Porunca cea înaltă veşnic, din fruct să nu mănânce, Oricine-ar încerca să-i ispitească, nu s-au supus Şi au primit pedeapsa. Ce-ar fi crezut că va urma?

Şi repetând păcatul de mai multe ori, îşi meritau căderea.

Spre Cer din Paradis urcară, grăbite şi tăcute, Gărzile de îngeri, purtând în suflet tristeţe pentru Om, Ştiind acum ce va urma şi întrebându-se miraţi Cum de duşmanul cel viclean intrarea îşi aflase nevăzut, îndată ce cumplita veste ajunse-n faţa porţii Raiului, Toţi cei ce o auziră se-ntristară; o grea tristeţe Aduse întunericul pe feţele cereşti, şi totuşi,

266

JOHN MILTON

Cu milă fiind amestecată, nu reuşi înalta pace să o strice.

De cei veniţi dinspre Pământ, în grabă

Locuitorii Cerului se apropiară, să afle despre a lor cădere.

Zoriră apoi către supremul tron, să-şi spună

Dreapta dezvinovăţire despre a lor strajă

Şi fuseră cu uşurinţă îndreptăţiţi. Atunci, Eternul Tată

Din norul său ascuns ca tunetul grăi:

"Voi îngeri şi voi Puteri întoarse dintr-o poruncă

neîndeplinită

Nu fiţi nici supărate, nici tulburate de veştile Ce vin de pe Pământ, pe care truda voastră cea cinstită

N-avea cum să prevină. V-am spus de ce urma să se întâmple

Când prima dată Ispititorul ieşit-a din a Iadului genune.

V-am spus că el va izbândi curând să îşi îndeplinească

Gândul blestemat, că Omul ispitit va fi, prin laude, Crezând minciunile, şi nu cuvântul Creatorului.

Din marile-mi porunci, căderii lui, nici una Nu-i arăta nevoia, voinţei sale libere nedându-i Nici măcar un mic impuls, mereu în dreaptă cumpănă

Lăsând-o. Alegerea a fost a sa, dar a căzut Şi-acum nu ne rămâne decât pedeapsa să rostim, în ziua încălcării dispreţuit-a ameninţarea morţii, Pe care-a socotit-o în van şi goală, căci nu-l lovise imediat,

Aşa cum se temea; dar înainte de sfârşitul zilei Va afla că aşteptarea nu-nseamnă iertare!

Dreptatea nu se va întoarce, o dată ce răsplata ei A fost dispreţuită. Pe cine oare să trimit să-i judece?

Pe cine altul decât pe tine, Fiul meu, cel ce-mi domneşti alături?

PARADISUL PIERDUT

267

Doar ţie eu ţi-am dat puterea de a judeca, atât în Cer, Cât şi în Iad şi pe Pământ. Uşor se poate întrezări Că am de gând să împletesc dreptatea cu îngăduinţa, Pe tine trimiţându-te, al Omului prieten, Apărătorul său, Cel ce-i va da pedeapsa, dar îl va ajuta şi să se izbăvească.

Tu, cel ce Om ai să devii, de mine eşti trimis Să-l judeci pe Omul cel pierdut!"

Astfel Tatăl grăi şi întinzând strălucitoarea-i dreaptă

Asupra Fiului îşi revărsă ne'ntunecata lui dumnezeire.

Iar Fiul raze din gloria Tatălui împrăştiind, Răspunse cu glas divin şi blând:

"O, Etern Părinte, e în puterea ta să dai porunci, Iar datoria mea, şi pe Pământ, şi-n Ceruri, E să îndeplinesc suprema-ţi vrere, încât de-a pururi Să-ţi fiu pe plac, eu, fiul tău iubit.

Mă duc să-i judec pe cei ce pe Pământ, Ţi-au încălcat porunca, dar tu prea bine ştii Că oricare va fi pedeapsa lor, atunci când vremea va veni

Asupra mea ce e mai rău se va abate; căci astfel Am promis în faţa ta şi nu îmi pare rău, Prin asta dobândindu-mi dreptul pedeapsa să le-o uşurez.

Astfel, dreptatea aspră cu milă o voi îndulci, Ca să le-mpac pe amândouă, iar ţie liniştea să ţi-o redau.

Nu voi avea nevoie de suită, căci nimeni judecata N-are voie s-o privească, doar ei, cei judecaţi, vor fi de faţă.

De-acolo va lipsi al treilea, şi cel mai vinovat, Fugit de lege şi prin lipsă condamnat.

Iar pentru şarpe, pedeapsă nu e!"

268

JOHN MILTON

Astfel grăind se ridică de pe strălucitorul loc, Ce se învecina cu gloria cea înaltă. Puteri şi Tronuri, Regate, Stăpâniri îl însoţiră până la poarta Cerului, De unde Edenul, în depărtare se zărea.

Porni ca fulgerul în coborâre, căci timpul Iuţeala Dumnezeilor n-o poate măsura, chiar dacă

E înaripat cu cele mai rapide minute ale sale.

Era-n cădere Soarele, de la amiază către asfinţit, Şi blânde adieri porneau peste Pământ să sufle, Vestind răcoarea înserării. Atunci, mai rece încă

•Din cauza mâniei, veni judecătorul blând, pe Om Să-l osândească. Adam şi Eva auziră chemarea Domnului,

La ceas de asfinţit adusă la urechea lor, de adieri de vânt;

Ei auziră şi se ascunseră-ntre pomii cei mai deşi, Bărbatul şi soţia, până când Dumnezeu se apropie Strigându-I cu glas tare pe Adam:

"Unde eşti, tu, Adame? Nu vii cu bucurie Să mă-ntâmpini? Nu-mi place lipsa ta de-aici!

Acum cu singurătatea te-nsoţeşti, când altădată, Veneai necăutat? Ce te-a schimbat Şi ce te-mpinge să lipseşti? Hai vino!"

Veni Adam, cu Eva împreună, ea cu mai multă teamă, Căci prima poruncă o-ncălcase, dar amândoi erau Descumpăniţi şi răvăşiţi. Iubirea dispăruse din privirea lor Şi cea de Dumnezeu şi faţă de ei înşişi şi se zăreau Doar vina, ruşinea, tulburarea, disperarea, ura, încăpăţânarea, mânia şi înşelăciunea.