Ca tine alta mai frumoasă nu există, nici una Care pe aproape să îţi fie! Această frumuseţe M-a silit, deşi poate te-am deranjat, să mă apropii Şi să te privesc, pe tine, slăvită Doamnă, Stăpână peste toate creaturile!"
Aşa vorbi vicleanul Şarpe posedat, iar Eva, Mai uimită, răspunse fără să se teamă:
"Tu Şarpe, aceste laude fără măsură
Mă fac să mă-ndoiesc, de ale fructului virtuţi, Pe care tu întâiul le-ai gustat. Dar spune, Unde creşte acest pom? Cât de departe de aici?
Căci mulţi sunt pomii Domnului care cresc în Paradis Şi diferiţi, necunoscuţi chiar nouă; avem de ales Din astă abundenţă, încât lăsăm din fructe Partea cea mai mare neatinsă, până când oameni Mai mulţi vor apărea şi mâini mai multe Ne vor ajuta Natura s-o despovărăm de rodu-i."
La care şireata Viperă cu mulţumire îi răspunse:
"împărăteaso, deschis ţi-e drumul şi nu e lung; După un rând de mirt, pe-o poieniţă, lâng-o fântână,
PARADISUL PIERDUT
247
îndată ce-ai trecut de un desiş îmbălsămat cu mir.
Dacă-mi permiţi să te-nsoţesc, eu într-acolo Repede te pot călăuzi."
"Atunci du-măl", spuse Eva, iar el pomi în faţă
S-o călăuzească, făcând în graba-i întortocherea cozii Să-i pară dreaptă; speranţa şi bucuria răutăţii Făceau să-i strălucească creasta precum Un foc rătăcitor, pe care noaptea cu frigu-i îl înconjoară şi aţâţându-l îl transformă într-o flamă, (Care se spune că vreun malefic spirit ar ascunde) Sclipind în rotocoale de lumină înşelătoare, Ce îl abate de la drumu-i pe uimitul rătăcitor prin noapte Şi îl conduce către mlaştini şi peste iazuri Sau prin bălţi, în care piere înghiţit, departe De orice ajutor. Asemeni strălucea şi Şarpele cumplit, Şi spre păcat pe Eva, a noastră mamă preaîncrezătoare, O conducea, spre pomul cel oprit, al suferinţei noastre Rădăcină. Zărindu-I, ea astfel către călăuza ei vorbi:
"O, Şarpe, de drumul până aici puteai să mă scuteşti, Căci pentru mine nu sunt fructe, deşi e plin De roade pomul. Are virtuţi cu totul minunate, Dacă în tine a avut asemenea urmări, dar noi Din ale sale poame nu putem mânca Şi nici să îl atingem nu putem! Asta e unica poruncă
Ce Dumnezeu ne-a dat-o, singura fiică a vocii sale; în rest ne facem singuri legea şi raţiunea este legea noastră."
însă Ispititorul viclean răspunse:
"Aşa deci, Dumnezeu poruncă v-a lăsat să nu mâncaţi Nimic din fructele acestor pomi, chiar de v-a declarat Stăpâni pe tot ce e în aer şi pe Pământ?"
Iar Eva, încă fără de păcat îi spuse:
248
JOHN MILTON
"Putem mânca din fructele oricăruia dintre copacii Ce cresc aici, dar despre fructul acestui pom frumos Din mijlocul grădinii, Domnul a spus:
«Din el să nu mâncaţi şi nici să nu-l atingeţi, Căci veţi muri!»"
Abia ce Eva termină de spus acestea, Ispititorul, Mai îndrăzneţ, dar pretinzând iubire pentru Om, Se indignă cu zel de nedreptatea ce i se făcea; Mânat de pasiune şi cuprins de tulburare Se ridică, parcă voind lucru măreţ să-nceapă.
Aşa cum oratorul renumit din Roma liberă sau din Atena, în care înflorise elocinţa, până-atunci mută, împovărat de o-nsemnată cauză, stătea în sine recules, în timp ce orişice mişcare şi orice gest aveau atenţia Celor ce l-ascultau, încă-nainte ca să rostească-o vorbă; Iar câteodată îşi începea înălţător discursul, Prefaţă neîngăduindu-şi, din zelul său pentru dreptate.
La fel, stând ridicat, lungindu-se cu cât putea mai sus, Strigă Ispititorul:
"O, Plantă sacră, înţeleaptă şi de înţelepciune dătătoare, Tu, mamă a ştiinţei! îţi simt acum cu claritate A ta putere-n minte, ce mă ajută să pricep nu numai cauza
Ce stă-n lucruri, ci să descopăr căile puterilor înalte, Chiar de sunt renumite prin înţelepciunea lor!
Regină a acestui Univers, tu să nu crezi în crunte ameninţări cu moartea! Nu vei muri!
Cum ai putea? Prin acest fruct? Doar el îţi dă viaţă
Cunoaşterii; prin cel ce te ameninţă? Priveşte-mă
Pe mine, care-am gustat din pom şi l-am atins Şi totuşi mai sunt viu şi viaţa-mi şi mai mult în perfecţiune-a dobândit, decât aceea ce
PARADISUL PIERDUT
249
Mi-o hărăzise soarta, mai sus decât trebuia Eu avântându-mă! Să fie Omului oprit Ce este liber pentru Animale? Să îşi aprindă
Dumnezeu mânia oare pentr-o 'ncălcare atât de mică
în loc să laude curajul vostru, că Moartea o sfidaţi, Orice ar fi aceea Moarte, urmând drept calea Spre fericire şi spre cunoaşterea a ce e bine şi ce e rău.
Iar Binele, cât e de drept, iar Răul, dacă într-adevăr există,
De ce să nu-l cunoaştem, căci mai uşor putea-vom Să-l gonim? Căci Dumnezeu nu poate să vă facă rău Şi totuşi drept să fie; nu-i drept, nu-i Dumnezeu!
Atunci nici nu ne temem şi nici nu-l ascultăm, Căci teama însăşi înlătură frica de Moarte!
Atunci de ce v-a fost acest copac oprit?
