Spunând acestea, se despărţi de ei. Aceştia Porniră cu iuţeală pe drumul ce-i purta prin constelaţii, Pe-acolo otrava răspândindu-şi: păliră stelele, Ca-ntunecate de-o eclipsă. Pe calea cealaltă, Satan Se pogora spre poarta Iadului; pe fiecare parte, Haosul, în două despicat, gemea de-al său preaplin Şi cu talazurile sale învolburate se năpustea spre malurile
Ce-şi râdeau de-a sa furie. Prin poarta larg deschisă, Nepăzită, Satan trecu şi înăuntru găsi numai pustiu, Căci cei care fuseseră însărcinaţi cu paza Zburaseră spre lumea de deasupra; tot restul Se strânseseră mai jos, în jurul zidului din Pandemonium, Cetatea cea de scaun a lui Satan, numit şi Lucifer, Astfel asemănat cu steaua cea strălucitoare.
Păzeau acolo mii de legiuni, în timp ce La sfat stăteau mai-marii, neliniştiţi de ce Ar fi putut să se întâmple ca să-l reţină pe al lor împărat; Căci el plecând astfel poruncă le dăduse
278
JOHN MILTON
Şi ei o-ndeplineau acum, de veghe stând.
Aşa precum tătarul prin Astrahan se retrăgea Fugind de rusul său vrăjmaş peste câmpiile înzăpezite; Sau cum Sophi-ul Bactrian fugea de cornul turcului, Lăsând în urma-i regatul de Aladule pustiit, Către Tauris şi Casbeen fugind, la fel aceştia, Cei ce fuseseră din Ceruri alungaţi, lăsară pustiită
Aproape toată-ntinderea din Iad, de strajă stând în jurul metropolei; acum îşi aşteptau Din clipă-n clipă al lor măreţ erou plecat în aventură
Să caute noi lumi. Acesta trecu de ei fără să-l vadă, în chip de înger plebeian, de speţă joasă; Şi de la uşa sălii plutoniene, făcându-se de nevăzut, Urcă pe tronul cel înalt, ce-mpodobit cu scumpe ţesături, Era în fundul sălii aşezat, cu toată domneasca-i măreţie.
Se aşeză, şi-o vreme, nevăzut, privi în juru-i; Apoi, într-un târziu, fulgerătorul cap îi apăru Ca dintr-un nor şi trupul ca o stea strălucitoare; Era înveşmântat atât cât slava de când din Cer căzuse îi mai îngăduia. Uimită de strălucirea cea neaşteptată, întreaga oaste privirile îşi îndreptă spre el, Recunoscându-I pe neînfricatul lor conducător, Ce se întorsese. îl aclamară cu strigăte asurzitoare Şi se grăbiră mai-marii lui Satan să îl întâmpine cu bucurie,
Sculaţi din negrul lor divan. Cu mâna ridicată, Satan ceru să facă linişte şi vorbele cu-atenţie să le asculte:
"Voi, Tronuri, Puteri şi Principate, Virtuţi şi voi Puteri, Vă chem şi vă numesc acum, nu doar de drept, Ci fiindcă în putere-mi stă! Triumfător eu m-am întors, Mai mult decât speram, să vă conduc izbânditori,
PARADISUL PIERDUT 279
Afară din groapa asta infernală, cumplită, blestemată, O casă a durerii şi temniţă a nostrului tiran!
Acum am dobândit o lume-ntinsă, pe care să o stăpânim, Puţin doar mai prejos decât ţinutul Cerului în care ne-am născut. Prin mari pericole am dobândit-o Şi mult mi-ar lua să povestesc ce suferinţe şi ce dureri Am îndurat călătorind prin vastul adânc neînchegat De groaznică confuzie. Acum Păcatul şi cu Moartea Un pod întins au ridicat, ce să primească
Triumfătorul vostru marş; eu însă cu mare trudă
M-am târât pe drumuri stranii, forţat să-mi caut calea Prin al Nopţii pântec şi prin sălbaticul Abis; Acestea, vrând tainele să şi le ocrotească, Se-opuneau cu străşnicie călătoriei mele neobişnuite, O groaznică chemare făcând în faţa Sorţii.
N-am să vă povestesc nici cum am dat de urma Lumii noi,
A cărei faimă se dusese-n Ceruri, creaţie minunată, De o desăvârşire ne'ntrecută, în care Omul Aşezat a fost în Paradis, un loc ce-a devenit al fericirii în urma alungării noastre. Pe Om, prin viclenie, Eu l-am înstrăinat de Creator. Şi cum? Vă veţi mira: C-un simplu măr! Atât l-a supărat pe Dumnezeu!
Nu-i oare vrednic de tot râsul ? Pentru atât a renunţat La preaiubitul Om, şi lumea lui a dat-o pradă
Păcatului şi Morţii, adică nouă; şi toate astea Fără noroc, şi fără să ne căznim. Putem acum Să colindăm prin lumea asta, în ea să locuim şi peste Om
Să stăpânim, cu tot ţinutul în care el trebuia să fie domn.
E-adevărat că şi pe mine Dumnezeu m-a judecat, Mai bine zis jivina Şarpe, sub a cărui formă
280
JOHN MILTON
L-am ispitit pe Om; pe mine mă priveşte doar duşmănia Pe care El a pus-o între Om şi mine: eu o să-i muşc călcâiul,
Iar mie, urmaşii lui, capul o să-mi zdrobească.
(Dar nu se ştie când.) Cine n-ar cumpăra o lume Cu preţul unei lovituri sau chiar cu preţul unei suferinţi mai mari?
Aceasta-i povestirea isprăvilor pe care le-am înfăptuit.
Ce vă rămâne, Zei, acum decât să vă sculaţi şi să intraţi în mult preaplinul fericirii?"
Spunând acestea, el stătu o vreme în aşteptarea Aplauzelor şi ovaţiilor lor. Când, dimpotrivă, Din toate colţurile, în juru-i auzi un groaznic sâsâit, Un sunet al dispreţului universal; se întrebă de ce, Dar nu prea multă vreme, căci în curând de sine însuşi Să se mire începu: simţi cum i se trag obrajii, Cum i se ascut; cum braţele cu trupul se unesc; Picioarele cum unu-ntr-altui intră, până când Fără sprijin căzu pe pântecele monstruos, de târâtoare, în chip în Şarpe! Se-mpotrivi, dar în zadar, Căci o putere şi mai mare îl stăpânea şi-l pedepsi Să poarte chipul celui cu ajutorul căruia păcătuise, Aşa cum blestemul lui sunase! Ar fi vorbit, dar limba Lui doar sâsâit la sâsâit putea să-ntoarcă, cu limba despicată,
Altora, tot despicate limbi. Fuseseră cu toţii transformaţi în şerpi, toţi cei care participaseră la răzvrătirea îndrăzneaţă!
Sala vuia de sâsâielile cumplite, căci monştrii Care viermuiau, în încâlceală de capete şi cozi, Erau Năpârca, Scorpionul şi Vipera cu Corn, Elopul cel posomorât, Hydra şi Dispasul. (Nu s-au foit
PARADISUL PIERDUT
281
Atâtea târâtoare nici pe pământul scăldat în sângele Gorgonei, pe insula Ophiusa).
Dar tot măreţ era Satan, cât un dragon crescut, Mai mare decât acela pe care Soarele l-a zămislit în valea Pitiană, Pitonul uriaş; puterea lui Deloc scăzută nu părea, tot mai presus de ei fiind.
Toţi îl urmară, ieşind la câmp deschis, acolo unde Se aflau cei ce mai rămăseseră din răzvrătita ceată
De îngeri decăzuţi, stând şi-aşteptând să se arate Al lor conducător triumfător. Dar ce privelişte avură-n loc!
Mulţime de oribili şerpi. Cumplită groază îi umplu, Dar şi cumplită simpatie, căci ce cu ochii lor vedeau La fel şi ei simţiră; căzură lănci şi scuturi, Căci înşişi ei se prăvăliră la pământ, reînnoind Hidoasele sâsâituri, ca molipsindu-se, luând forma odioasă,
