Prea multă ţi se pare, c-o scurtă despărţire
PARADISUL PIERDUT
235
M-aş învoi, căci uneori singurătatea este Cea mai plăcută companie şi-o scurtă despărţire Te împinge la o-ntoarcere mai dulce.
Dar alte îndoieli mă-ncearcă, mă tem ca ceva rău Să nu ţi se întâmple, departe fiind de mine; Tu ştii doar că fost-am preveniţi că un duşman, De răutate plin, ne pizmuieşte fericirea Şi plănuieşte durere şi ruşine asupra noastră
Să aducă. De undeva de-aproape, fără îndoială
Ne priveşte, cu lacomă dorinţă, sperând ca să găsească
Ceva ce planului său mişel să folosească, De ne va prinde despărţiţi; de suntem amândoi Nu are şanse să ne ispitească, căci putem Să ne sărim într-ajutor; urzeala sa cea mai de seamă
E să ne facă să ne-ndepărtăm de Dumnezeu Sau să ne strice iubirea noastră conjugală, Căci nici una dintre-ale noastre bucurii Nu-i stârneşte mai mult pizma decât iubirea.
Aceasta sau poate chiar mai rău el plănuieşte Şi-atunci, e mult mai bine să nu te-ndepărtezi De coasta ce ţi-a dat fiinţă, ce adăpost îţi e şi ocrotire.
Soţia, pândită de primejdii sau de necinste, E cel mai sigur lângă bărbat să stea, căci el O protejează şi împreună îndură orice rău."
La care Eva, cu maiestatea-i pură, Ca o femeie iubitoare, ce se întâlneşte Cu puţină duritate, cu mină serioasă, Dar totuşi cu blândeţe, îi răspunse:
"Tu, fiu al Cerului şi al Pământului şi al întreg Pământului stăpân! Că astfel de duşman avem, Ce caută să ne distrugă, eu de la tine am aflat Şi de la îngerul, care se pregătea să plece,
236
JOHN MILTON
Căci dintr-un colţ umbros l-am auzit, în timp ce mă-ntorceam să văd cum florile Se-nchid în fapt de seară. Dar nu mă-aşteptam Să văd că-mi pui la îndoială tăria de-a rezista ispitei, în faţa ta şi a lui Dumnezeu, doar pentru că
La încercare vrea să ne supună un duşman.
De violenţa sa tu nu te temi, căci noi durerea N-o putem simţi şi moartea e de noi străină; De-nşelăciunea lui ţi-e teamă atunci şi văd Că te-nspăimântă gândul că ar putea prin ispitire Să-mi zdruncine credinţa şi iubirea pentru tine; Dar cum ţi s-au sădit în suflet, Adame, aste gânduri Cum rele poţi să crezi de cea care ţi-e dragă?"
La care Adam cu vorbe care lecuiesc ca un balsam Răspunse: "O tu, fiică a Omului şi a lui Dumnezeu, Nemuritoare Evă, căci astfel eşti, curată de vină şi de păcat;
Nu pentru că aş fi neîncrezător te vreau De ochii mei aproape, ci ca să te feresc de viclenia Duşmanului ce ne pândeşte. Căci el, ispititorul, Deşi în van încearcă, asupra celui pe care vrea să-l ispitească
Aruncă cumplită dezonoare; aceasta înseamnă
Că nu de neclintit i-a socotit credinţa în faţa ispitirii; Tu însăţi cu dispreţ şi cu mândrie l-ai respinge Chiar dacă nu ar reuşi să-ţi facă rău; Deci pică nu-mi purta atunci, dacă mă lupt Să ţin ameninţarea departe doar de tine, Căci dacă suntem amândoi, chiar de e-ndrăzneţ
Vrăjmaşul cu greu va îndrăzni de noi să se apropie; Sau dacă-ar îndrăzni, asupra mea s-ar năpusti întâi.
Tu viclenia-i şi cumplita-i răutate să nu-i dispreţuieşti,
PARADISUL PIERDUT
237
Căci trebuie să fie foarte priceput, de este cel Care i-a ispitit pe îngeri. Nu socoti că ajutorul îţi este de prisos! Eu, uitându-mă în ochii tăi, îmi pare că pot pătrunde în orişice virtute; Privind imaginea ta dragă, mă simt mai înţelept, Mai veghetor şi mai puternic, de aş avea nevoie De putere din-afară; în vreme ce privirea ta M-ar umple de ruşine, dacă aş fi învins Şi puterea-mi toată mi-ar aduna-o în trup şi în minte.
De ce nu ai simţit şi tu la fel când sunt cu tine Şi să alegi orice încercare să o trăim alături, Eu fiindu-ţi cel mai de seamă martor Al virtuţii tale încercate?" Aşa vorbi Adam, Cu dragoste şi grijă conjugală, dar Eva, Ce credea că nu-i este credinţa destul de bine preţuită, Răspunse iar, cu dulcele ei glas:
"Dacă aşa suntem siliţi, într-un sălaş îngust Să locuim, restrânşi de un duşman viclean şi violent, Noi, care nu avem la fel cu el puteri, să ne-apărăm Putem oriunde să ne-ntâlnim cu el. Cum oare Vom trăi atunci, mereu cu teama lui?
Dar răul păcatul nu-l precede; ci doar vrăjmaşul Ne sfidează cu ispita-i, credinţa noastră
încercând să o distrugă; neruşinarea sa Nu ne dezonorează fruntea, ci se întoarce cu ruşine împotriva lui. Atunci de ce de el noi trebuie să ne temem?
Nu mai degrabă vom câştiga onoare şi mai multă, Atunci când bănuiala sa e dovedită falsă, Iar noi pace ne-om regăsi şi-a Cerului bunăvoinţă?
Şi ce sunt oare credinţa, dragostea, virtutea De nu ţi-e dat să le încerci şi singur
238
JOHN MILTON
Fără ajutoare din afară? De ce să bănuim C-aşa nesigură lăsat-a Dumnezeu a noastră fericită
stare,
încât, de suntem amândoi sau singuri, Să nu ne-aflăm în siguranţă? Fragilă ne-ar fi fericirea, Dacă ar fi aşa, iar Edenul, aşa nesigur, N-ar mai fi Eden!" Adam răspunse cu însufleţire:
"Femeie, au lucrurile rostul lor mai bun Aşa cum Dumnezeu din Ceruri le-a creat; Zămislitoarea-i mână nu a lăsat nimic ce nu-i perfect, Iar Omul cu-atât mai puţin, a cărui fericire O păzeşte de forţe din-afară. Pericolul îi vine Omului de dinăuntru şi tot acolo Trebuie puterea s-o găsească; de nu-i cu voia lui, Nu poate nici un rău să-l pătrundă.
Dar Domnul i-a lăsat voinţa liberă, căci liber Este cel care ascultă Raţiunea; ea, Raţiunea, A fost creată dreaptă, având poruncă veşnic trează
