«Nu doar hotarele astea minunate îţi dăruiesc Ţie şi rasei tale, ci-ntreg Pământul; Voi stăpâniţi-l, domnind peste vieţuitoarele Care trăiesc aici, în mare sau în văzduh, Peste animale, peşti şi păsări! în faţa ta eu le-am adus, Ca să primească nume de la tine şi să-şi arate Credinţa şi supunerea; la fel să înţelegi şi despre peşti, Ce stau în casa lor de ape şi n-au putut aici a fi chemaţi, Căci nu e cu putinţă ca elementul să şi-l schimbe.»
Astfel vorbindu-l auzind, văzui cum animalele se apropiau
Tot două câte două, îngenunchind şi gudurându-se Cu umilinţă. Pe toate le-am numit, văzându-le trecând
PARADISUL PIERDUT
217
Şi înţelegând natura lor, cu asemenea putere de cunoaştere
îmi înzestrase Domnul mintea. Dar între aceste creaturi Eu nu găseam pe una, care-mi părea că trebuie să
lipsească,
Şi-atunci am întrebat întruchiparea cea Cerească:
«Pe tine cum să te numesc, căci tu eşti mai presus De aceste creaturi, dar şi de oameni şi chiar De tot ce stă mai sus de ei? De nu te pot numi.
Cum oare voi putea să te ador, tu, Creator al ăstui Univers
Şi al binelui ce Omului i-ai hărăzit? Ca lui sâ-i fie bine Atâtea lucruri cu mâna-ţi generoasă lui i-ai dăruit, Dar oare cu cine să împartă totul? Ce mulţumire Poţi avea, de unul singur bucurându-te de toate?»
Aşa am cuvântat şi-Ntruchiparea cea strălucitoare Vorbi, pe faţă cu un zâmbet ce-o făcea să strălucească
Şi mai tare: «Şi ce numeşti singurătate?
Nu sunt Pământul şi Văzduhul pline de creaturi cu viaţă, Ce dacă tu le porunceşti vin şi se joacă-n faţa ta?
Sau nu le ştii tu limba, sau obiceiurile?
Şi ele ştiu şi judecata lor nu este de dispreţuit.
Cu ele poţi ca timpul să-ţi petreci şi lumea lor Să le-o orânduieşti; regatul tău e mare.»
Aşa vorbi Stăpânul tuturor şi a părut de parcă
Ar rosti poruncă; eu, cerându-i voie să vorbesc Printr-o umilă rugă, i-am răspuns:
«Sper vorba mea jignire să nu-ţi fie, tu, Creatorul meu, A Cerului Divină putere, fii îngăduitor cu mine!
Nu m-ai făcut pe mine oare locţiitorul tău aici, Şi creaturile acestea inferioare mie m-ai pus să le conduc?
218
JOHN MILTON
Cum pot fiinţe inegale, toate să sălăşluiască la un loc Şi ce plăcere, şi ce armonie poate-ntre ele să existe?
Cum pot să-şi dăruie şi să primească acelaşi lucru, în proporţie dreaptă, atunci când sunt deosebiri Şi unul este veşnic mai presus de altul?
Nici unul n-o să fie mulţumit şi se vor sătura De această viaţă împreună! Tovărăşia, De care eu vorbesc, pe care eu o caut, e una Ce cuprinde desfătări intelectuale, şi acolo Omul şi cu bruta nu se potrivesc. Eu cred că ar trebui Ca fiecare să se desfete cu cel din rasa lui, Adică leul cu leoaica, aşa cum bine tu i-ai potrivit!
Dar nu pot păsările cu animalele să se-nţeleagă, Sau cu peştii, la fel nici boul cu maimuţa.»
Şi îmi răspunse la acestea fără supărare Atotputernicul:
«Frumoasă fericire alături de aleşi tovarăşi văd că-ţi doreşti
Adame! Şi n-ai să guşti nici-o plăcere atâta timp Cât vei fi singur, chiar dacă eşti înconjurat de fericire.
De starea mea, de mine, ce crezi tu?
îţi par destul de fericit sau nu, eu care singur sunt în toată veşnicia? Căci eu nu am vreun seamăn, Cu-atât mai mult egal. Cu cine să vorbesc, De nu cu creaturile pe care le-am făcut Şi care mie îmi sunt inferioare, mult mai prejos Decât sunt brutele de tine?»
El vorba îşi sfârşi, iar eu cu umilinţă am răspuns:
«Gândirea omenească nu poate să pătrundă
în înălţimea şi-n adâncul eternelor tale căi, Tu, cel ce eşti deasupra lucrurilor toate!
Tu eşti perfect prin tine însuşi, nici un defect Nu pot găsi în tine; dar nu la fel şi Omul.
PARADISUL PIERDUT
219
Acesta doar treptat poate ajunge la desăvârşire, Aceasta fiind şi cauza din care îşi doreşte Să se-nsoţească cu ai săi semeni, să se ajute între ei şi alinare să-şi ofere. Tu, care eşti Prin fiinţa-ţi infinit, nu ai nevoie să te înmulţeşti, Dar omul prin număr îşi poate face cunoscută
