95

Peste împărăţie, cu-al Cerurilor Domn, Pe jumătate împărţind-o şi poate cu ajutorul tău, Răutate, poate voi stăpâni mai mult de jumătate; Aşa cum Omul, în curând, această lume-o va cunoaşte."

Astfel vorbind, pe faţa sa toate emoţiile se citeau.

Mânia, Invidia şi Disperarea; acestea toate Deghizarea i-ar fi trădat-o, dacă vreun ochi L-ar fi privit; căci minţile cereşti, scutite sunt De-asemenea viclene ispitiri. De asta, Dându-şi seama în curând, orice tulburare Sub calm şi-o ascundea; el, maestru al înşelăciunii, Cel care, primul, falsitatea a ascuns-o Sub chip de înger, cumplita-şi răutate să ascundă, Care cu răzbunarea se unea; şi totuşi Pricepere destulă nu avea ca să-l înşele pe Uriel, Odată prevenit, ai cărui ochi îl urmăriră

Pe drumul ce mergea, urcând pe Muntele Asiric, Cu chipul răvăşit, mai decăzut decât Putea vreodată un duh preafericit să fie; Sălbaticelor gesturi şi nebuneştii comportări, Acum, nestingherit, frâu le dădea, Căci singur se credea, neurmărit şi nevăzut De vreo privire. Astfel purcese înainte Şi ajunse la al Edenului hotar, unde Desfătătorul Paradis, acum mult mai aproape, încununează cu ale sale ziduri verzi Culmile netezi ale unei sălbăticii aride, Care, ca nişte pereţi stufoşi, intrarea Nu o permiteau; deasupra, la înălţimi de netrecut Cresc pini şi cedri, brazi şi palmieri, Silvestră scenă, cu umbre peste umbre, Ca un teatru în pădure, într-o mirifică privelişte.

96

JOHN MILTON

Şi, totuşi, mai sus de vârfurile lor, al Paradisului Zid verde se ridica, care o vastă perspectivă

Deschidea privirii Regelui Ceresc Către ţinuturile cu care se învecina.

Iar mai sus de zid creştea un cerc superb De mândri pomi, cu fructe minunate încărcaţi, Şi smălţuiţi cu vesele culori întrepătrunse, în care soarele, mai cu bucurie razele-şi întipărea, Decât într-un mândru nor de seară, Sau chiar în arcul umed ce apare, Când Dumnezeu pământul îl stropeşte; Atât de încântătoare era priveliştea; Şi în întâmpinare-i vine, un aer tot mai pur, Ce sufletului îi stârneşte primăvăratică plăcere Şi bucurie, ce este în stare toată tristeţea Să o răspândească, afară doar de disperare; Acum, suflând suav şi fluturând înmiresmate aripi, Ce dulci parfumuri răspândesc, şoptind De unde a furat îmbălsămată pradă.

La fel cu cei ce navighează spre dincolo De al Speranţei Cap, ce au trecut acuma Mozambicul şi departe în larg, parfumurile Sabei, Le-aduce vântul de nord-est în nări; de-această

întârziere mulţumiţi, ei mersul şi-i încetinesc mai mult, Şi înveselit pe multe leghe de miresmele suave, Oceanul cel bătrân zâmbeşte; aşa îl încântau Şi pe Duşman, mirosurile dulci, deşi venit Să le-otrăvească, măcar că îi plăceau mai mult Decât pe Asmodeu, cel cu fumul de peşte, Care îl alungă, deşi îndrăgostit, de lângă

Soaţa fiului lui Tobit şi mânat de răzbunare Din Media către Egipt fugi, acolo unde

PARADISUL PIERDUT

97

Fu rapid prins şi legat.

Urcând colina cea sălbatică, Satan călătorise Cu pas domol şi gânditor, dar mai departe, Poteca nu se mai vedea, atât era de plină

Cu spini şi cu tufişuri, ce ca un gard se-nlănţuiau, Oprind şi omul şi dobitocul ce pe acolo Ar fi vrut să treacă. O poartă doar era, Pe partea dinspre răsărit, la care cu dispreţ privi Duşmanul şi dintr-o săritură, fu dincolo De zid şi de colină, căzând în Rai, de-a dreptul în picioare. Aşa cum lupul ce umblă după pradă, împins de foame, pândeşte locul în care Şi-au închis păstorii turma şi peste gard, în stână sare; sau ca un hoţ, ce vrea de gologani Pe un bogat să îl lipsească, şi neputând De uşi să treacă, se caţără la vreo fereastră, Sau chiar mai mult, pe-acoperiş; Aşa urcă şi hoţul cel dintâi în stâna Domnului; La fel de când destrăbălaţii-i simbriaşi în a sa biserică se căţărară; Astfel zbură Satan şi drept pe pomul vieţii Cel mai înalt copac ce-n mijlocul Raiului creştea în vârf se aşeză, în chip de cormoran, Dar nu la viaţa adevărată cugeta, ci doar La moartea celor ce trăiau acolo; nu se gândea Nici la virtuţile acestui pom de viaţă dădător, Ci folosea ca loc de unde să privească ceea ce, Aşa cum se cuvine folosit, ar fi putut ajunge Zălog al nemuririi. Aşa puţin oricine ştie, Afară doar de Dumnezeu, să preţuiască

Binele din faţa lui şi lucrurile importante Să nu le pângărească şi cea mai rea

98

JOHN MILTON

întrebuinţare să le-o dea.

Uimit, acum priveşte cum sub el se-ntinde, Pe-un loc îngust, a naturii întreagă bogăţie, Creată pentru desfătarea simţurilor omeneşti Şi chiar mai mult, e Raiul pe acest Pământ, Căci binecuvântatul Paradis, era grădina Domnului din Ceruri, de el sădită

în estul Edenului, care-şi întindea hotarul Din Auran, spre Est, până la ale Seluciei Regale turnuri, sau acolo unde copiii Edenului De mult, în Telassar, sălăşuit-au.

Pe-acest pământ mirific şi-a rânduit, Mult mai plăcuta sa grădină, Dumnezeu, Pământului fertil el poruncind să facă să răsară

Pomi nobili ce trebuiau să placă vederii, Mirosului şi gustului; şi-n mijlocul grădinii Stătea cu fălnicie al Vieţii Pom, din care Răsăreau fructele-i de ambrozie şi aur vegetal; Iar lângă viaţă era şi moartea noastră: Al Cunoştinţei pom creştea în apropiere, O cunoştinţă a binelui cumpărată atât de scump Pentru că s-a cunoscut şi răul.

La sud, prin Eden, trecea un mare fluviu, Ce cursul nu-şi schimba, ci prin colina aspră, Pe dedesubt trecea; căci Dumnezeu îşi aruncase muntele, asemeni cu grădina, Ridicat deasupra tumultoasei ape, Care, prin vinele acestui afânat pământ, Ce cu o dulce sete o absoarbe, într-o Fântână proaspătă ţâşneşte, stropind Grădina cu pâraie fără număr; Astfel unite, curgeau la vale prin poieni abrupte,

PARADISUL PIERDUT

99

Mai jos, găsind în cale, din nou un râu Ieşi dintr-o întunecată trecătoare, Apoi în patru braţe principale împărţită, Pornea pe felurite căi, faimoase împărăţii Ca să brăzdeze, care nu-i rost să fie amintite; Dar mai degrabă să descrie, de Arta Poate să descrie, cum din fântâna de safir Curg perle orientale şi nisipuri aurite Şi cum pe sub umbrare, nectarul pur şi-l împânzesc Hrănind doar flori vrednice de Paradis, Pe care Arta nu le-a rânduit în paturi şi boschete Ci le-a împrăştiat pe dealuri, văi şi şesuri, Acolo unde soarele de dimineaţă încălzeşte mai întâi Deschisul câmp şi unde umbra nepătrunsă

închide la culoare tufişurile, la ceasul de amiază.

Astfel era această aşezare, un loc rural Cu peisaje felurite, crânguri, unde Lacrimi vărsau copacii, de balsamuri Şi răşini mirositoare, iar din alţii îmbietoare fructe atârnau, de copt aurite.

O, povestirile hesperiene de-ar fi să se-mplinească, Aicea doar ar fi posibil! Pajişti şi coline Se întretăiau şi turme iarba fragedă păşteau Sau poala, de flori plină, a unei văi, îşi arăta întinderea cu flori, în care trandafirul Fără de spini creştea. în altă parte, Grote umbroase şi peşteri ca de gheaţă, Peste care se întindea în chip de mantie, Viţa-de-vie, cu purpuriii struguri, Cu încetineală căţărându-se luxuriantă: în acest timp ape curgeau cu murmur, Pe dealuri răspândite sau către lacul

100

JOHN MILTON

Cu unda de cristal în care se strâng toate.

Iar păsările trilurile în aer îşi ridică; Şi blânde adieri de primăvară respiră

De pământ miresme, unind tremurătoare frunze, în timp ce-universalul Pan, cu Orele şi Graţiile Dănţuind, universala Primăvară conducea.

Nici câmpia cea îndepărtată a Ennei, de unde Prosperina adunase flori, ea însăşi Mândră floare între flori, culeasă

De întunecatul Pluton ş-apoi de Ceres căutată

în lung şi-n lat, prin lume; nici crângul dulce Al lui Daphne, de lângă-Orontes şi nici Izvorul inspirat al Castalinei nu-şi află

Cu Edenul asemănare; şi nici a Niseei insulă

înconjurată de râul Triton, în care Cham bătrânul, Ammon sau Jupiter Libianul Denumit ascunse odată pe Amalthea Cu fiul Rheei; nici muntele Amara, Unde regii abisini îşi ocrotesc copiii, Socotit un paradis de unii,

Stând sub al Etiopiei hotar, aproape De ale Nilului izvoare, înconjurat Cu sclipitoare stâncă, până la care îţi ia o zi întreagă ca să sui; şi nu se-aseamănă

Nici pe departe cu a Asiriei grădină, Unde Duşmanul văzu cu neplăcere, Plăcerile acestea toate, tot felul de vieţuitoare, Noi la vedere şi ciudate; două, ce de departe Păreau mai nobile, înalte şi în picioare, Ca zeii la înfăţişare, purtând pe ei doar cinste, în goala lor maiestate, părând stăpânii tuturor; Şi păreau vrednici, căci în divina lor înfăţişare

PARADISUL PIERDUT

101

Se oglindea imaginea Făuritorului, Iar adevărul, înţelepciunea şi sfinţenia, Curată şi severă (severă, însă în filială libertate), E izvorul adevăratei măreţii în om; Deşi amândoi, ei diferiţi erau, căci nu păreau A fi de-acelaşi sex; El, întru contemplare Şi măreţie hrăzit, ea, pentru graţii dulci Şi moliciune; El, pentru Dumnezeu, ea, Pentru Dumnezeul cel dintr-însul: Cu fruntea-i largă şi frumoasă, cu ochii lui sublimi.

Părea că totul să conducă e făcut; Bărbăteştile-i bucle, pe frunte despărţite de-o cărare, Până pe umeri se revarsă; ea, comoara cea de aur, Neîmpodobită-şi poartă ca un văl, ce cade Până la mijlocul subţire, dar inelat precum Cârceii viţei, semn de supunere, dar cerută

Prin porunci nespus de blânde, cu cât mai Bine oferită de femeie, cu atât mai bine De bărbat primită; supunere sfioasă