Lupta dintre bine şi rău după cum am spus se duce în această lume. În această lume omul este chemat să îşi arate care este dorinţa sau opţiunea lui. Omul are opţiunea de a merge în spre Dumnezeu care este binele sau în spre diavol care este răul. Libertatea de opţiune este o trăsătură a omului. Omul este liber dar el v-a suferii consecinţele faptelor sale.
Aceste consecinţe sunt eterne. Binele şi ascetismul aduce cu sine omului intrarea în rai în timp ce răul aduce cu pedepsele lui Dumnezeu şi aruncarea în iad. Toate acestea au conturat în eshatologia religioasă conturul unui Dumnezeu ca şi drept judecător şi nevoia unui judecăţi finale. Evident, Dumnezeu nu este un judecător în sensul celor pe care îi vedem în tribunale.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt mai mult decât orice raţionalităţile lui Dumnezeu. Raţionalităţile lui Dumnezeu se duc la îndeplinire prin voinţa liberă a omului. Lipsa de voinţă a omului de a face voinţa lui Dumnezeu duce la ceea ce am putea denumii condamnarea omului. Sensul existenţei este prin urmare dat de Dumnezeu. Aceasta fiindcă Dumnezeu este sursă a existenţei. Mai mult decât orice, Dumnezeu are în sine potenţialitatea tuturor existenţelor.
Ştim prin urmare că principiile binelui şi a răului au o origine supralumească. Binele şi răul sunt două principii care după cum vedem au fost stabilite atencedent creaţiei noastre şi sunt foarte mulţi care afirmă că nu a mai existat nimic mai înainte de această lume. Evident Dumnezeu a existat mai înainte de această lume şi de facerea acestui univers. Dumnezeu este dincolo de orice ceea ce am putea denumii autor al binelui. Răul după cum am spus este un minus al binelui şi nu poate exista prin sine însuşi. Mai mult decât orice binele care este aparent ridicol sau nesemnificativ are puterea să ne mântuiască. Mântuirea prin urmare vine din lucrarea binelui. Binele are şi o formă ascetică. Această formă pentru zilele noastre este una demodată şi hedonistă. Concepţia ascetică despre lume nu este singura mântuitoare.
Sunt foarte multe concepţii ambigue despre lume şi viaţă. Nu toate persoanele au o înclinaţie spre ascetism şi asceză. Prin urmare trebuie să ştim acest lucru. Binele şi răul cât este de simplu ne definesc destinul sau destinaţia eternă. Binele ne duce în rai în timp ce răul în iad.
Această lume este doar un port intermediar între aceste două realităţi.
Ceea ce putem lua ca fiind pozitiv de la Buddha este viziunea sa ascetică asupra lumii şi a omului. Deşi religia formată de Buddha nu este o religie adevărată ci este una eronată, trebuie să îi dăm crezare la Buddha ca fiind un mare ascet. Buddha s-a considerat pe sine un fel de deschizător de drumuiri şi s-a răzvrătit împotriva religiei sale primare care a fost hinduismul. El a voit mai mult o viziune ascetică a religiei dar din nefericire a eşuat fiindcă a considerat că ascetismul este bun în cazul ciclului reîncarnărilor care îl duc pe om la o eliberare finală de karmă sau de soartă finală a lui.
Biserica Ortodoxă a avut pe parcursul timpului foarte mulţi sfinţi şi asceţi. Dintre ei amintim pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe, Sfântul Onufrie pe care l-am menţionat în paginile acestei cărţii sau Sfântul Atanasie cel Mare, aceasta ca să enumerăm numai pe câţiva dintre cei mai importanţi. Este foarte interesant de remarcat că opusul ascetismului este voluptatea. Există plăceri ascetice la fel cum există şi plăceri voluptoase. Dar între acestea două este o mare diferenţă. Plăcerea ascetică aduce cu sine comuniunea cu Dumnezeu sau bucuria comuniunii cu Dumnezeu, în timp ce plăcerea voluptoasă duce la separaţia de 126 Această întâmplare remarcabilă este scrisă şi în Proloage.
95
Dumnezeu. Lumea căzută aduce un cult plăcerii voluptoase în defavoarea plăcerii ascetice.
Plăcerea voluptoasă nu ascunde nimic în spatele ei. Ea este un fel de cult hedonist la care se închină şi se prosternează umanitatea din zilele noastre. Ceea ce este cel mai interesant este că mai toţi care practică plăcerea voluptoasă ajung să se scârbească şi să fie dezgustaţi de ea. Plăcerea voluptoasă de cele mai multe ori sfârşeşte prin a fii imorală.127
O viziune hedonistă asupra lumii şi a vieţii este o caracteristică a zilelor în care trăim.
Omul se îmbată de mai multe ori cu băutura plăcerilor trecătoare ale lumii şi mai apoi devine dezagămit de perisabilitatea şi nesiguranţa lor. De cele mai multe ori ne simţim trădaţi când vedem cât de schimbător şi nesigur este cursul lumii în care trăim. Ce putem face în această
situaţie? Creştineşte putem fii toţi un fel de Buddha, adică iluminaţi. Ne putem ridica peste torentul agasant de oferte hedoniste ale lumii în care trăim cerând ajutorul lui Dumnezeu şi adoptând o viziune ascetică a asupra existenţei. Ascetismul ne fereşte în mod sigur de două
lucruri: 1 dezgustul faţă de plăcerile voluptoase care sunt luate ca şi scop al vieţii în sine şi care duce la abandonarea credinţei în Dumnezeu. Iar în al doilea rând avem 2. eliberare de sentimentul trădării când vom vedea fie în această lume sau în cealaltă că am fost trădaţi de ceea ce credeam că este cel mai de preţ. Sfinţii părinţi ne spuneau din vechime din viaţa şi din trăirea sau experienţa lor proprie că în spatele plăcerilor voluptoase întotdeauna se ascund diavoli.
Diavolii ne momesc în special prin cele 7 păcate capitale care sunt bazate pe un aparent principiu al plăcerii: lăcomia pântecelui, plăcerea sexuală sau desfrâul, mândria sau iubirea peste măsură a egoului propriu, iubirea de bani care sunt văzuţi ca şi o aparentă
metodă de a stăpânii lumea şi pe semeni. Au fost cazuri în antichitate când viaţa unui sclav se cumpăra pe bani. La fel şi în zilele noastre trebuie să ne aducem aminte că banii nu sunt un scop în sine ci ei sunt metode prin care întreţinem viaţa sau construim sau realizăm lucruri. Mânia care şi ea se naşte tot dintre iubire de sine fiindcă omul mânios se vede pe sine mai bun decât restul şi îşi atribuie singur capacitatea de a judeca fără să Îl mai lase pe Dumnezeu să judece lumea sau pe semenii săi. Invidia sau pizma care are foarte multe forme de manifestare şi care îl atrage pe om într-un cerc vicios în care toţi cei din jur îi sunt potrivnici. O formă de invidie este şi gelozia şi mai ales gelozia matrimonială. Iubirea adevărată dintre soţi nu se bazează pe gelozie. Aceasta fiindcă gelozia aduce cu sine mai mult decât orice un sentiment de neîncredere în celălalt iar unde nu este încredere deplină
nu poate fii nici o iubire deplină. Mai multe cupluri din vremurile noastre mimează sau joacă
rolul iubirii urmărind disperat accesele de gelozie ale soţului. Trebuie să ştim că cuplurile care sunt geloase nu se iubesc cu adevărat ci se mint pe sine cu o iluzie a iubirii. Iubirea adevărată exclude în sine orice sentiment al geloziei. Gelozia a dus în unele cazuri la crimă şi la omor. Ori este cât se poate de clar că în cazul omorului nu poate exista iubire adevărată ci aici se ascunde mai mult decât orice sentimentul de stăpânie sau setea de a domina. Mai avem după cum am spus acest sentiment al tristeţi care provine de cele mai multe ori din lipsa legăturii cu Dumnezeu. Tristeţea sau deprimarea este o maladie a vremurilor şi a zilelor noastre. De ce? Fiindcă fără să aibă comuniune cu Dumnezeu, sensul şi dătătorul existenţei omul este deprimat şi trist. Tristeţea de cele mai multe ori are forme cronice care duc la depresie şi la o viziune sumbră asupra vieţii şi a existenţei.
În acest capitol am încercat să avem o viziune pozitivă asupra buddhismului şi să luăm ceea ce este bun din buddhism. Sunt foarte mulţi care consideră că nu avem de luat nimic 127 Douglas Burton Christie, Cuvântul din deşert: biblia şi căutarea sfinţeniei în monahismul primar, (Oxford, 1993).
96
bun din buddhism şi din nici o altă mare religie a lumii decât religia lor proprie. Acest gen de concepţie duce la ceea ce am putea amintii apariţia fundamentalismului religios. În numele acestui fundamentalism unii pot chiar curma vieţi omeneşti. Buddha a fost un înşelat dar el a avut credem dorinţa sinceră de al în găsii pe Dumnezeu. Nu putem nega faptul că Buddha nu l-a căutat pe Dumnezeu fiindcă a renunţat la tronul de rege al tatălui său pentru a se dedica căutării lui Dumnezeu Religia lui nu a reuşit dar viaţa lui nu a fost uitată. Mai toţi ştim că a existat Buddha care a fost un om aflat în căutarea lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să îl ţinem minte şi să îl vedem ca şi un fapt bun pe care el l-a făcut în timpul vieţii sale. 128
Coranul i-a numit pe îngeri în arabă malaika. Sunt îngeri care îi poartă tronul lui Alah. Îngerii pot lua mai multe forme. Coranul menţionează că „îngerii au aripi.” Musulmanii găsesc o blasfemia în a reprezenta îngeri care stau pe norii cerului.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
ÎNGERII ŞI ZOROASTRIANISMUL
„Ar trebui să ne rugăm îngerilor fiindcă ei ne-au fost daţi ca şi păzitori.”
Sfântul Ambrozie al Milanului
În rândurile care vor urma vom vorbii mai mult decât orice de un iranian pentru vremurile de azi şi un fost pers pentru antichitate când a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea.
Numele lui a fost de Zarathrustra sau prescurtat Zoroastru. În această carte vom folosii numele prescurtat de Zoroastru. El a trăit mai înainte de Hristos cel mai probabil în secolul al VI-lea. A fost un om religios şi după unii a fost făcător de minuni. Se cunosc cel puţin două
minuni atribuite lui Zarathrustra sau Zoroastru. Una fost o vindecare de animal mai exact un cal regal al unui rege şi a doua a fost foarte mult legată de moartea lui. Se spune că mai înainte de a murii pe la vârsta de 77 de ani, Zarathrustra a aruncat metaniile sale în faţa asasinului său şi acesta a murit.
Zaroastru a fost un om credincios care l-a căutat pe Dumnezeu şi care a şi primit mai multe daruri de la Dumnezeu. A fost un om înzestrat cu o minte şi o inteligenţă profundă.
Persia a fost o ţară şi mai apoi un imperiu care a funcţionat după principiile religioase emise de el. Acest capitol din cartea noastră care îi este dedicat lui Zarathrustra vine să i-a ceea ce a fost bun şi ceea ce a fost frumos de la el. Toţi marii întemeietori de religie dintre care am amintit aici pe Buddha, Confucius, Mohamed sau Panatajai [unul dintre fondatorii hinduismului] au fost în prima fază oameni bine inteţionaţi. După cum am putut vedea mai mulţi dintre ei au eşuat în ceea ce au voit să întreprindă. Noi trebuie să vedem totuşi efortul lor de a îl găsii pe Dumnezeu deşi mulţi nu au ajuns să îl găsească pe Dumnezeu. Aceşti mari fondatori de religie au fost oameni care l-au căutat pe Dumnezeu dar care nu au ajuns la rezultatele scontate. Acest lucru este aşa din mai multe motive.
Aparent nu a fost nimic deosebit în copilăria lui Zoroastru. Mediul în care s-a născut Zoroastru a fost un mediu politeist. Persia a fost din nefericire o ţară politeistă unde oamenii se închinau la mai mulţi dumnezei. Probabil acest gen de credinţe politeiste decadente au făcut ca Zoroastru să vrea mai mult un fel de monoteism. Credem că el a fost monoteist în convingerile sale dar şi-a dat seama că un monoteism rigid în mediu Persiei ar fii fost un risc prea mare. În contextul societăţii şi a patriei sale Zoroastru a făcut bine. Nemulţumit de 128 Mark Siderits, Buddhismul ca şi filosofie (Indianopolis, 2007).
97
religia politeistă a Persiei el a creat o religie dualistă în care îşi dădea disputa Ahriman
[principiul răului] şi Ahuramazda [principul răului]. Ulterior Zoroastru s-a retras din lume şi a dus o viaţă de solitar. Era un om care se ruga foarte mult. În timpul războaielor persane cu turanienii Zoroastru a fost asistent medical al celor răniţi.
Zoroastru a scris o carte care a devenit cartea celebră a religiei pe care el a înfiinţat-o.
Această carte a fost numită Avesta şi a fost alcătuită din 17 imnuri. Aceste imne sunt profund marcate de un iz mitologic. Avesta este alături de Coran, Vede, Talmud şi Biblie o carte care a fost descrisă ca şi întemeietoare de religie. Dar nu putem spune că ea este un echivalent al Bibliei. Mai mult decât orice Avesta este o capodoperă a scrierilor persane care contribuie la ceea ce cunoaştem astăzi ca şi Iranul modern. Trebuie să menţionăm că dacă în antichitate religia iraniană a fost zoroastrianismul în zilele noastre Iranul a adoptat islamul. Iranul este astfel o parte a republicilor islamice. Faptul că Iranul a fost zoroastrianist este negat în zilele noastre de adepţii acestei religii. Religia lui Zoroastru a mai fost denumită şi mazdeism, după
numele lui Dumnezeu în persană Ahuramazda.129
În primul rând ştim că Dumnezeu a oprit legătura sa cu omul după ce acesta a păcătuit.
