Adam, cătându-şi vorbele o vreme, răspunse scurt:

"Glasul ţi-am auzit, noi în grădină fiind, Şi temător, de tine m-am ascuns, căci gol eram."

PARADISUL PIERDUT

269

La care judecătorul îngăduitor răspunse fără să îl mustre:

"Tu glasul mi l-ai auzit de multe ori şi nu te-a înspăimântat,

Ci bucurie ţi-a adus. Cum de a devenit aşa cumplit?

Cine ţi-a spus de goliciunea-ţi? Nu ai mâncat cumva Din pomul din care poruncă straşnică ţi-am dat ca să nu guşti?"

Adam răspunse amărât şi abătut:

"O, Ceruri, mă aflu azi în faţa judecăţii. Ce să fac oare, Asupra mea să iau păcatul tot sau jumătatea să

mi-o-nvinuiesc?

Căderea ei, de vreme ce credinţă încă mie îmi arată, S-ar cuveni să o ascund, pedeapsă ea să nu primească

Din pricina plângerii mele. însă nevoia mă obligă

Să vorbesc, asupra mea să nu atrag atât pedeapsa, Cât şi păcatul. Chiar de-aş tăcea, tu adevărul l-ai vedea oricum.

Femeia, ce pentru mine ai făcut-o să-mi fie de ajutor, Un dar desăvârşit din partea ta, atât de bună, Atât de potrivită, aşa divină, încât din partea ei Vreun rău nu bănuiam. Ea, care părea atât de dreaptă

în tot ce-nfăptuia, mi-a dat un fruct din pomul cel oprit Şi l-am mâncat."

La care Prezenţa Suverană îi răspunse:

"Era ea Dumnezeul tău, de-ai ascultat cuvântul ei, Şi nu a Lui poruncă? Sau ea a fost făcută să te conducă, Să-ţi fie mai presus? Iar tu, egalul ei, ai renunţat la bărbăţia ta,

Cum şi la locul în care Dumnezeu te-a pus, mai sus de ea,

Căci pentru tine şi din tine-a fost făcută, a ei desăvârşire Tu întrecând-o prin demnitate? Cu frumuseţe

270

JOHN MILTON

Este ea împodobită, într-adevăr, dar numai Ca dragostea să îţi atragă, şi nu să te supună!

Frumoasele ei însuşiri erau făcute ca să fie stăpânite Dar tu n-ai fost în stare, deşi ea face parte din fiinţa ta, Pe care tu însuţi trebuia să o cunoşti!"

Spunând acestea, se întoarse către Eva:

"Hai, zi-i, Femeie, ce-ai făcut?"

Iar Eva, tristă şi ruşinată, mărturisi, nici îndrăzneaţă

Şi nici cu mulă vorbă, în faţa sfântului Judecător:

"De Şarpe înşelat-am fost şi am mâncat."

Când Domnul auzi acestea, fără întârziere îl judecă

Pe cel care fusese învinuit, pe Şarpe. Acesta, o jivină

fiind,

N-avea putinţă să treacă vina asupra celui ce-l folosise Ca răul să-l înfăptuiască şi care avea să-i strice Rostul pentru care-a fost creat pe lume; Pe drept a fost atunci afurisit, ca ticălos fiind prin firea sa, Mai multe omul nu trebuia să ştie, căci nu-i împuţina păcatul.

Şi totuşi Domnul îl pedepsi întâiul pe Satan, Chiar dacă în cuvinte de neînţeles; apoi Pe Şarpe blestemul îi căzu:

"Fiindcă tu ai săvârşit acestea, fii blestemat pe veci între animale şi ale câmpiei fiare toate; Pe pântece te vei târî şi vei mânca ţărână

în fiecare zi din viaţa ta! Eu duşmănie voi pune între sămânţa ta şi a femeii; ea capul va-ncerca Să îţi zdrobească, iat tu îi vei răni călcâiul!"

Aşa rosti Oracolul şi vorba i se îndeplini, când Isus, Fiul Măriei, cea de-a doua Evă, precum un fulger Pe Satan văzutu-l-a căzut din Ceruri, Prinţ al văzduhului; apoi, sculându-se din morţi,

PARADISUL PIERDUT

271

A-nfrânt Puterile din Iad şi printr-o luminoasă ridicare, Prin aer chiar captivitatea a purtat-o, regatul lui Satan Şi astfel cel ce prezis-a moartea prin strivire Sub talpa noastră pe Satan îl va strivi.

Către Femeie acum se-ntoarse şi îşi rosti pedeapsa:

"Durerea ta se va înmulţi cu naşterea o dată;.

Copii vei naşte-n chinuri şi soţului te vei supune!"

Asupra lui Adam, la urmă, osânda o rosti:

"Pentru că ai ascultat de glasul nevestei tale Şi ai mâncat din pomul despre care ţi-am spus:

«Să nu mănânci!», blestemul tău va fi pământul!

Te vei hrăni din el cu osteneală în fiecare zi a vieţii tale; El spini îţi va rodi şi pălămidă, iar tu cu ierburile câmpului Te vei hrăni; pâinea cu sudoarea feţei ţi-o vei câştiga, Până când tot în pământ te vei întoarce, Căci eşti ţărână şi în ţărână iar te vei întoarce!"

Aşa fu Omul judecat de către cel ce le era Judecător, dar şi Mântuitor. Şi astfel lovitura morţii imediată

A fost în ziua aceea îndepărtată foarte. Apoi Privind cu milă cum dezbrăcaţi stăteau în faţa lui, Nu se dădu în lături să fie a lor slugă, precum în ziua în care a spălat picioarele acelor ce-l serveau; Acum, precum un tată, cu piei de animale El goliciunea le acoperi, cu piei de fiare omorâte Sau de jivine ce năpârleau asemeni Şarpelui.

Pe gânduri nu stătu prea mult ca să-i îmbrace Pe-ai săi duşmani şi nu doar goliciunea le acoperi, Ci şi pe cea lăuntrică, care-i mai de ocară, Le-o înveşmânta cu-a lui dreptate, de ochii Tatălui Astfel ferind-o. La sânul binecuvântat se-ntoarse, Urcând în iute zbor, şi Tatălui îi spuse ce se-ntâmplase,