Şi socotite mai presus de toate-n demnitate, Căcj să domnim peste-ale lui lucrări ne-a pus; Acestea, fiind create peste noi, cu noi o dată

Ar trebui să cadă, astfel că Domnul va distruge Tot ce-a creat, zadarnic truda irosindu-şi Făcând şi desfăcând; nu-i bine planul chibzuit de Dumnezeu,

Căci chiar dacă îi stă-n putere creaţia s-o repete, S-ar sătura să ne tot nimicească, căci s-ar găsi Duşmanul

Care triumfător ar spune: «Ce nestatornică e soarta Celor pe care Dumnezeu îi ocroteşte! Cine îl poate mulţumi

Mai multă vreme? întâi pe mine m-a distrus, Acum şi Omenirea! Şi cine oare va urma?»

Pricină de batjocură ar fi pentru Vrăjmaş, Ce nu trebuie dată! Dar eu oricum Soarta mi-am hotărât-o şi vreau cu tine împreună

Să suport pedeapsa. De Moartea ne va ţine împreună, Atunci mi-e moartea la fel de dragă ca viaţa, Atât de tare simt Natura cum mă cheamă lângă tine, Căci în făptura ta sunt eu; nu-i cu putinţă despărţirea Căci suntem amândoi aceeaşi fiinţă, aceeaşi carne Şi să te pierd pe tine înseamnă şi pe mine însumi Să mă pierd!"

Aşa vorbi Adam şi astfel îi răspunse Eva:

"O, glorioasă încercare a dragostei ce-i mai presus De toate! Măreţ exemplu şi dovadă înaltă

Ce mă îndeamnă să le urmez, însă cum aş putea, Fiind desăvârşirii tale mai prejos?

258

JOHN MILTON

Adam, din coasta-ţi dragă eu am răsărit Şi-acum te-aud vorbind cu bucurie că suntem Unul singur, în suflet şi în spirit; Ne stă drept mărturie această zi, când tu ai spus Că, mai degrabă decât moartea, sau ceva Şi mai groaznic, să ne despartă, mai bine Uniţi în dragoste aşa fierbinte, eşti hotărât Greşeala s-o împărţi cu mine: să săvârşeşti păcatul, De e păcat acesta, de a gusta din fructul mândru, A cărui însuşire (căci din bine tot bine Trebuie să izvorască, fie că-i aşteptat, fie din întâmplare) Te-a supus la astă fericită încercare, Pe care altfel n-am fi cunoscut-o niciodată.

Dac-aş crede că moartea, cu care-am fost ameninţaţi, Ar fi urmarea faptei mele, pedeapsa Singură mi-aş suporta şi nu aş încerca să te înduplec Să guşti şi tu, mai bine părăsită aş muri, Decât să te silesc pe tine să faci o faptă

Ce liniştea să-ţi fure şi asta mai ales Când tu mi-ai dovedit iubirea ta atât de-adevărată, Statornică şi neasemuită. însă eu simt urmările Cu totul altfel: nu simt că moartea mă cuprinde, Ci că-mi sporeşte viaţa; mi-s ochii mult mai limpezi Şi simt noi bucurii şi noi speranţe, cu gust aşa divin încât tot ce-nainte era dulce acum îmi pare Dur şi fără gust. Adam, tu gustă fără teamă

Şi lasă frica morţii ca vântul să o spulbere!"

Spunând acestea ea îl îmbrăţişa şi lacrimi gingaşe, De fericire plânse, că el nutrea o dragoste atât de nobilă, încât putea să-ndure, de dragul ei, mânia sfântă

Sau chiar şi moartea. Iar ca răsplată

(Căci o asemenea-nvoială, merită şi răsplată

PARADISUL PIERDUT

259

Pe măsură), cu mână darnică, ea de pe creangă

îi întinse fructul ispititor. Şi el mancă, Fără vreo remuşcare. chiar de ştia că nu e bine, Nu ispitit sau înşelat, ci copleşit de farmecul unei femei.

Pământul se cutremură până-n. străfunduri, Ca de dureri cuprins, iar Natura gemu a doua oară: Cerul se întunecă şi tunetul mugi şi lacrimi triste Plânseră când se-mplini păcatul cel de moarte însă Adam nu luă în seamă al Naturii zbucium, Mâncând pe săturate şi nici Eva nu se temu Păcatul să-l repete, gândindu-se că îl va alina Cu dulcea ei tovărăşie. Ca ameţiţi de vinul nou, Li se părea că printre mirţi plutesc şi îşi închipuiau Cum în ei divinitatea năştea aripi, putând cu ele Pământul să-l batjocorească. însă înşelătorul fruct Cu totul alte însuşiri făcu în ei s-apară: Dorinţa cărnii trezi în ei. El privea spre Eva Cu priviri lascive, iar ea, la fel, aţâţătoare îi răspunse, Ardeau cuprinşi de a dorinţei patimă

Şi astfel începu Adam pe Eva s-o provoace:

"O, Eva, eu văd acum că gustul tău este precis Şi elegant şi asta e o mare ştiinţă; Dacă la înţelesul oricărui cuvânt, savoare adăugăm, Numind plăcerea raţiune, eu ţie slavă îţi aduc, Căci tu atât de bine te-ai îngrijit de ziua asta.

Noi mari plăceri pierdut-am când să gustăm Din fructul minunat ne-am înfrânat şi nici n-am cunoscut Până acum cu-adevărat plăcerea gustului.

Dacă asemenea plăceri se-ascund în lucruri Oprite nouă, atunci încep să îmi doresc Ca zece pomi în loc de unul să ne fi fost opriţi!

Dar, vino, să ne jucăm, învioraţi după aşa un delicios

260 JOHN MILTON

ospăţ.

Căci niciodată frumuseţea ta din ziua în care întâia oară te-am zărit şi cununatu-m-am cu tine Purtând podoabă perfecţiunea nu a aprins în simţurile mele dorinţi atât de arzătoare De a mă bucura de tine, acum, ca niciodată mai frumoasă!

Dar minunat al virtuosului copac!"

Aşa grăi Adam şi nu-şi înfrâna dorinţa să-şi arate Prin gesturi şi priviriri, prea bine înţeles de Eva, Ai cărei ochi săgeţi de foc molipsitor împrăştiau.

De mână el o apucă, trăgând-o spre un pat de iarbă, Deasupra lui cu boltă de verdeaţă, iar ea Deloc nu se împotrivi. Le era patul căptuşit cu flori, Cu violete, panseluţe, crini de pădure, hiacinţi; Pământul îi ţinea în poala-i proaspătă şi moale.

Acolo, preaplinul dragostei în dulcea lor hârjoană

îşi vărsară, păcatul alinându-şi amândoi Vinovăţia pecetluindu-şi-o, până când, Obosiţi de joaca lor, căzură pradă somnului, îndată însă ce puterea falsă a fructului, Ce le sucise minţile cu aburii ameţitori, se-mprăştie, Un somn mult mai adânc, născut din fumuri rele, Cu visuri ce păreau aievea îi pătrunse.

Ca după neodihnă se treziră şi privind unul la altul Văzură cât larg deschişi le erau ochii, iar mintea, Cât de-ntunecată! Căci nevinovăţia, ce ca un văl, De a cunoaşte răul îi ferise, acum se spulberase, O dată cu încrederea, onoarea şi cu-al dreptăţii cuget, Lăsându-i goi în faţa Ruşinii vinovate.

El se acoperi, dar şi mai multă goliciune arătă, Aşa cum şi puternicul Samson s-a ridicat

PARADISUL PIERDUT

261

Din poala desfrânatei de Dalila, de forţa-i toată tuns.

Astfel Adam şi Eva se treziră goliţi de-ntreaga lor vitute; Tăcuţi, pe chip având uimire, statură multă vreme Ca şi muţi. Până ce-Adam, chiar de era la fel de abătut.

Rosti într-un târziu cu greu aceste vorbe:

"O, Eva, în ceasul blestemat urechea ţi-ai plecat-o Către jivina cea înşelătoare sau către cine Vorbea din ea cu glas de Om! Adevărat grăit-a Despre căderea noastră şi a minţit că ne vom înălţa, Căci ochii într-adevăr ni s-au deschis şi-acum Cunoaştem şi binele, şi răul; pierdut e primul Şi câştigat al doilea! E rău al cunoştinţei fruct, Dacă ne lasă atât de goi, secaţi de nevinovăţie şi onoare, De cinste, puritate şi credinţă; podoabele acestea Acum ne sunt pătate şi pângărite, iar pe-ale noastre chipuri

Se-arată semne de sălbatice trupeşti dorinţe, în care răul se ascunde: ruşinea, cea mai din urmă

Dintre rele! Cum oare voi mai putea vreodată

Privirea s-o ridic spre faţa unui înger Sau cum voi sta în faţa Domnului, spre care Fermecat priveam odată? întruchiparea lor cerească

Acum ne va orbi cu strălucirea de nesuportat!

O, de-aş putea trăi aici, în singurătate şi-n sălbăticie, în văgăuni ferite şi în păduri înalte, în care Lumina Soarelui şi-a stelelor nu poate să pătrundă!