Sfântul Ioan Hrisostom
Buddha sau pe numele său adevărat Sidarta Gautama s-a născut în Nepal în oraşul Lumbini şi a trăit undeva prin secolul al VII-lea sau al VI-lea înainte de Hristos. 116 Oricum el a provenit dintr-o familie regală tatăl său fiind rege. Ulterior el a primit un alt nume după ce a fondat buddhismul care se traduce ca şi „cel treaz.” Mama sa a murit la scurtă vreme după
naşterea sa. Ca şi adolescent Buddha a dat dovadă de o deşteptăciune ieşită din comun. Era de neîntrecut la exerciţiile fizice, la trasul cu arcul şi la fel de bine la călărit cai. La fel de bine ca şi adult a avut o înfăţişase plăcută fiind extrem de chipeş. Conflictul intern al lui Buddha a 116 Levenson, Claude B., Budismul, Casa de Editură GRAFOART, București, 2009. Unii cred că anul de naştere a lui Buddha a fost 556 înainte de Hristos.
85
plecat odată când împreună cu tatăl său a ieşit să facă o vizită în regat. El a început să vadă
suferinţa din lume, faptul că în natură animalul cel mai puternic îl înfrânge pe cel mai slab, la fel de bine el începe să vadă în natură lupta pentru viaţă. În urma acestei vizite Buddha a intrat într-un fel de extaz religios. Tatăl său care era hindus a fost extrem de încântat de sentimentele profunde a lui Buddha. Acest lucru avea să îl regrete mai apoi fiindcă în Buddha începea să se nască un fel de căutare religioasă care îl v-a îndepărta foarte mult de viaţa de rege. Tatăl său devine îngrijorat şi porunceşte să i se construiască lui Buddha trei mari palate în care să aibă parte de cele mai rafinate plăceri. Buddha începe să fie atras de viaţa ascetică
şi de cea contemplativă. Tatăl său îi găseşte o soţie pentru ca să îl scoată din starea de contemplaţie. Buddha avea să se căsătorească cu o femeie pe care a iubit-o pe nume Gopa Yasodhara. Tatăl său îi face un palat şi mai mare şi mai somptuos care a fost îngrădit şi în care fiul său nu mai putea vedea durerea, boala, suferinţa şi bătrâneţea. Aceste lucruri au avut loc pe când Buddha avea 27 de ani. Tot acum i se naşte şi un copil. În urma unei vizite în oraş unde vede un cerşetor Buddha decide şi renunţă la lume lăsând în spate soţia şi copilul său pentru a urma învăţăturile unui anume hindus Arada Kayala.
După puţine vreme când Buddha a intrat în legătură cu acest hindus intră în conflict şi ajunge la concluzia că trebuie înfiinţată o nouă religie. Buddha care original a fost hindus se vede pe sine ca şi un fel de Mesia. Se hotărăşte să se închidă într-o peşteră undeva în jurul oraşului Uruvela. Aici în urma unei asceze exagerate riscă să îşi piardă viaţa. Ţelul său era să
găsească o cale prin care să suprime suferinţa. În cele din urmă se stabileşte sub un pom unde are mai multe revelaţii. Începe să înţeleagă că natura nu este chiar atât de crudă cum părea ci ea nu face decât să îşi urmeze un curs stabilit de mai înainte. Animalele omoară
conform naturii lor care este prestabilită. Aşa ajunge la concluzia că există o cale a eliberării totale. La vârsta de 37 de ani Buddha se considera pe sine un eliberat din ciclul existenţei şi al universului. Începe să îşi facă discipoli. Mai mult decât atât începe să predice mulţimilor.
Predicile lui se axau pe sentimentul vacuităţi eului interior raportat la vacuitatea fenomenelor din jur. Începe să aibă duşmani în special din rândul jainiştilor care îl văd ca şi pe o ameninţare. După mai bine 15 ani primeşte un cuvânt din partea tatălui săi că ar voi să îl mai vadă înainte de a murii. Buddha se reînoarcere dar refuză să urmeze la tron tatălui său.
Predică mai bine de 40 de ani, noua lui doctrină care se v-a numii buddhism. Soţia lui se bucură de el considerându-l un iluminat. Buddha a murit undeva în jurul vârstei de 80 de ani.
Unii cred că a fost otrăvit şi alţii cred că a mâncat o mâncare stricată care i-a provocat moartea. Acestea au fost în mare principalele trăsături ale vieţii lui Buddha care este considerat întemeietor al unei religii.
Ceea ce puteam lua ca fiind pozitiv din buddhism este în special ascetismul. După cum am văzut Buddha a fost un ascet. La vremea lui nu exista un monahism sau călugărie ca şi în zilele noastre. Asceţii nu erau prea siguri în demersurile lor. Buddhismul s-a impus pe sine printr-o religie ascetică sau mai bine spus printr-o religie negativă. De fapt este adevărat că
pentru a ajunge la un contact cu îngerii lui Dumnezeu este necesară asceza. Îngerii sunt fiinţe spirituale sau pnevmatice şi prin urmare pentru a intra în legătură cu ei trebuie şi noi să
ne spiritualizăm sau să ne înduhovnicim. Aceasta nu înseamnă că natura omului trebuie schimbată dintr-una materială într-una spirituală. Din buddhism putem lua prin urmare unele lucruri ca fiind pozitive. Mai toţii sfinţi care au ajuns intimi cu fiinţele angelice au fost asceţi.
Prin urmare ca şi o trăsătură generală îngerii se pare că preferă asceţii pe care îi şi ajută în nevoinţele şi asceza lor. Acest capitol nu este prea mult o apologie sau o apărare a lui 86
Buddha şi a doctrinei sale buddhiste ci mai mult decât orice vom vorbii despre rolul îngerilor în asceză şi ascetism.
Creştinismul ortodox este mai mult decât orice un creştinism ascetic. Ascetismul este o trăsătură a omului în angelologia creştin ortodoxă. Pentru a se putea desprinde de lume, de sine şi de păcat sau patimile care îl vânează pe om, creştinul trebuie să aibă o atitudine ascetică faţă de lume. Asceza creştin ortodoxă implică renunţare la tot ceea ce este un posibil prilej spre păcat şi spre cultivarea patimilor. În timp ce virtuţile îl unesc pe om sau mai bine spus pe creştin cu îngerii lui Dumnezeu din ceruri, păcatele şi patimile îl unesc pe om cu diavolii din iad. În om se duce astfel o luptă duhovnicească care începe din anii tinereţii şi care continuă de cele mai multe ori până în momentul morţii. În acest capitol vom stărui mai mult asupra relaţiei dintre asceză şi angelologie. Recunoaştem că valorile lumii în care trăim sunt departe de a fii valori ascetice. Lumea în care trăim deşi nu recunoaşte este o lume orientată hedonist, adică este guvernată de principiul plăcerii. Plăcerea este mai mult decât orice îndumnezeită în lumea de la începutul secolului al XXI-lea.
Mai mulţi din zilele noastre ne fac să credem că ascetul este mai mult decât orice un fel de kamikaze al zilelor noastre. Omul secolului al XXI-lea este gata să experimente orice fel de noi plăceri şi noi atracţii. Modelul ascetului este pentru noi cei din epoca postmodernă desuet şi lipsit de actualitate. Torentul de erotism şi de sexualitate din vremurile noastre în mod sigur ne separă de Dumnezeu şi de îngerii Săi. Găsesc ca fiind extrem de actual relaţia dintre asceză şi angelologie. S-au scris foarte puţine rânduri pe această temă. Asceza este un complex de mai multe fapte: post, rugăciune, participarea la slujbele Bisericii, fapte bune, meditaţie la Dumnezeu şi mai mult decât orice efortul omului de a sta cât mai mult în compania lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi.117
Omul secolului al XXI-lea este dispus să încerce orice i-ar sporii plăcerea dar este cel mai puţin dispus de a fii un ascet. O mare parte din problemele lumii de azi vin din lipsa de interes a omului de asceză şi de ascetism. Atras de lumea materială şi exclusiv de ea, omul din zilele de azi uită că există o lume spirituală sau o lume a îngerilor. De fapt este o minciună că omul henodist al zilele noastre se simte atras de lumea materială care şi ea este creată de Dumnezeu şi este de interes pentru omul de azi numai în măsura în care îi satisface plăcerile. Omul a renunţat de mai multă vreme să vadă în lumea din jur sau în natură mediul său de viaţă ci a început să exploateze lumea şi natura în mod egoist pentru satisfacerea plăcerilor şi a patimilor proprii. După cum am spus, cele mai multe probleme ale economiei secolului al XXI-lea provin dintr-o viziune neascetică asupra lumii şi a naturii.
Orice sfânt este prin urmare şi un ascet. La fel de bine orice ascet este un chip pământesc al îngerilor lui Dumnezeu. Ascetismul este mai mult decât orice o formă de eroism spiritual. Ascetul este un erou al spiritului. El renunţă la lumea materială în favoarea celei spirituale. Ascetul este persoana care se recreează pe sine după modelul îngerilor din ceruri.118 Istoria creştină a dat mai multe mari figuri ascetice. Îi putem amintii în primul rând pe cei patru capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Aceştia au fost modele de mari asceţi care s-au impus nu numai în creştinism ci în toată lumea civilizată în mare. Pentru omul patimilor şi a păcatului, asceza şi viaţa ascetică este o nebunie. Ascetul renunţă la lume şi mai mult decât orice chiar dacă trăieşte în lume, lumea nu îl mai afectează. Prin asceză am putea spune că
omul se pune pe sine în contact cu Dumnezeu şi îngerii Săi.
117 John Chryssavgis, Ioan Scărarul: de la deşertul egiptean la Muntele Sinai (Burlington, 2004).
118 David E Linge, A duce viaţa îngerilor: practica ascetică şi reflecţia la Evagrie Ponticul, Jurnalul de religie Americană 2000.
87
Lumea materială în sine este bună dar ea nu este ceea ce am putea denumii sigură.
Demonii pot lucra prin lumea materială şi pot astfel să stârnească în noi patimi şi mai multe păcatele. Ştim că cele opt păcate capitale pe care le menţionează sfinţii părinţi şi în special Sfântul Ioan Casian mai toate îl leagă pe om de materie până când acesta ajunge să o îndumnezeiască: 1. lăcomia pântecului îl face pe om să iubească excesiv numai mâncarea ajungând până acolo că mâncarea devine sensul vieţii omului şi nu o modalitate de a îl menţine pe om în viaţa zilnică. 2. Iubirea de bani sau arginţi cum mai este numită îl face din nou pe om să îndumnezeiască materia şi să uite de Dumnezeu creatorul ei. Iubitorul de bani vede totul exclusiv prin prisma banilor. Începe prietenii sau căsătorii în funcţie de interesul financiar. La fel de bine este dispus să facă orice pentru bani. Lipsa banilor de mai multe ori îl duce pe cel care este stăpânit să îşi curme viaţa. 3. Desfrânarea este o mare maladie sau boală a zilelor noastre şi probabil a secolului al XXI-lea. Ea din nou se bazează pe îndumnezeirea materiei. Desfrânatul sau desfrânata îndumnezeieşte trupul şi plăcerile pe care el le poate oferii. Astfel, sexualitatea dintr-o metodă sau modalitate de reproducere sau perpetuare a speciei, devine subiect al plăcerilor şi al iubirii de plăceri. Desfrânarea primeşte în zilele noastre proporţii exorbitante sub noi şi diferite forme: vizuale, cibernetice, erotice sau pornografice. Lumea de azi are un fel de cult mutual al sexualităţii. 4. Mânia este un păcat capital. Omul de afaceri sau marele magnat al secolului al XXI-lea este un om mânios care este dispus să îşi distrugă semenii pentru a îşi atinge scopurile sale individualiste şi personale. Omul enervat sau mânios este din nefericire o modă a zilelor noastre. Pe micul şi pe marele ecran ni se prezintă modele demne de urmat ale mâniei şi a comportamentului răzbunător. Mânia este foarte mult înrudită cu răzbunarea. 5. Invidia sau pisma este un alt păcat capital care are ca şi cauză îndumnezeirea materiei. Invidiosul este un alt model al zilelor noastre. El este permanent proiectat în exterior la ceea ce fac cei din jur fără să fie atent la sine însuşi. Invidia duce de cele mai multe ori la crimă. 6. Tristeţea sau lenea [în termeni elini akedia] este o altă patimă des întâlnită în zilele noastre. Există o cultură
nefericită a tristeţii. Omul stă la televizor şi este cumva rupt de lanţul continuităţii vieţii. Fără
să găsească plăceri imediate şi hedoniste omul secolului al XXI-lea cade în tristeţe care este de cele mai multe ori produsă de lipsa de sens şi de satisfacţie. Tristeţea sau deprimarea sunt două trăsături foarte des întâlnite în zilele noastre. Ele vin de mai multe ori pe fondul unui ataşament exagerat al lumii în care trăim care duce la concluzia incapacităţii satisfacţiei totale oferite de lumea materială. Cei stăpâniţi de patima tristeţii şi a lenei nu sunt dornici de a testa sau experimenta dimensiunea spirituală a vieţii. 7. Mândria sau orgoliul [în greceşte hybris] este o altă patimă care face parte din cele 7 păcate capitale. Orgoliosul sau omul mândru este un om care este ataşat de imaginea şi de chipul propriu peste măsură. Aceasta vine şi dintr-o iubire exagerată a lumii în care trăieşte. Formele mândriei sau ale orgoliului sunt variate: unele sunt subtile, altele mai crase cum sunt cele ale personajelor din lumea interlopă. În special dictatorii şi tiranii dar de mai multe ori dau dovadă de o mândrie satanică. Mândria sfârşeşte prin a îl face pe om să credă că atât de este bun încât el este egal dacă nu chiar mai bun decât Dumnezeu.119
119 Istoria lumii cunoaşte un caz celebru de mândrie în care omul a ajuns să rivalizeze cu însuşi Dumnezeu. În anul 1912 după cum ştiu mai mulţi Marea Britanie a făcut unul dintre cele mai mari vapoare ale lumii pentru acele zile. Este vorba despre Titanic. Titanic a fost cel mai mare vapor făcut vreodată de om până în anul 1912.
Când Titanicul a fost pus pe apă presa britanică se lăuda că acest vapor atât este de perfect în cât nici chiar Dumnezeu din ceruri nu ar putea să îl scufunde. Paradoxal la 4 sau la 5 zile de la data punerii pe apă, Titanicul s-a scufundat după cum bine se ştie în urma ciogniri cu un iceberg.
88
Calea ascetică este o cale anevioasă dar nu este una imposibilă. Ascetul este adevăratul erou al religiei. El ajunge să îşi de-a seama că cu cât se apropie de Dumnezeu mai mult cu atât ispitele sunt mai mari. Ţelul ascetului este unirea cu îngerii lui Dumnezeu şi o viaţă angelică. Am arătat până acum că istoria a cunoscut mai mulţi sfinţi şi asceţi care din mila lui Dumnezeu s-au învrednicit de acest lucru. Idealul angelic sau îngeresc nu trebuie absolutizat. Absolutizarea lui duce la ceea ce am putea denumii angelolatrie, adică înlocuirea cultului de adorare pe care Îl aducem lui Dumnezeu cu îngerii Săi. Faptul că viaţa ascetică nu este o viaţă materială sau de genul henodist care se practică în zilele noastre este un lucru pe care ni l-au mărturisit sfinţii părinţi şi nu este mai mult decât orice ură faţă de lume şi de materie. Din contră, diferenţa dintre iubirea ascetică faţă de lume şi iubirea pătimaşă a lumii este că asceţii iubesc lumea raţional în timp ce pătimaşii şi păcătoşii într-un mod iraţional.
Păcatul este iraţional, în timp ce asceza este raţională. O mare patimă cu care se confruntă omul secolului al XXI-lea este beţia sau dependenţa de alcool [aceasta ca să nu mai menţionăm consumul de stupefiante]. Acest gen de patimi pleacă şi dintr-o greşită
raportare la raţionalitatea lumii. Lumea şi universul au fost create de Dumnezeu în mod raţional. Soarele şi planetele au fost puse pe o orbită, anotimpurile îşi urmează un curs stabilit de mai înainte şi animalele îşi duc viaţa conform unor legi care sunt bazate pe modul raţional în care au fost create. Prin patimi şi păcate omul însă ajunge să distorsioneze aceste legi naturale ale lumii pe care le-a lăsat Dumnezeu. Păcatul şi patima sunt iraţionale şi îl orbesc pe om de mai vedea sensul pe care Dumnezeu le-a pus în ele. Iraţionalul din lume este violent şi el se manifestă prin răzbunare şi violenţă atunci când nu i se dă curs.
O frumoasă povestire despre judecăţile lui Dumnezeu care nu corespund cu judecăţile omului, o avem din vieţile sfinţilor. Se spune că pe vremea marilor pustnici din deşertul Egiptului [în secolul al IV-lea]. Pe când un ascet mergea într-o zii la drum spre Alexandria tocmai murise un persecutor păgân al creştinilor şi el era dus cu mare pompă să fie înmormântat. Când călugărul a ajuns la chilia sa tocmai a aflat că un alt pustnic bătrân a fost mâncat de viu de o hienă. Călugărul a început să se îndoiască de Dumnezeu. Se gândea că
Dumnezeu este nedrept în judecăţile sale fiindcă pe unii îi lasă să trăiască mult şi să fie cinstiţi în timp ce pe alţii care sunt săraci şi nevinovaţi îi pedepseşte cu răutate. Din nou călugărul a avut un drum de făcut şi din voia lui Dumnezeu un înger din ceruri sub chipul unui călugăr a venit şi l-a însoţit pe drum. Au făcut un legământ ca pe drum să nu vorbească deloc ci numai să se roage. Peste noapte ei au rămas la o familie foarte ospitalieră. Ei aveau un vas de argint foarte preţios. Înainte de a placa îngerul a furat acest vas. Călugărul începea să se gândească ce rău a făcut că l-a furat fiindcă oamenii au fost ospitalieri cu ei. Când au ajuns pe puntea unui râu, îngerul a luat vasul şi l-a aruncat. Călugărul l-a întrebat:
- Nu-i destul că l-ai furat acum îl şi arunci?
Îngerul nu a răspuns nimic. Seara au ajuns la alţi doi tineri. Aceştia i-au primit cu bucurie. Ei aveau un copil mic în scutece. În timpul nopţii, când părinţii nu erau atenţi îngerul s-au dus şi a luat sufletul copilului. Călugărul bătrân a început să se gândească în inima lui: ce criminal am lângă mine. A doua zii au ajuns la casa unui alt om care şi el i-a primit cu bucurie. Îngerul s-a dus când nu a văzut stăpânul casei a făcut o cruce peste el şi câinele a murit instantaneu. Au pornit pe drum din nou. Ajunşi în dreptul unei cârciumi călugărul şi-a întors faţa de la ea în timp ce îngerul s-a dus şi a făcut câte trei metanii apoi au plecat mai departe. La capul unui sat au găsit o biserică părăsită în ruine de vreo 40 de ani. Îngerul a luat câteva pietre a făcut semnul crucii pe ele şi a început să le arunce în biserica ruinată.
