Cu a ei alcătuire, să şi-o dispute i-a lăsat, Să-şi râdă apoi de ale lor păreri deşarte, Atunci când vor începe Cerul să-l închipuiască
Şi să socotească stelele. Cum ar shimba Măreaţa-alcătuire! Cum ar clădi, cum ar desface!
Cum ar cuprinde sfera cu cercuri concentrice, Excentrice, cu cicluri şi cu epicicluri!
Ghicesc deja din felu-ţi de gândire că tocmai tu, Cel ce eşti hărăzit să îţi conduci urmaşii, ai presupus Că astrele mai mari şi luminoase nu ar trebui Pe cele mici să lumineze, la fel cum crezi că Cerul Nu ar trebui să fugă, când stând nemişcat Pământul El singur foloasele le trage; tu află mai întâi Că mare şi strălucitor nu-nseamnă mai presus
PARADISUL PIERDUT
209
Prin însuşiri. Şi chiar dacă Pământul este atât de mic Faţă de Cer şi-aşa puţin strălucitor, solide bunuri Poate să conţină, mai multe chiar ca Soarele Ce străluceşte sterp şi ale cărui însuşiri Asupra sa nu au efect, ci doar asupra roditorului Pământ.
Acolo, întâi primite, razele-i îşi capătă vigoarea, Căci nu Pământului îi folosesc aceşti luminători, Ci ţie, al Pământului locuitor. Cât despre vastul Circuit Ceresc, tu, lasă-l să-ţi vorbească
Despre a Creatorului înaltă măreţie, care-a creat Hotar atât de-ntins, încât să ştie Omul că locuieşte Pe un Pământ ce nu-i al lui: un edificiu mult prea întins Ca Omul să îl poată umple, căci el trăieşte în strâmt sălaş, iar restul îl foloseşte Domnul Aşa cum crede el că-i bine. Iuţeala tuturor acelor cercuri, Chiar dacă sunt nenumărate, Puterii lui nemăsurate S-o atribui, căci numai el le poate da substanţelor cu trup Viteză ce-i aproape spirituală. Iar eu Să nu crezi că-s încet, căci am pornit din Ceruri, Acolo unde Dumnezeu sălăşluieşte, la ora dimineţii Şi am ajuns în Eden către prânz; distanţa Pe care am parcurs-o n-o pot numi în cifre, îţi spun acestea, admiţând că poate fi mişcare-n Ceruri, Ca să-ţi arăt că nu-i adevărat ceea ce pe tine Către îndoială te-a mişcat. Nu că aş afirma aşa Deşi ţie, ce locuieşti Pământul, totul îţi pare că se mişcă.
Domnul, necunoscute ca să-şi ţină căile De-a Oamenilor minte, aşa departe de Cer, Pământu-a aşezat, încât vederea omenească
De-ar fi încolo să privească, să se încurce în lucruri prea înalte şi din asta nimic să nu câştige.
Şi ce-ar fi dacă Soarele este al Lumii centru
210
JOHN MILTON
Şi celelalte stele, de el atrase sau chiar de ele, Dansând în jurul lui mereu un cerc ar face?
Al lor traseu rătăcitor e ba-nalt, ba jos, apoi ascuns, Sau progresiv, sau retrograd, sau stând pe loc, în şase dintre ele tu văzând. Şi ce-ar fi dacă
A şaptea dintre ele, Pământul, atât de fixă precum pare, Pe nesimţite s-ar mişca la trei impulsuri diferite?
Căci altfel, mai multor sfere mişcarea tu ar trebui s-atribui,
Contrar mişcate şi înclinate; sau Soarele de muncă
Să-l scuteşti, de goana zilnică a zilei şi a nopţii, Deasupra stelelor, fiind altfel invizibil; Să crezi în asta n-ai avea nevoie dacă Pământul, Priceput prin sine, ziua şi-ar căuta-o călătorind prin est, Iar partea sa opusă să găsească noaptea, Cât partea cealaltă e încă luminată de-ale sale raze.
Ce-ar fi dacă lumina trimisă de Pământ Prin a văzduhului întinsă străvezime pentru terestra Lună
Ar fi precum o stea ce ziua iluminează, La fel cum Luna face noaptea cu Pământul?
Şi ce-ar fi dacă e locuită Luna şi are câmpuri?
Iar petele ce ţie-ţi par că seamănă cu norii Pot fi chiar nori ce ploaie să producă, Pământul să-l ajute să crească roade, spre hrana tuturor; Şi poate mai mulţi Sori, de Lună însoţiţi, tu vei descoperi, Lumină dând, fie că-i bărbătească, fie că-i femeiască.
Aceste două sexe lumea o animează, ce poate Se găseşte pe fiecare sferă. Aşa un spaţiu nesfârşit Natura a lăsat nelocuit de fiinţe vii, pustiu şi sterp, Făcut doar ca să strălucească, dar totuşi să contribuie, Dând fiecărui corp ceresc o mică rază de lumină, Pe care apoi departe s-o trimită, până pe sfera locuită
PARADISUL PIERDUT
Care lumină i-o răsfrânge înapoi. Aceste lucruri Rămân de disputat, de sunt sau de nu sunt: Dacă se-nalţă Soarele, care domneşte-n Ceruri, Peste Pământ; sau de Pământul se ridică peste Soare; Dacă din răsărit Soarele începe înflăcăratu-i drum Sau dacă din apus, Pământul tăcut porneşte, Mişcându-se inofensiv pe osia lui moale, în timp ce doarme liniştit, purtându-te cu el pe tine; Tu mintea nu ţi-o încărca cu lucruri ce îţi sunt ascunse, Ci lasă-le în grijă Dumnezeului de sus! Pe el slujeşte-l Şi de el să-ţi fie teamă! Lasă-i în grijă Lui Făpturile de pretutindeni, oriunde s-ar găsi acestea; Tu bucură-te de ce îţi este dat, de Paradis Şi de frumoasa Eva, căci prea înalt e pentru tine Cerul, Să ştii ce se petrece acolo! Tu fii umil şi înţelept; Gândeşte-te la ce pe tine te priveşte numai, la fiinţa ta; Şi nu visa la alte lumi, la creaturile care trăiesc acolo, La starea ori condiţia lor! Fii mulţumit c-atât de mult Ţi-a fost dezvăluit, nu doar despre Pământ, Ci şi despre înaltul Cer."
La care astfel îi răspunse Adam, cu îndoiala-i spulberată:
"Dorinţa pe deplin tu mi-ai îndeplinit-o, Cerească inteligenţă, tu, înger blând!
Tu limpezit-ai mintea-mi încâlcită şi să trăiesc Cât mai uşor m-ai învăţat, dulceaţa vieţii neîntrerupând-o Cu gânduri complicate, când Domnul poruncit-a grijilor Să stea departe de a noastră viaţă, să nu ne-mpovăreze, Decât atunci când singuri le căutăm prin gânduri Rătăcind în van. Dar gândul sau închipuirea în stare sunt la nesfârşit să rătăcească, până când înştiinţate sau învăţate din experienţă, află
212
JOHN MILTON
Că-nţelepciunea nu înseamnă cunoaşterea de lucruri Ce nu le folosim, obscure şi subtile, ci a cunoaşte Tot ceea ce întâlnim în zilnica noastră viaţă; Tot ce e în plus e fum şi goliciune, impertinenţă stearpă, Care ne face ca nepregătiţi şi neînvăţaţi să ne apropiem De lucrurile care ne privesc. Astfel, din locul ăsta-nalt Să coborâm şi să vorbim de lucruri ce ne sunt la îndemână;
Când, ca din întâmplare, s-ar putea ivi şi întrebări, Ce nu sunt nelalocul lor, la care mă voi îndura Să îţi răspund. Te-am auzit vorbind de ce a fost Mai înaintea amintirii mele; eu am să-ţi spun acum Povestea mea, pe care tu probabil nu ai auzit-o; Căci ziua nu este încă sfârşită şi vezi cât de subtil încerc mereu să te reţin, poftindu-te să mă asculţi vorbind.
De parcă nu o spun, nădăjduind că îmi vei da răspuns, Căci, stând aici cu tine, mă cred în Ceruri!
Dulceaţă pentru auzul meu e vorba ta, mai dulce Decât fructele de palmier, ce-astâmpără şi foamea, Dar şi setea după o zi de muncă, la ceasul dulce al odihnei.
Ele te satură şi chiar de sunt plăcute, te umplu în curând prea mult, dar ale tale vorbe, de har divin pătrunse,
în veci de-a lor dulceaţă nu mă satură."
La care, Rafael răspunse cu blândeţea lui cerească:
"Nu-ţi este gura plină de vorbe lipsite de cuviinţă, Şi nici de elocinţă, tu, Domn al oamenilor, Căci Dumnezeu din darurile sale, cu abundenţă a vărsat, Pe dinafară, cât şi pe dinăuntru, tu fiind făcut După imaginea-i frumoasă. Tăcând sau cuvântând,
