272

JOHN MILTON

Chiar de era atoateştiutor, amestecându-şi vorbele Cu blânde, de iertare, rugăminţi, în acest timp, mult înainte de a se săvârşi păcatul pe Pământ,

Stăteau Păcatul şi cu Moartea în faţa porţii iadului, Rămasă larg căscată şi de departe împroşcând Cumplite flăcări, de când Duşmanul ce scăpase, Deschisă o lăsase Păcatului să iasă.

Acesta, vorbindu-i Morţii, zise:

"O, fiule, de ce şedem aici şi lenevim, cât timp Satan, Al nostru mare creator, în alte lumi ne caută lăcaş?

Nu poate decât izbânda să-l aştepte, căci greutăţi De-ar fi întâmpinat, s-ar fi întors de mult, Gonit de-ai săi duşmani! Căci nu există loc Mai potrivit ca ăsta, ca ei să-l pedepsească şi Să se răzbune. Mie îmi pare că simt o nouă forţă

Răsărind în mine, că îmi cresc aripi şi că

O-naltă stăpânire îmi este dată departe de Abis.

Ceva mă trage într-acolo, ori simpatie, ori Vreo forţă a Naturii înrudită, ca să unească

La mare depărtare, cu tainică prietenie, Lucruri la fel, pe căi foarte ascunse.

Tu, umbra mea nedespărţită, cu mine trebuie să vii, Căci Moartea şi Păcatul nici o putere nu poate să

despartă!

Dar, ca nu cumva să întâlnească piedici Când ar trebui să se întoarcă peste Abisul cel de netrecut,

Să încercăm, unindu-ne-n putere, o cale să găsim Din Iad către această lume nouă, acolo unde Satan Acum domneşte; un monument puterii sale închinat Să fie podui, întreaga oaste a Infernului

PARADISUL PIERDUT

273

Să poată trece peste e!. Eu nu pot să pierd drumul, Atât de tare un instinct mă trage către el."

La care Umbra, mai firavă, îi răspunse:

"Du-te acolo unde Soarta şi Instinctul te conduc; N-o să rămân în spate, nici drumul n-am să-l rătăcesc, Căci tu îl vei deschide; miros pradă şi carne Şi gust savoarea morţii din toate lucrurile ce trăiesc acolo;

Şi nu voi vrea să-ţi fur munca ce tu ai început-o, Ci te voi ajuta în dreaptă parte."

Spunând acestea, cu plăcere adulmecă mirosul Schimbărilor mortale de pe Pământ.

Aşa precum un stol de păsări mari de pradă, Deşi la multe leghe depărtare, spre câmpul bătăliei Neîncepute încă se îndreaptă, ademenite De mirosul de trupuri vii ce morţii sunt sortite, La fel simţi şi-ntunecata înfăţişare, larg nările în aer întorcându-şi, simţind că-i vine rândul.

Atunci porniră de la poarta Iadului, cu zborul lor întunecat Prin vasta şi pustia dezordine a Haosului; Zburau deasupra apelor şi cu puterea lor, Măreaţă cum era, tot ce-ntâlneau solid sau mai lichid Precum o mare furioasă în valuri uriaşe întorceau Şi-mpreunând talazurile le împingeau din două părţi Spre gura Iadului, aşa cum două polare vânturi, Suflând contrar deasupra Mării Craniene, împing cu forţa Ier munţii de gheaţă, Ce-nchid un drum imaginar, ce către răsărit se-ndreaptă

Trecând şi de Petsora şi ajungând până

Pe coasta cea bogată a Cathaiei.

Apoi, cu buzduganu-i rece şi uscat, ce împietreşte totul, Moartea lovi pământul tare, precum cu un trident,

274

JOHN MILTON

Şi-l închegă pe loc, la fel cum s-a-ntâmplat odată

Cu plutitoarea Delos; restul rămase neclintit Privirea de gorgonă îngheţându-l; şi întărindu-l Cu smoală de asfalt, la rădăcina Iadului se întindea Imensul drum. Peste abisul spumegând se arcuia Un pod de o lungime prodigioasă, care unea Al Iadului tărâm cu zidul acestei lumi fără de apărare, Ce-acum deschisă era Morţii. De-acolo se întindea Un drum uşor, plăcut şi larg, ce ajungea până la iad.

Astfel, de lucrurile mari cu cele mici se pot asemui, Atunci, la fel pornit-a Xerxes, plecând din marele-i palat Memnomian, a Greciei libertate s-o înlănţuiască, Durându-şi pod ce-al Asiei ţărm lega de Europa.

Măiastră lor lucrare îşi întinseră Păcatul şi cu Moartea, Un lanţ de stânci deasupra Abisului turbat, Mergând pe urma lui Satan, chiar şi acolo unde întâia oară a aterizat, ieşit din Haos, pornind apoi Spre faţa Lumii cea aridă şi rotundă. Cu lanţuri lungi De diamant şi cuie tot astfel, ei îmbinară totul Ca să dureze podul mai mult de-o veşnicie!

Acum, în spaţiul strâmt, hotarele cu Cerul empireic Se învecinau şi cu această lume nouă; în stânga, Iadul se afla, prăpastia adâncă despărţindu-i.

Trei drumuri se arătau de-aici ducând spre cele trei lăcaşe.

Văzând că drumul le era deschis către Pământ, Porniră către Paradis, când ce văzură?

Satan, asemeni unui înger strălucind, între Centaur sta şi Scorpion, în timp ce Soarele Către Berbec urca. Schimbat la chip era Satan, însă copiii săi iubiţi îndată îl recunoscură.

Acesta, după ce pe Eva ispitise, se ascunsese în pădure,

PARADISUL PIERDUT

275

Schimbându-şi întruchiparea, spre a putea mai bine Să privească ce avea să se întâmple; văzu cum viclenia-i De-a ispiti pe Eva se revărsă şi-asupra soţului; Văzu ruşinea lor când căutau cu ce să îşi ascundă

goliciunea;

Dar când văzu că vine însuşi Fiul Domnului să-i judece, Fugi înspăimântat de clipa cea prezentă, măcar Că nu nădăjduia scăpare. Fiind vinovat îi era teamă

C-a Domnului mânie îl va lovi pe loc.

Cum nu se întâmplă aceasta, se-ntoarse noaptea Şi ascultă ce între ei vorbeau cei doi nefericiţi, Vorbele triste şi multele lor plângeri; atunci îşi auzi şi-osânda lui sortită, înţelegând că nu-i imediată, Ci pentru vremurile viitoare. Cu bucurie şi cu noi speranţe Se-ntoarse atunci spre Iad şi pe tărâmul Haosului, Lângă piciorul acestui pod magnific, ca prin minune răsărit,

îşi întâlni progeniturile lui dragi. Cu toţi se bucurară

De întâlnire şi la vederea podului grozav, mai tare încă

Fericirea le crescu. Statură multă vreme-n admirare, Până când fiul său, Păcatul, tăcerea astfel rupse:

"O, tată, acestea-ţi sunt magnificile-ţi fapte, trofeele, Ce le priveşti ca nefiind ale tale; dar tu eşti creatorul lor Şi marele arhitect, căci eu îndată am simţit în inima-mi ce e legată de a ta în armonie tainică, Eu am simţit că pe Pământ îţi merge bine, Şi felu'-n care arăţi acum arată acelaşi lucru; Chiar de ne despărţea distanţă lungă, eu totuşi am simţit Că trebuia să te urmez, cu fiica ta alături, Moartea, Cum pe toţi trei fatalele urmări ne reunesc!

Nici Iadul nu mai poate prea multă vreme să ne ţină