în mine se transformă în otravă şi-n Ceruri Mi-ar deveni mai proastă starea. Dar nici aici Şi nici în Cer nu-mi caut eu sălaşul, decât de aş putea să
fiu.
Al Cerurilor eu stăpân; nu sper ca prin ce caut Nefericire-mi să se schimbe, ci vreau ca alţii La fel cu mine să devină, chiar dacă asta osânda Şi mai rea mi-ar face-o. Căci gândurile mele zbuciumate Doar în distrugere liniştea şi-ar regăsi.
Dacă l-aş nimici sau l-aş convinge să facă ceea ce Pierzania i-ar aduce, aceste lucruri, ce pentru el au fost create,
Vor dispărea cu el o dată, căci sunt legaţi în fericire, Dar şi-n nenorocire; fie atunci nenorocirea Şi nimicirea să domnească! A mea să fie gloria Printre-ale Infernului Puteri, c-am reuşit să stric, Doar într-o zi, tot ce Atotputernicul a făurit în şase!
Şi cine ştie câtă vreme înainte plănuise? Dar poate Nu de mai demult decât atunci, când eu Eliberat-am într-o noapte o jumătate din oastea-i îngerească,
Mult mai subţiri lăsându-i rândurile de admiratori.
El, ca să se răzbune şi ca să-şi întregească
împuţinata oaste, fie că îi pierise harul ca îngeri să
creeze
(De sunt de el într-adevăr creaţi), ori doar spre a sădi în noi mai multă ciudă, s-a hotărât să ne înlocuiască
Cu fiinţa asta plămădită din ţărână, pe care-a ridicat-o, înzestrând-o cu rămăşiţele cereşti, probabil Ale noastre rămăşiţe. Ce-a hotărât a şi înfăptuit: El l-a făcut pe Om şi pentru el a făurit aşa măreaţă lume, Pământul drept sălaş i-a hărăzit, pe el punându-l domn;
232
JOHN MILTON
O, ce nedemnitate! A pus în slujba Omului înaripaţii îngeri şi gărzi ale Luminii a trimis Să îl păzească! De vigilenţa lor mă tem Şi ca să le înşel vederea, m-ascund în ceaţa Miezului de noapte şi-n aburi, pitindu-mă
în fiece tufiş, acolo unde pe şarpe l-aş putea găsi; în pliurile sale încâlcite m-ar putea ascunde, O dată cu-ntunecatele urzeli ce-aduc cu mine.
Cumplită decădere! Eu, ce odată mă luptam Cu Dumnezeii, vrând tronul cel înalt să-l cuceresc, Acum sunt nevoit să intru într-o târâtoare Şi-amestecat cu murdăria-i de jivină, Esenţa pură să mi-o încarnez, să îl transform în brută
Pe cel care visa la culmile divinităţii!
Dar până unde va trebui să mai cobor de dragul Ambiţiei şi-al răzbunării? Cine aspiră spre înalturi, E nevoit să se coboare la fel de mult Cât gândul i-a zburat de sus; silit, ori mai curând, Ori mai târziu, să facă cele mai respingătoare lucruri!
Chiar dacă la-nceput e dulce răzbunarea, Apoi devine-amară şi-asupra ei însăşi se revarsă!
Aşa să fie, puţin îmi pasă, doar lovitura Să izbeascâ-n plin! Cum nu pot să ţintesc atât de sus, Lovesc în cel ce îmi stârneşte pizma, în noul favorit al Cerului, în omul cel de lut, Al ciudei fiu, pe care Creatorul din ţărână l-a făcut, Pentru ca-n noi invidia s-o trezească. Atunci Şi noi, prin ură şi prin ciudă, îl vom răsplăti!"
Spunând acestea, porni târându-se prin fiece tufiş, Uscat sau umed, ca ceaţa cea din miez de noapte, Pe şarpe să îl afle. Şi îl găsi curând, dormind adânc în labirintu'-ncolăcirii sale, cu capul plin de şiretenii
PARADISUL PIERDUT
233
Stând în mijloc; încă nu se ascundea în umbră
Sau în gropi de groază, căci vină nu avea, Ca să se teamă; dormea în iarbă de nimenea temut La fel cum el nu se temea de nimeni, în gură Diavolu-i intră şi puse stăpânire Pe firea sa de brută, în cap şi-n inimă
Inteligenţă îi sădi curând; dar somnul nu i-l întrerupse Căci aştepta venirea zorilor. Acum, când strălucirea sacră
Rouă împrăştia pe florile din Eden, ce-şi răspândeau Parfumul matinal, când toate fiinţele ce au în ele răsuflare,
De pe-al Pământului altar slăvesc în linişte pe Creator Şi nările îşi umplu cu mirosuri binecuvântate, Veni perechea omenească şi îşi alătură rugile de slavă, La corul de vieţuitoare fără glas. Apoi, se bucurară
De aerul înmiresmat al dimineţii şi hotărâră
Cum munca zilei mai bine să-şi împartă, căci Depăşea cu mult puterea lor de muncă, având de îngrijit O astfel de grădină largă. Şi astfel Eva către soţul ei grăi:
"Adam, putem munci mereu ca să-nfrumuseţăm Grădina asta, plante să-ngrijim, ierburi şi flori, Şi e plăcută munca care ne-a fost dată, Dar până mâini mai multe nu ne-or ajuta, Sub truda noastră şi mai multă muncă se arată, Căci toate cresc fără oprire; ce ziua noi tăiem, Că-i de prisos, proptim, legăm sau rânduim Şi-apoi vedem cum peste-o zi sau două, Crescând, înclină spre sălbăticie. Hai, să ne sfătuim, Sau dacă vrei, ascultă ce am eu în minte: Munca, eu zic, că ar trebui să ne-o împărţim în două; Tu du-te la întâmplare sau unde nevoia e mai arzătoare, Ba caprifoiul în frunzar să-l aşezi, ba iedera
234
JOHN MILTON
Să o ajuţi să se ridice; iar eu paşii purtându-mi Printre trandafirii cu mirt amestecaţi, Găsi-voi până la amiază cum să-i îndrept.
Căci de lucrăm atât de-aproape unul de celălalt, în fiecare zi, nu-i de mirare dacă un surâs Sau un nou lucru la vorbă ne îndeamnă, întrerupându-ne din munca zilnică
Şi astfel micşorând-o, chiar dacă e devreme începută
Şi astfel, necâştigată, ora prânzului ne vine Prea devreme?" La care Adam răspunse cu blândeţe:
"O, Eva mea, tu singură a mea tovarăşă, Tu ce eşti mai presus de toate creaturile Care ne înconjoară! Tu gândul ţi-ai muncit Cum am putea mai bine să împlinim lucrarea Cu care Dumnezeu ne-a însărcinat. Tu meriţi laude, Căci nu e însuşire mai de seamă într-o femeie Decât să se-ngrijească de bunăstarea casei ei Şi soţul bine să şi-l sfătuiască. Dar totuşi, Nu cred că atât de aspru Domnul munca ne-a impus-o, încât să nu putem avea momente de odihnă, Sau vorbe să schimbăm, căci ele-s hrana minţii; Sau dulci priviri şi dulci surâsuri, căci şi acestea Tot din raţiune se revarsă, căci brutele De ele nu au parte; aceasta-i hrana dragostei.
Iar dragostea nu-i cel mai josnic ţel al vieţii noastre, Căci El nu ne-a făcut pentru istovitoare trudă, Ci să ne bucurăm, dar cu plăcere ce cu raţiunea Se întrepătrunde. Să nu te îndoieşti că dacă mâinile în muncă le unim, putem sălbăticia departe să o ţinem, Atât cât să putem umbla până când mâini mai tinere Ne vor veni în ajutor. Dar dacă ţie vorba noastră
