Acoperiţi-mă, voi Pini! Voi Cedri, ascunde-ţi-mă!

Dar cum să ne ascundem, de ochii celuilalt, Acele părţi ce par necuviincioase şi ruşinoase la vedere?

Dintr-un copac de-am rupe nişte frunze mari, Cusute laolaltă, mijlocul ne-ar acoperi, astfel încât Ruşinea,

262

JOHN MILTON

Cea nou venită printre noi, să nu ne certe că am fi murdari."

Astfel Adam grăi şi amândoi, urmându-i gândul, Se afundară în pădurea deasă şi în curând aleseră

smochinul,

Nu pomul ce e cunoscut prin fructe astăzi, ci cel Pe care indienii din Malbar şi din Decan cunosc; Acesta ramurile, ca nişte braţe îşi întinde, atât de lungi, încât se-ndoaie la pământ şi iar prind rădăcină, Puieţi crescând în jurul copacului părinte, Formând umbrar boltit, cu trunchiuri drept coloane Şi presărat cu-alei din care glasul cu ecou răsună; Aici păstorul indian, fugind de caidul arzător, Se-adăposteşte la răcoare, păzindu-şi turma Prin deschizături tăiate în frunzărişul des.

Astfel de frunze culeseră cei doi, întinse Ca un scut de amazoană; apoi, cu-ndemânare, Le cusură laolaltă şi îşi acoperiră mijlocul.

O, cum încercau în van vinovăţia să-şi ascundă

Şi Ruşinea de care se temeau! O, ce deosebire Faţă de goliciunea pe care o aveau odată!

La fel Columb, când a descoperit americanii, Umblând sălbatici pe ţărmurile împădurite Purtând centuri de pene, pe trupul altfel gol.

Aşa se-acoperiră şi Adam cu Eva, crezând că-n parte îşi ascund ruşinea, dar liniştea nu şi-o găsiră

Şi pe pământ se aşezară vărsând lacrimi amare.

Şi nu doar lacrimi ie plouau din ochi! în suflet, Vârtejuri li se ridicau, stârnite de mânie, patimă şi ură, De neîncredere, discordii, bănuială, ce liniştea lăuntrică

Le-o zguduiau, un ţărm atât de paşnic altădată.

Căci înţelegerea nu mai domnea, Voinţa

PARADISUL PIERDUT

263

Nemaiascultând dorinţa lor; dorinţa trupului îi subjuga acum pe amândoi, vrând domnia Judecăţii S-o doboare. Cu pieptul astfel zbuciumat, Cu ochii rătăciţi şi firea tulburată, Adam Vorbi cu glas întretăiat:

"O, de-ai fi ascultat cuvântul meu şi-ai fi rămas cu mine, Aşa cum te-am rugat, când dor de ducă, în dimineaţa aceea blestemată, îţi venise!

Atunci am fi rămas tot fericiţi, nu ca acum, De orice bine despuiaţi, goi, nefericiţi, sortiţi ruşinii!

De azi-nainte nimeni să nu caute temeiuri fără rost Pentru credinţă! Când tu cu prea mult zel le cauţi, Să ştii că începută ţi-e căderea!"

La care Eva îi răspunse mişcată de mustrarea lui:

"Ce vorbe buzele-ţi rostesc, o, crud Adam?

Tu vina spui că e a mea sau a dorului de ducă, Cum îl numeşti, deşi tu nu poţi să ştii, dacă mi-erai alături,

De nu acelaşi rău s-ar fi întâmplat! De ai fi fost şi tu acolo,

Nici tu n-ai fi putut să-ntrezăreşti înşelăciunea Şarpelui în vorbele ce le-a rostit; nu cunoşteam să fie duşmănie între noi, deci nu vedeam de ce-ar fi vrut să-mi facă rău.

Trebuia să nu mă-ndepărtez în veci de trupul Din care-am fost creată? Atunci mai bine-aş fi rămas acolo,

în veci o coastă fără viaţă! Dar fiind aşa cum sunt, De ce tu, capul, cu străşnicie nu mi-ai poruncit Să nu mă duc, de bănuiai, aşa cum spui, Că merg către primejdii? Cu multă uşurinţă

Te-ai învoit atunci să plec; dacă mai hotărât Te-ai fi împotrivit să plec, atunci poate porunca

264

JOHN MILTON

N-am fi încălcat-o!"

Adam, înfuriat întâia oară, îi spuse:

"Aceasta ţi-este dragostea, răsplată a iubirii mele Pentru tine, nerecunoscătoare Eva!

Când eu ţi-am dovedit puterea ei, tu erai pierdută, Dar nu şi eu; puteam de fericirea de nemuritor în continuare să mă bucur, dar eu cu bună-ştiinţă

Moartea cu tine alături am ales! Şi-acum Mă dojeneşti pe mine scoţându-mă de încălcare vinovat, Fiindcă nu te-am oprit destul de aspru.

Dar ce puteam să fac mai mult? Te-am prevenit, Ţi-am spus să fii cu ochii-n patru, fiindcă

Pericolul era aproape, Duşmanul stând la pândă!

Mai mult de-atât ar fi-nsemnat să te silesc, Iar sila nu se potriveşte cu libera voinţă, încrederea în tine e cea ce te-a purtat acolo, Prea sigură fiind că nu vei întâlni nici un pericol, Sau de vei întâlni, izbânda îţi va fi temei de glorie!

Dar poate c-am greşit şi eu, în tine admirând prea mult Ce îmi părea desăvârşire, crezând că nici un rău De tine nu va cuteza să se apropie şi să te ispitească!

Acum eu mă căiesc, greşeala transformându-se în făr'delege, iar tu eşti cea ce mă-nvinovăţeşti!

Aşa va fi în veci destinul celor ce preţuiesc Prea mult femeia şi-o vor lăsa să îi conducă: Constrângeri ea nu va suporta; iar de-i lăsată

Singură să hotărască şi răul se va trage din aceasta, Ea mai întâi voinţa slabă a bărbatului o va învinui!"

Astfel îşi petrecură orele zadarnic, Unul pe celălalt învinuindu-se, însă nici unul Pe sine însuşi nu se condamna, părând Ca cearta inutilă în veci sfârşit să n-aibă.

Cartea a X-a în acest timp, josnica şi odioasa faptă a lui Satan în Paradis ajunse să se ştie şi în Ceruri; Cum intrase-n şarpe, pe Eva ispitind-o, Iar ea, la rândul ei, şi-a îndemnat şi soţul Să guste din fructul cel fatal. Căci cine Poate să se ascundă de ochiul Domnului atoatevăzător Sau cine poate să-i înşele atoateştiutorul spirit?

El care, în toate lucrurile este înţelept şi drept, De ce nu l-a oprit pe Diavol, mintea umană să o-ntunece, Fiind înzestrat cu forţă absolută şi cu voinţă liberă, Ca pe duşman să-l poată prinde şi goni?

Cei doi, chiar de ştiau şi-ar fi trebuit să-şi amintească