BLAKE CROUCH
REVENIRE
Original: Recursion (2019)
Traducere din limba engleză:
GRAAL SOFT
2022
CARTEA ÎNTÂI
Timpul este doar realizarea amintirii…
Vladimir Nabokov
BARRY
2 noiembrie 2018
Barry Sutton oprește mașina pe banda de incendiu de lângă intrarea principală a clădirii Poe Building, un turn Art-Deco de un alb strălucitor, iluminat de reflectoarele sale exterioare. Coboară din automobilul Crown Vic, traversează în grabă trotuarul și intră în hol prin ușa rotativă.
Paznicul de noapte stă lângă lifturi, ținând unul deschis în timp ce Barry se grăbește spre el în ecoul pantofilor să-i pe podeaua de marmură.
— Ce etaj? întreabă Barry când intră în cabina de lift.
— Patruzeci și unu. Când ajungeți acolo, o luați la dreapta și continuați pe hol până în capăt.
— Imediat vor ajunge mai mulți polițiști aici. Spune-le că aș vrea să stea deoparte până când dau eu semnalul.
Liftul urcă iute, în contrast cu vârsta clădirii, iar după câteva secunde, lui Barry i se înfundă urechile. Când, în cele din urmă, se deschid ușile, pornește pe hol și trece pe lângă un indicator pentru o firmă de avocatură. Din loc în loc se vede câte o lumină, dar etajul este în mare parte întunecat. Aleargă pe covor, trece de birouri cufundate în liniște, o sală de conferințe, o sală de relaxare, o bibliotecă… Holul dă în sfârșit într-o zonă de recepție, care este cuplată cu cel mai mare birou.
În lumina slabă, toate detaliile se văd în nuanțe de gri. Un birou mare de mahon, îngropat sub dosare și documente. O masă rotundă acoperită de caiete și căni de cafea rece, cu miros amar. Un bar plin cu sticle de scotch care par scumpe. Un acvariu luminos care zumzăie în partea îndepărtată a camerei și care conține un mic rechin și câțiva pești tropicali.
Pe măsură ce Barry se apropie de ușile franțuzești, își închide telefonul și își scoate pantofii. Apucă mânerul, deschide ușor ușa și se strecoară pe terasă.
Zgârie-norii din jur, din Upper West Side, par mistici în norii lor luminoși de ceață. Zgomotul orașului este puternic și omniprezent – claxoanele ricoșează între clădiri și ambulanțe îndepărtate gonesc spre o altă tragedie. Vârful Poe Building se află la mai puțin de 15 metri distanță – o coroană de zidărie gotică din sticlă și oțel.
Femeia stă la aproape cinci metri distanță, lângă un gargui erodat, cu spatele la Barry și cu picioarele atârnându-i peste margine.
El se apropie mai mult, umezeala dalelor pătrunzându-i prin șosete. Dacă poate să se apropie suficient de mult fără să fie observat, o va trage de pe margine înainte ca ea să își dea seama ce…
— Îți miros apa de colonie, spuse ea fără să privească înapoi.
El se oprește.
Ea se întoarce și se uită la el și spune:
— Încă un pas și am sărit.
E greu să-și dea seama în lumina ambientală, dar pare să aibă în jur de patruzeci de ani. Poartă un sacou închis la culoare și o fustă asortată și trebuie să fi stat aici o vreme, pentru că are părul deja aplatizat de la ceață.
— Cine ești? întreabă ea.
— Barry Sutton. Sunt detectiv la Divizia centrală de furturi de la NYPD.
— Au trimis pe cineva de la furturi…?
— S-a întâmplat să fiu cel mai aproape. Cum te numești?
— Ann Voss Peters.
— Pot să-ți spun Ann?
— Sigur.
— E cineva pe care pot să sun pentru tine?
Ea clatină din cap.
— O să pășesc aici ca să nu mai trebuiască să îți strâmbi gâtul ca să te uiți la mine.
Barry se îndepărtează de ea, ajungând într-un unghi care îl aduce și mai aproape de parapet, la doi metri față de locul în care sta ea. Privește o dată peste margine, iar măruntaiele i se strâng.
— Bun, hai să auzim! spune ea.
— Pardon?
— Nu ești aici ca să mă convingi să mă dau jos? Încearcă s-o faci cât poți de convingător.
Se decisese ce va spune în timp ce urcase cu liftul, amintindu-și instructajul pentru cazurile de suicid. Dar acum, pe moment, se simte mai puțin încrezător. Singurul lucru de care este sigur este că îi îngheață picioarele.
— Știu că acum totul ți se pare lipsit de speranță, dar este doar un moment, iar momentele trec.
Ann privește direct spre latura clădirii, la 120 de metri în jos, spre stradă, cu palmele lipite de piatra tocită de zeci de ani de ploi acide. Tot ce ar trebui să facă ar fi să se împingă în afară. El bănuiește că ea parcurge pașii în minte, ajungând încet la gândul de a o face. Trece însă de acea ultimă presiune.
Observă că ea tremură.
— Pot să-ți dau haina mea? o întreabă el.
— Sunt destul de sigură că nu vrei să te apropii mai mult, detective.
