Totuşi asta nu e totul; neascultătorul Om, Necredincios, îşi rupe legământul, Şi din nou păcătuieşte împotriva înaltei supremaţii a Cerului
Şi astfel Dumnezeirea afectând-o, Nu va lăsa nimic spre ispăşirea trădării sale, Ci se va devota cu totul distrugerii.
El, împreună cu întreaga sa posteritate, Trebuie să moară, să piară el sau dacă nu Justiţia va pieri, doar dacă un altul Capabil şi doritor va fi ca să plătească preţul Ispăşirii, moarte pentru moarte.
Spuneţi, puteri cereşti, au unde oare Asemenea iubire vom găsi?
Care dintre voi fiinţă muritoare să devină
Ar vrea, ca să răscumpere a Omului mortală crimă, Cel drept, pe cel nedrept să-l izbăvească astfel?
Sălăşluieşte oare-n Ceruri o dragoste atât de mare Pentru oameni?"
Linişte se făcu în Ceruri; el puse întrebarea în al oamenilor nume, însă corul ceresc Rămase mut, şi nici un epitrop, nici un mijlocitor în faţă nu veni şi încă mai puţin, având curajul Să se ofere răscumpărarea s-o îndeplinească.
Astfel, fără de mântuire, întreaga omenire Trebuia să piară, sortită prin osânda dură
Morţii şi Iadului, asta dacă Fiul lui Dumnezeu
PARADISUL PIERDUT
73
în care sălăşluieşte în întregime Iubirea sa divină nu şi-ar fi reînnoit Gândirea-i cea mai scumpă.
"Tată, cuvântul tău a fost rostit, de îndurare Omul să aibă parte; ori îndurarea, Cel mai iute dintre ai tăi mesageri înaripaţi, Care pe toate făpturile le vizitează, fără a fi rugată
Nici căutată şi nici prevenită, un drum Spre mântuire n-o să afle?
Ferice de Oameni, de-i previne astfel; Pierduţi odată în păcat, ei n-o vor mai chema în veci în ajutor; de ispăşire şi de jertfă-n stare, Ei nimiciţi datornici n-o să fie; Priveşte-mă atunci, eu pentru ei mă dărui, Viaţă pentru viaţă eu îţi ofer: mânia ta Asupra mea să cadă; fă-mă Om, de dragul lui Eu voi pleca din sânul tău şi de gloria De a-ţi sta aproape mă voi lipsi, cu mulţumire Pentru el murind; asupra mea, furia Poate moartea să-şi încerce,
Căci sub puterea ei întunecată, înfrânt, Prea multă vreme nu voi sta. Deşi m-ai făcut Să port în mine viaţă pe vecie, prin tine Eu trăiesc; deşi acum Morţii mă voi supune, Ca datorie, cu tot din mine ce poate ca să moară, Dar odată plătită datoria, tu nu mă vei lăsa în mormântul cel josnic şi pradă ei; Şi nici n-ai să suporţi ca nepătatu-mi suflet Să rămână pe vecie alături cu putreziciunea; Eu voi reînvia, victorios, duşmanul subjugându-l Şi prădându-l de lăudata-i pradă.
Moartea atunci se va alege cu rana ei de moarte
74
JOHN MILTON
Şi învinsă, se va târî, de ucigaşa-i lance dezarmată.
Iar eu, în văzduhul amplu triumfător, m-oi înălţa Şi ladu-ntreg am să târăsc aici, puterile-ntunericului Incătuşându-le. Tu, mulţumit de o asemenea privelişte, Jos vei privi din Ceruri şi vei zâmbi, în timp ce eu, De tine înălţat, pe toţi duşmanii îi voi înfrânge; Moartea rămâne la sfârşit şi cu-ale sale oase Vom împovăra mormântul.
Apoi, după ce am lipsit atât, voi reintra în Ceruri, împreună cu mulţimea ce s-a răscumpărat Prin jertfa mea; mă voi întoarce, tată, Să-ţi contemplu faţa, pe care nici un nor De supărare nu va mai rămâne, doar pace Şi-mpăcare, mânia va pieri, lăsând în loc Doar bucuria." Cuvintele i se sfârşiră-aici, Blândul chip, deşi tăcut, tot mai grăia Nemuritoarea-i iubire pentru oameni, întrecută doar de ascultarea sa de fiu, Faţă de tatăl său. Jertfa, el bucuros o oferea Şi doar cuvântul Tatălui îl mai avea de aşteptat.
Tot Cerul era cuprins de admiraţie Şi cugetau la-nsemnătatea acestor lucruri; Dar în curând, vorbi Atotputernicul:
"O tu, care în Cer şi pe Pământ singura pace Eşti pentru o omenire cuprinsă de mânie, O tu, unica mea mulţumire! Tu ştii prea bine Cât de dragi îmi sunt toate ce le-am zidit, Nici omul mai puţin, chiar dacă e ultimul creat, Căci pentru el mă voi lipsi de tine, Din dreapta mea şi de la sânul meu, Ca să mântuieşti, pierzându-te o vreme, întreaga pierdută omenire.
PARADISUL PIERDUT
75
Tu, care singur poţi să-i mai mântuieşti.
La firea ior şi firea ta vei adăuga, Om între oamenii de pe Pământ fiind; Cu trup de carne te vei naşte, miraculos, Dintr-o fecioară, când s-o'mp!ini sorocul, Fii tu, în locul lui Adam, conducătorul omenirii Chiar dacă fiul lui Adam vei fi. Aşa cum întru el Pier oamenii cu toţii, la fel, întru tine Se vor renaşte, ca dintr-o a doua rădăcină, însă doar cei ce merită, nu alţii.
Căci vinovaţi de crima-i sunt toţi fiii săi Şi prin al tău merit se vor mântui Cei ce ce vor renunţa la faptele nedrepte Şi întru tine vor trăi, primind o nouă viaţă
De la tine. Astfel că Omul, aşa cum e şi drept, Plăti-va preţul pentru Om şi judecat va fi Şi va muri şi învia şi, înălţându-se, va înălţa cu el Pe fraţii săi, răscumpăraţi cu preţioasa-i viaţă.
Aşa o dragoste cerească va înfrânge Ura infernală, atât de scump, prin moarte Răscumpărată, care distruge cu atâta uşurinţă
încă, în cei ce când iertarea le este oferită
Nu o acceptă. Tu, coborându-te, natura umană
Ţi-o vei asuma, care n-are să te înjosească, Căci tu chiar dacă stând pe-al fericirii tron Egal lui Dumnezeu şi bucurându-te De-aceleaşi împliniri, la toate-ai renunţat, Să mântui lumea de la pierzanie, Numele Fiul lui Dumnezeu tu meritându-l, Căci eşti cu mult mai bun decât puternic Sau mărit; în tine iubirea abundă
Mult mai mult ca gloria, de aceea
76
JOHN MILTON
Umilinţa ta va înălţa cu tine-odată, La acest tron şi neamul omenesc: Aici vei sta tu întrupat şi vei domni Ca Om şi Dumnezeu, tu, fiu al Omului, Dar ş-al lui Dumnezeu, uns rege Al întregii lumi; îţi dărui ţie puterea toată, Pe vecie să domneşti şi să trăieşti în gloria meritelor tale; în puterea ta, Suprem conducător, vor sta Tronuri, Domnii, Puteri şi Stăpâniri şi poruncesc: în genunchi în faţa ta se vor pleca acei ce în Ceruri sălăşluiesc, Sau pe Pământ, sau sub Pământ, în iad.
Atunci când tu te vei întoarce glorios, înconjurat de îngeri, în Ceruri, când Pe Arhangheli vei trimite să dea vestire De ziua asprei judecăţi, din patru vânturi Vor veni la sfântul scaun al dreptăţii sale Cei vii, la fel cu morţii cei din toate timpurile.
