PARADISUL PIERDUT
59
în luptă aducându-şi embrionii atomilor; Aceştia în jurul unui steag, în clanurile lor nenumărate, Greu înarmaţi, iuţi, tăioşi sau molcomi, Roiesc precum nisipul din Barca sau Cyrena, Ca să ia parte la lupta dintre vânturi.
Atomul în jurul căruia se strâng mai mulţi atomi Domneşte doar o clipă: Haosul tronează
Şi prin decizii încâlcind mai tare neorânduiala Peste care stăpâneşte: urmându-i lui, Suprem judecător, norocul stăpâneşte totul în acest abis sălbatic, în pântecul Naturii, Sau poate chiar în mormântul ei.
Nu e nici mare, nici foc, nici aer, nici pământ, Dar toate acestea laolaltă, confuz amestecate Sortite în vecie să se lupte între ele, Dacă măreţul Creator nu porunceşte Materiilor negre să creeze alte lumi.
în acest abis sălbatic, prevăzător Duşmanul îşi aruncă o clipă ochii, Călătoria cumpănindu-şi-o, căci n-avea de trecut Nici o strâmtoare. Şi nu-i era urechea Deranjată de zgomote mai puţin îngrozitoare (De-ar fi s-asemuim măreţe lucruri Cu cele mici) decât furtunile Belloniei, Când cu corăbiile-i nimicitoare Cetăţi de scaun vor; sau zgomote mai mici Ar fi dacă structura Cerului s-ar surpa Şi-aceste elemente, din axa-i pururi fixă, Pământul întreg l-ar smulge,
într-un târziu, vrând zborul să şi-l ia Aripile şi le-ntinse şi, pe un nor de fum, De pe pământ se înalţă; astfel multe mile
60
JOHN MILTON
Ca pe un tron de nori, cutezător sui, dar Scaunul pieri şi-atunci căzu în hău nemărginit.
Uimit, în van dădea din aripi şi ca un plumb Alunecă în jos, zece mii de stânjeni adâncime Şi chiar şi astăzi încă ar cădea, dacă
Printr-un ghinion, un nor tumultuos Crud răbufni, explozia de foc în sus zvârlindu-l Şi mai mult. Vârtejul se opri în mlăştinoasa Sirtă, ce nu era departe Nici de mare, nici de uscat. Satan trecu Plămada cea vâscoasă, ce-l înghiţea, Pe jumătate-n zbor, pe jumătate cu piciorul; Simţea acum nevoie de pânză sau de vâslă.
Precum grifonul, prin sălbăticie, cu aripile întinse, urmăreşte peste munţi şi mlăştinoase văi Pe Arimaspul ce prin viclenie îi fură aurul ce-l Are în pază; nerăbdător duşmanul peste Prăpăstii, mlaştini şi strâmtori, prin elemente Dense, rare, tari, cu capul, mâna, aripa, piciorul îşi continuă drumul şi înoată, se scufundă, Se târăşte sau zboară.
După un timp, surdă rumoare, universală
Şi ciudată foarte, iscată din adâncuri de tenebre, Urechea lui aude. Neînfricat, el zborul şi-l abate, Ca să întâlnească acea Putere sau Spirit Al adâncului abis, care-n acest zgomot Sălăşluieşte, pe care să-l întrebe Care-i cel mai aproape hotar întunecat, După care stă lumina; privind în faţă
Tronul haosului îi apăru în cale, cu negru pavilion întins peste Adâncuri. Cu el pe tron Stătea consoarta-i, bătrâna noapte,
PARADISUL PIERDUT
61
înveşmântată în neagră zibelină; Le stau alături Orcus şi cu Hades, Şi înc-un nume groaznic: Demogorgon; Urma Rumoarea, şi Şansa, şi Tumultul şi Confuzia, încâlcită tare şi Discordia Cu o mie de felurite guri.
Către acestea, îndrăzneţ, Satan se-ntoarse:
"O, voi Puteri şi Spirite ale acestui Abis profund, Tu Haos şi tu bătrână Noapte, n-am venit Cu scop anume la voi. să cercetez Şi nici să tulbur secretele împărăţiei voastre, Dar constrâns mă văd, prin acest ~
întunecat pustiu, rătăcitor, în drumu-mi Spre lumină trece prin al vostru vast imperiu, Eu singur şi fără călăuză, caut Calea cea mai scurtă care duce Spre locul unde acest întunecat hotar Cu cerul se îngemănează;
Sau dacă vreun alt loc, din stăpânirea voastră, Al regelui eteric a devenit, pe-acela-l caut, Călătorind prin adâncimea asta.
Călăuziţi-mi paşii şi nu puţin vă voi recompensa, Căci, din acest tărâm pierdut de voi, Dacă se-alungă uzurparea toată, Sub sceptrul vostru iarăşi vă va sta Cuprins în beznele primordiale Şi din nou, drapelul falnic al bătrânei Nopţi Voi împlânta acolo; al vostru avantajul.
Iar mie îmi rămâne răzbunarea!"
Astfel grăi Satan şi-aşa răspunse Anarhul cel Bătrân, cu glas tremurător Şi chipul descompus: "Te ştiu, străine,
62
JOHN MILTON
Ştiu cine eşti:
Eşti îngerul puternic, conducătorul, Care nu demult te-ai răzvrătit în contra împăratului din Ceruri, şi răsturnat ai fost.
Eu te-am văzut şi auzit, căci o oaste Atât de numeroasă n-a străbătut nicicând Adâncu-nfricoşat, în linişte, într-o învălmăşeală
Mult mai rea decât învălmăşeala însăşi Şi peste tot, ruini peste mini, derută, iar derută, Iar milioanele izbânditoare se revărsau Prin porţile cereşti. De-atuncea, Locuiesc şi eu aicea la hotare şi întreaga mea putere abia dacă mi-ajunge Ca să apăr puţinul ce mi-a mai rămas Din certurile voastre interioare, Bătrânei nopţi mereu slăbindu-i sceptrul: La început, Iadul, bârlogul vostru Se întindea de-a lungul şi de-a latul Sub picioare; mai nou stau Cerul şi Pământul, O altă lume, care atârnă peste împărăţia mea, Legat cu lanţ de aur de-o parte a Pământului Din care căzură legiuni!
Dacă acesta-i drumul, nu-i departe, dar şi Primejdiile sunt mai aproape. Grăbeşte-te, Ravagiile, ruina şi prăpădul îmi sunt câştigul."
Din vorbă se opri, însă Satan nu mai stătu Ca să-i răspundă, dar bucuros că marea sa Are acum un ţărm, cu o ardoare înnoită
Şi forţe proaspete, ţâşneşte în sus, Precum o-nflăcărată piramidă.
Brăzdând întinderea sălbatică şi împresurat De aprigul război; mai încercat ca
PARADISUL PIERDUT
63
Nava Argo, atunci când a trecut Bosforul Printre stânci, ce se băteau orbeşte cap în cap, Sau ca Ulise, atunci când ocolind Haribda, De un vârtej era ameninţat.
