şi natura în mod egoist pentru satisfacerea plăcerilor şi a patimilor proprii. După cum am spus, cele mai multe probleme ale economiei secolului al XXI-lea provin dintr-o viziune neascetică asupra lumii şi a naturii.

Orice sfânt este prin urmare şi un ascet. La fel de bine orice ascet este un chip pământesc al îngerilor lui Dumnezeu. Ascetismul este mai mult decât orice o formă de eroism spiritual. Ascetul este un erou al spiritului. El renunţă la lumea materială în favoarea celei spirituale. Ascetul este persoana care se recreează pe sine după modelul îngerilor din ceruri.118 Istoria creştină a dat mai multe mari figuri ascetice. Îi putem amintii în primul rând pe cei patru capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Aceştia au fost modele de mari asceţi care s-au impus nu numai în creştinism ci în toată lumea civilizată în mare. Pentru omul patimilor şi a păcatului, asceza şi viaţa ascetică este o nebunie. Ascetul renunţă la lume şi mai mult decât orice chiar dacă trăieşte în lume, lumea nu îl mai afectează. Prin asceză am putea spune că

omul se pune pe sine în contact cu Dumnezeu şi îngerii Săi.

117 John Chryssavgis, Ioan Scărarul: de la deşertul egiptean la Muntele Sinai (Burlington, 2004).

118 David E Linge, A duce viaţa îngerilor: practica ascetică şi reflecţia la Evagrie Ponticul, Jurnalul de religie Americană 2000.

87

Lumea materială în sine este bună dar ea nu este ceea ce am putea denumii sigură.

Demonii pot lucra prin lumea materială şi pot astfel să stârnească în noi patimi şi mai multe păcatele. Ştim că cele opt păcate capitale pe care le menţionează sfinţii părinţi şi în special Sfântul Ioan Casian mai toate îl leagă pe om de materie până când acesta ajunge să o îndumnezeiască: 1. lăcomia pântecului îl face pe om să iubească excesiv numai mâncarea ajungând până acolo că mâncarea devine sensul vieţii omului şi nu o modalitate de a îl menţine pe om în viaţa zilnică. 2. Iubirea de bani sau arginţi cum mai este numită îl face din nou pe om să îndumnezeiască materia şi să uite de Dumnezeu creatorul ei. Iubitorul de bani vede totul exclusiv prin prisma banilor. Începe prietenii sau căsătorii în funcţie de interesul financiar. La fel de bine este dispus să facă orice pentru bani. Lipsa banilor de mai multe ori îl duce pe cel care este stăpânit să îşi curme viaţa. 3. Desfrânarea este o mare maladie sau boală a zilelor noastre şi probabil a secolului al XXI-lea. Ea din nou se bazează pe îndumnezeirea materiei. Desfrânatul sau desfrânata îndumnezeieşte trupul şi plăcerile pe care el le poate oferii. Astfel, sexualitatea dintr-o metodă sau modalitate de reproducere sau perpetuare a speciei, devine subiect al plăcerilor şi al iubirii de plăceri. Desfrânarea primeşte în zilele noastre proporţii exorbitante sub noi şi diferite forme: vizuale, cibernetice, erotice sau pornografice. Lumea de azi are un fel de cult mutual al sexualităţii. 4. Mânia este un păcat capital. Omul de afaceri sau marele magnat al secolului al XXI-lea este un om mânios care este dispus să îşi distrugă semenii pentru a îşi atinge scopurile sale individualiste şi personale. Omul enervat sau mânios este din nefericire o modă a zilelor noastre. Pe micul şi pe marele ecran ni se prezintă modele demne de urmat ale mâniei şi a comportamentului răzbunător. Mânia este foarte mult înrudită cu răzbunarea. 5. Invidia sau pisma este un alt păcat capital care are ca şi cauză îndumnezeirea materiei. Invidiosul este un alt model al zilelor noastre. El este permanent proiectat în exterior la ceea ce fac cei din jur fără să fie atent la sine însuşi. Invidia duce de cele mai multe ori la crimă. 6. Tristeţea sau lenea [în termeni elini akedia] este o altă patimă des întâlnită în zilele noastre. Există o cultură

nefericită a tristeţii. Omul stă la televizor şi este cumva rupt de lanţul continuităţii vieţii. Fără

să găsească plăceri imediate şi hedoniste omul secolului al XXI-lea cade în tristeţe care este de cele mai multe ori produsă de lipsa de sens şi de satisfacţie. Tristeţea sau deprimarea sunt două trăsături foarte des întâlnite în zilele noastre. Ele vin de mai multe ori pe fondul unui ataşament exagerat al lumii în care trăim care duce la concluzia incapacităţii satisfacţiei totale oferite de lumea materială. Cei stăpâniţi de patima tristeţii şi a lenei nu sunt dornici de a testa sau experimenta dimensiunea spirituală a vieţii. 7. Mândria sau orgoliul [în greceşte hybris] este o altă patimă care face parte din cele 7 păcate capitale. Orgoliosul sau omul mândru este un om care este ataşat de imaginea şi de chipul propriu peste măsură. Aceasta vine şi dintr-o iubire exagerată a lumii în care trăieşte. Formele mândriei sau ale orgoliului sunt variate: unele sunt subtile, altele mai crase cum sunt cele ale personajelor din lumea interlopă. În special dictatorii şi tiranii dar de mai multe ori dau dovadă de o mândrie satanică. Mândria sfârşeşte prin a îl face pe om să credă că atât de este bun încât el este egal dacă nu chiar mai bun decât Dumnezeu.119

119 Istoria lumii cunoaşte un caz celebru de mândrie în care omul a ajuns să rivalizeze cu însuşi Dumnezeu. În anul 1912 după cum ştiu mai mulţi Marea Britanie a făcut unul dintre cele mai mari vapoare ale lumii pentru acele zile. Este vorba despre Titanic. Titanic a fost cel mai mare vapor făcut vreodată de om până în anul 1912.

Când Titanicul a fost pus pe apă presa britanică se lăuda că acest vapor atât este de perfect în cât nici chiar Dumnezeu din ceruri nu ar putea să îl scufunde. Paradoxal la 4 sau la 5 zile de la data punerii pe apă, Titanicul s-a scufundat după cum bine se ştie în urma ciogniri cu un iceberg.

88

Calea ascetică este o cale anevioasă dar nu este una imposibilă. Ascetul este adevăratul erou al religiei. El ajunge să îşi de-a seama că cu cât se apropie de Dumnezeu mai mult cu atât ispitele sunt mai mari. Ţelul ascetului este unirea cu îngerii lui Dumnezeu şi o viaţă angelică. Am arătat până acum că istoria a cunoscut mai mulţi sfinţi şi asceţi care din mila lui Dumnezeu s-au învrednicit de acest lucru. Idealul angelic sau îngeresc nu trebuie absolutizat. Absolutizarea lui duce la ceea ce am putea denumii angelolatrie, adică înlocuirea cultului de adorare pe care Îl aducem lui Dumnezeu cu îngerii Săi. Faptul că viaţa ascetică nu este o viaţă materială sau de genul henodist care se practică în zilele noastre este un lucru pe care ni l-au mărturisit sfinţii părinţi şi nu este mai mult decât orice ură faţă de lume şi de materie. Din contră, diferenţa dintre iubirea ascetică faţă de lume şi iubirea pătimaşă a lumii este că asceţii iubesc lumea raţional în timp ce pătimaşii şi păcătoşii într-un mod iraţional.

Păcatul este iraţional, în timp ce asceza este raţională. O mare patimă cu care se confruntă omul secolului al XXI-lea este beţia sau dependenţa de alcool [aceasta ca să nu mai menţionăm consumul de stupefiante]. Acest gen de patimi pleacă şi dintr-o greşită

raportare la raţionalitatea lumii. Lumea şi universul au fost create de Dumnezeu în mod raţional. Soarele şi planetele au fost puse pe o orbită, anotimpurile îşi urmează un curs stabilit de mai înainte şi animalele îşi duc viaţa conform unor legi care sunt bazate pe modul raţional în care au fost create. Prin patimi şi păcate omul însă ajunge să distorsioneze aceste legi naturale ale lumii pe care le-a lăsat Dumnezeu. Păcatul şi patima sunt iraţionale şi îl orbesc pe om de mai vedea sensul pe care Dumnezeu le-a pus în ele. Iraţionalul din lume este violent şi el se manifestă prin răzbunare şi violenţă atunci când nu i se dă curs.

O frumoasă povestire despre judecăţile lui Dumnezeu care nu corespund cu judecăţile omului, o avem din vieţile sfinţilor. Se spune că pe vremea marilor pustnici din deşertul Egiptului [în secolul al IV-lea]. Pe când un ascet mergea într-o zii la drum spre Alexandria tocmai murise un persecutor păgân al creştinilor şi el era dus cu mare pompă să fie înmormântat. Când călugărul a ajuns la chilia sa tocmai a aflat că un alt pustnic bătrân a fost mâncat de viu de o hienă. Călugărul a început să se îndoiască de Dumnezeu. Se gândea că

Dumnezeu este nedrept în judecăţile sale fiindcă pe unii îi lasă să trăiască mult şi să fie cinstiţi în timp ce pe alţii care sunt săraci şi nevinovaţi îi pedepseşte cu răutate. Din nou călugărul a avut un drum de făcut şi din voia lui Dumnezeu un înger din ceruri sub chipul unui călugăr a venit şi l-a însoţit pe drum. Au făcut un legământ ca pe drum să nu vorbească deloc ci numai să se roage. Peste noapte ei au rămas la o familie foarte ospitalieră. Ei aveau un vas de argint foarte preţios. Înainte de a placa îngerul a furat acest vas. Călugărul începea să se gândească ce rău a făcut că l-a furat fiindcă oamenii au fost ospitalieri cu ei. Când au ajuns pe puntea unui râu, îngerul a luat vasul şi l-a aruncat. Călugărul l-a întrebat:

- Nu-i destul că l-ai furat acum îl şi arunci?

Îngerul nu a răspuns nimic. Seara au ajuns la alţi doi tineri. Aceştia i-au primit cu bucurie. Ei aveau un copil mic în scutece. În timpul nopţii, când părinţii nu erau atenţi îngerul s-au dus şi a luat sufletul copilului. Călugărul bătrân a început să se gândească în inima lui: ce criminal am lângă mine. A doua zii au ajuns la casa unui alt om care şi el i-a primit cu bucurie. Îngerul s-a dus când nu a văzut stăpânul casei a făcut o cruce peste el şi câinele a murit instantaneu. Au pornit pe drum din nou. Ajunşi în dreptul unei cârciumi călugărul şi-a întors faţa de la ea în timp ce îngerul s-a dus şi a făcut câte trei metanii apoi au plecat mai departe. La capul unui sat au găsit o biserică părăsită în ruine de vreo 40 de ani. Îngerul a luat câteva pietre a făcut semnul crucii pe ele şi a început să le arunce în biserica ruinată.

89

Călugărul cel bătrân a început să suspecteze că el ar fii pe drum diavolul fiindcă în faţa crâşmei s-a închinat în timp ce în faţa bisericii a dat cu pietre.

Au ajuns mai apoi la o casă cu cinci copii care erau orfani. Îngerul s-a dus şi a dat foc casei. Din nou călugărul a început să aibă îndoieli despre acest înger. Mai târziu au ajuns în Alexandria şi au dat de o vilă mare unde proprietarul nu era acasă. Îngerul s-a suit pe casă şi în câteva minute de demolat-o. Atunci călugărul l-a oprit pe înger şi l-a întrebat fără să mai reziste:

-Tu eşti drac sau înger?

-De ce?

- Fiindcă numai rele faci. Am fost la oamenii aceia şi ai furat un vas de argint. Oamenii o să zică că suntem hoţi.

- Părinte vasul acela era al bisericii. Îl furase străbunicul lor de la biserică şi ei nu ştiau.

Din cauza acelui furt nouă suflete se chinuiau în iad. Mi s-a făcut milă şi am luat vasul şi fiindcă nu îmi trebuia l-am aruncat în râu unde a doua zii a venit paracliserul bisericii şi l-a pus înapoi. Când v-a fii pus din nou la biserică cei 9 vor ieşi din iad. Am făcut trei lucruri bune: am scos 9 suflete din iad, i-am ferit pe cei doi să ajungă în iad şi am restituit un obiect furat.

- Bine dar cu copilul omorât cum rămâne?

- Şi acolo am făcut un bine. Acel copil a fost născut de părinţi într-o zii de paşti fiindcă

ei nu s-a înfrânat. Peste 20 de ani când avea să fie mare el ar fi ajuns un mare tâlhar. Aşa că

eu i-am luat sufletul şi am ferit lumea de crimele odioase pe care el ar fii putut să le facă.

-Dar de ce ai omorât şi câinele?

- Tot un lucru bun am făcut. Acel câine avea să turbeze a doua zii. El avea să o muşte pe stăpâna lui. Din nou mi s-a făcut milă şi am ferit-o să sufere.

- Dar la cârciumă de ce ai făcut trei cruci şi te-ai închinat?

- Tot un lucru bun am făcut. În acea cârciumă stăteau cei mai gospodari oameni ai satului şi se sfătuiau să construiască o biserică. Când am trecut pe acolo m-am închinat hotărârii lor.

- Dar la biserica ruinată de ce ai dat cu pietre în ea?

- Biserica era pustie şi jucau dracii pe sfânta masă de pustiirea ei. Am făcut cruce pe pietre şi am dat cu ele după draci şi ei au fugit. Nu am dat după biserică ci după draci.

- Dar casa copiilor de cei ai aprins-o? Nu ai avut milă de ei?

- Tot un bine le-am făcut. Acei copii erau orfani şi nu ştiau că sub casa lor era ascunsă o comoară. După ce casa v-a arde ei vor găsii comoara şi vor ajunge oameni bogaţi şi credincioşi. Dacă nu dădeam foc casei nu găseau comoara.

- Dar în Alexandria de ce ai demolat vila?

- Acea vilă a fost făcută cu bani furaţi. Proprietarii erau la o nuntă. Când vor venii şi o vor vedea arsă şi se vor hotărî vor face una cu bani cinstiţi. Apoi acest înger cu chipul unui călugăr ortodox s-a făcut nevăzut. Din acea zii monahul nu s-a mai îndoit de judecăţile nepătrunse de mintea omenească a lui Dumnezeu. Buddhismul deşi este o religie eronată

sau greşită are un puternic accent pe ascetism. Prin urmare vom vorbi mai multe despre ascetism.120 O faptă ascetică poate fii şi pocăinţa adevărată care este mai mult decât orice ceea ce are nevoie un om pentru a se întoarce la Dumnezeu. Pocăinţa este o virtute fiindcă

120 Ludo J.R. Milis, Angelic monks and earthly men: monasticism and its meaning in medieval society (Boydell & Brewer Ltd, 1999).

90

arată capacitatea omului de a se întoarce la Dumnezeu.121 Este de remarcat că în literatura ascetică, asceza îl face pe ascet să fie în comuniune cu îngerii lui Dumnezeu în timp ce lăcomia îl face părtaş cu diavolii. Asceza este una dintre trăsăturile sfinţilor care au ajuns la o comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri.

Faptele ascetice au fost din cele mai vechi vremuri o modalitate prin care omul a voit să se facă pe sine asemenea îngerilor. Monahii din cele mai vechi vremuri au voit să se facă

pe sine asemenea îngerilor. Ascetul este un prieten şi un iubitor al îngerilor. El dovedeşte acest lucru prin faptul că duce o viaţă raţională şi închinată lui Dumnezeu. Dar după cum a spus, odată ce omul ajunge să urmeze îngerilor din ceruri, diavolii devin mânioşi. Mai mulţi sfinţii au fost din acest motiv victimă atacurilor demonice. Sfântul Atonie cel Mare a fost victimă a atacurilor diavoleşti de mai multe ori. Uneori ceste atacuri erau violente soldându-se cu bătăi încât sfântul rămânea aproape inconştient pe podeaua chiliei sale. Sfântul Antonie cel Mare este considerat de mai mulţi un înger în trup. Mai mult decât atât datorită

nevoinţelor sale suprafireşti putea vindeca boli şi a devenit făcători de minuni. Asceţii sunt prieteni ai îngerilor şi duşmani temuţi ai demonilor.

Un exemplu de mare ascet a fost Sfântul Ilarion cel Mare. A fost probabil unul dintre cei mai mari asceţi ai tuturor timpurilor. Iată ce ne spune sinaxarul Bisericii Ortodoxe despre el: