Ţi-oi uşura şi ramul de rodul greu Pe care îl oferi cu dărnicie tuturor; Hrănindu-mă cu tine, voi deveni cu timpul Din ce în ce mai înţeleaptă, asemeni Zeilor, Care deţin ştiinţa lucrurilor toată, chiar dacă altora Nu le-o împărtăşesc; căci dacă darul ar fi fost al lor, N-ar fi crescut aici. Experienţă, ţie îţi datorez apoi Recunoştinţă, căci călăuza cea mai bună tu mi-ai fost; De nu te-aş fi urmat, aş fi rămas şi-acum în ignoranţă!
Tu, calea înţelepciunii mi-ai deschis şi m-ai lăsat să intru, Deşi ea locuieşte în ascuns lăcaş. Dar poate că şi eu Sunt un mister: e Cerul prea departe în înalturi, Ca să zăreşti tot ce se-ntâmplă pe Pământ; Şi poate alte griji l-au întrerupt din veghea lui continuă
PARADISUL PIERDUT
253
Pe-al nostru Opritor măreţ, în siguranţă fiind Cu aie lui iscoade-n jur. Dar lui Adam, Cum oare îi voi apărea? Oare schimbarea Cunoscută să i-o fac şi fericirea să-mi împart cu ei?
Sau mai degrabă nu, şi-nţelepciunea Doar în puterea mea să o păstrez; sexului femeiesc Să-i adaug ce îi lipseşte şi astfel să devin bărbatului egală
Sau poate chiar, un lucru nu atât de nedorit, Să-i fiu chiar mai presus. Căci cine-i liber, Dacă este mai prejos? Şi dacă Dumnezeu văzut-a Şi-acum m-aşteaptă Moartea? Atunci eu N-oi mai exista şi-Adam se va căsători cu altă Evă; Eu dispărută fiind, cu ea de viaţă se va bucura.
Când mă gândesc îmi pare că mă cuprinde Moartea!
M-am hotărât atunci: Adam va împărţi cu mine Şi fericirea, şi durerea. Atât eu îl iubesc, încât cu el Sunt gata să îndur şi moartea, căci viaţa fără el nu-i viaţă!" .
Aşa spunând, se-ntoarse şi plecă de lângă pom, Dar mai întâi în faţa lui făcu o plecăciune, Ca şi cum se-nchina în faţa Puterii ce sălăşluia în el, Care cu-a sa prezenţă turnase în copac se va înţelepciunii,
Extrasă din nectarul pe care Zeii-I beau.
în acest timp Adam, nerăbdător să se întoarcă aşteptând, îi împletise o ghirlandă din colorate flori, Pe care în cosiţe să i-o prindă şi munca astfel Să-i încununeze, aşa cum fac secerătorii Când a recoltei regină îşi aleg. Se mângâia cu gândul La bucuria clipei când ea se va întoarce, La alinarea pe care-o va simţi după aşa o lungă
254
JOHN MILTON
Despărţire. Şi totuşi inima i se strângea ades, De parcă i-ar fi prevestit nenorocirea.
El tresăririle i le simţea şi îi porni-n întâmpinare, Pe drumul pe care ea plecase dimineaţă.
Pe lângă Pomul Cunoaşterii trebuie ca el să fi trecut, Căci se-ntâlni cu Eva, ce de la pom venea, Ţinând în mână o creangă, plină de mândre Şi pufoase fructe, abia culese şi răspândind mireasmă
De ambrozie. Spre el, ea se-ndreptă în grabă; Pe faţă smerenia i se citea şi repede îi adresă
Mângâietoare cuvinte de iertare:
"Adame, nu te-ai mirat de lunga mea şedere?
Mie tu mi-ai lipsit şi timpul lung mi s-a părut, Fără prezenţa-ţi dragă! Chinul iubirii Până acum nu l-am simţit şi nici nu am de gând Să mai îndur vreodată durerea de a te şti departe, însă ciudat a fost motivul, dar minunat să aflu: Copacul nu e, cum ne-a fost spus, periculos, De-arfi să guşti din fructul său şi nu-ţi deschide calea Către un rău necunoscut, ci are însuşiri divine Ce ochii îţi deschid şi îi transformă-n Zei Pe cei ce din el gustă. De către Şarpe-a fost gustat, Ce înţelept, nu temător ca noi, din fructe a mâncat Şi n-a murit, cum noi am fost ameninţaţi, Ci grai de om a căpătat şi simţuri omeneşti, Gândirea lui uimindu-mă. Cu stăruinţă
A încercat să mă convingă, încât eu am gustat Şi am aflat urmările fiind pe măsură: Vederea mi-e mai limpede, înceţoşată fiindu-mi înainte, Mi-s spiritul şi inima mai largi, căci tind Către Dumnezeire; eu pentru tine, mai ales, Am căutat această stare, iar singură,
PARADISUL PIERDUT
255
Eu nu-i găsesc valoarea. Căci fericirea Cu tine împărţită e pentru mine adevărata fericire, Dar fără tine se urâţeşte şi în curând devine chin.
Aşa deci, gustă şi tu, aceeaşi soartă să ne unească, Părtaşi în bucurie şi-n iubire! De nu vei vrea să guşti, Mi-e teamă că deosebirea ar putea să ne despartă
Sau eu, mult prea târziu divinitatea, pentru tine O voi lepăda, atunci când Soarta nu ne-o va permite."
Astfel, cu chip voios, Eva povestea îşi istorisi, însă obraji-i roşii neliniştea-i trădau, în faţa ei Adam, când auzi de-a Evei teribilă-ncălcare, Rămase de uimire mut, în timp ce groaza îi curgea prin vene,
Simţind că membrele nu-l mai ajută; scăpă din mâna moale
Ghirlanda ce-o-mpletise pentru Eva, iar trandafirii Se păliră. Rămase fără grai şi palid, până ce-ntr-un târziu,
Tăcerea, mai întâi în sinea lui, o rupse:
"O tu, cea mai frumoasă dintre ale Domnului creaţii, Tu, cea din urmă şi mai de seamă, tu, creatură
în care se întrece tot ce a fost vreodată privirii Sau gândirii mai sfânt şi mai divin, mai dulce, Mai prietenos, mai bun! Cum te-ai pierdut!
Cum dintr-o dată ţi-ai pierdut şi puritatea, Şi frumuseţea chipului, sortită morţii fiind acum!
Cum ai putut porunca aspră s-o încâlci şi cum De-ai pângărit şi fructul sacru ce era oprit?
O blestemată uneltire şi un duşman necunoscut Care cu viclenia lui te-a înşelat, iar eu Cu tine-o dată sunt pierdut, căci hotărârea mea, Cu siguranţă, e să mor cu tine! Cum aş putea trăi
256
JOHN MILTON
Fără de tine? Cum aş putea să mă despart De glasul tău ca mierea şi de iubirea ta, Ca singur în sălbăticie să trăiesc din nou?
Chiar dacă Domnul mi-ar lua o coastă
