închişi între-ale lui hotare şi nici Abisul negru,

276

JOHN MILTON

De netrecut, nu poate să ne împiedice să îţi urmăm llustra-ţi cale. Tu libertatea pentru noi ai câştigat-o, Cei care-am stat închişi în Iad; ne-ai dat putere Ca să zidim imensul pod ce se întinde peste Abisul negru.

A ta e-acum întreaga lume; virtutea ta a refăcut Ce mâna n-a putut zidi; înţelepciunea ta a câştigat Tot ce pierduse în războiul cel din Ceruri.

Aici precum un rege vei domni, acolo n-o făceai; Acolo încă poate să domnească învingătorul tău, Aşa cum sortii bătăliei hotărât-au, plecând de bună voie Din Lumea nouă, înstrăinat de propria osândă.

Iar de-acum 'nainte domnia cu tine s-o împartă, Asupra lucrurilor toate, ce despărţite sunt de graniţe cereşti;

Să-ncerce doar să te înlăture, acum fiindu-i Primejdie mare pentru tron!"

La care Prinţul întunericului îi răspunse:

"Frumoasă Fiică şi tu, Fiu şi totodată şi Nepot, înaltă mărturie mi-aţi adus că sunteţi rasa lui Satan (Căci eu, prin acest nume, gloria-mi port: Al Regelui Ceresc Măreţ Antagonist).

Din plin laude aţi meritat din partea mea, dar şi Din partea Iadului, voi, care-aţi ajuns atât de-aproape De Poarta Cerului şi aţi răspuns măreţei mele fapte Cu o lucrare pe măsură de măreaţă; Şi am făcut din Iad "şTLumea asta doar un regat, Un singur continent în care să ne mişcăm cu uşurinţă.

Atunci, în timp ce eu din întuneric mă voi pogorî, Uşor, pe drumul făurit de voi, Puterilor Să duc vestea izbânzii noastre şi împreună să ne bucurăm,

PARADISUL PIERDUT

277

Voi doi, pe calea care trece printre astre, Drept către Paradis veţi coborî; acolo locuiţi, Domniţi în el, în fericire veşnică!

Pământul şi Văzduhul stăpâniţi şi mai ales pe Om, Care a fost numit stăpânul peste toate; pe el Să-i înrobiţi şi pân' la urmă să-l şi omorâţi!

Pe voi, aghiotanţii mei, eu vă trimit Pământul Să-l preastăpâniţi cu o putere nemaiîntâlnită

Ce de la mine vi se trage. Depinde doar de-a voastră

Putere reunită ca eu să stăpânesc acest regat, Sortită morţii prin păcat. Puterea voastră reunită

Cât timp va exista, nu are Iadul de să se mai teamă; Deci mergeţi şi cu voi fie puterea!"

Spunând acestea, se despărţi de ei. Aceştia Porniră cu iuţeală pe drumul ce-i purta prin constelaţii, Pe-acolo otrava răspândindu-şi: păliră stelele, Ca-ntunecate de-o eclipsă. Pe calea cealaltă, Satan Se pogora spre poarta Iadului; pe fiecare parte, Haosul, în două despicat, gemea de-al său preaplin Şi cu talazurile sale învolburate se năpustea spre malurile

Ce-şi râdeau de-a sa furie. Prin poarta larg deschisă, Nepăzită, Satan trecu şi înăuntru găsi numai pustiu, Căci cei care fuseseră însărcinaţi cu paza Zburaseră spre lumea de deasupra; tot restul Se strânseseră mai jos, în jurul zidului din Pandemonium, Cetatea cea de scaun a lui Satan, numit şi Lucifer, Astfel asemănat cu steaua cea strălucitoare.

Păzeau acolo mii de legiuni, în timp ce La sfat stăteau mai-marii, neliniştiţi de ce Ar fi putut să se întâmple ca să-l reţină pe al lor împărat; Căci el plecând astfel poruncă le dăduse

278

JOHN MILTON

Şi ei o-ndeplineau acum, de veghe stând.

Aşa precum tătarul prin Astrahan se retrăgea Fugind de rusul său vrăjmaş peste câmpiile înzăpezite; Sau cum Sophi-ul Bactrian fugea de cornul turcului, Lăsând în urma-i regatul de Aladule pustiit, Către Tauris şi Casbeen fugind, la fel aceştia, Cei ce fuseseră din Ceruri alungaţi, lăsară pustiită

Aproape toată-ntinderea din Iad, de strajă stând în jurul metropolei; acum îşi aşteptau Din clipă-n clipă al lor măreţ erou plecat în aventură

Să caute noi lumi. Acesta trecu de ei fără să-l vadă, în chip de înger plebeian, de speţă joasă; Şi de la uşa sălii plutoniene, făcându-se de nevăzut, Urcă pe tronul cel înalt, ce-mpodobit cu scumpe ţesături, Era în fundul sălii aşezat, cu toată domneasca-i măreţie.

Se aşeză, şi-o vreme, nevăzut, privi în juru-i; Apoi, într-un târziu, fulgerătorul cap îi apăru Ca dintr-un nor şi trupul ca o stea strălucitoare; Era înveşmântat atât cât slava de când din Cer căzuse îi mai îngăduia. Uimită de strălucirea cea neaşteptată, întreaga oaste privirile îşi îndreptă spre el, Recunoscându-I pe neînfricatul lor conducător, Ce se întorsese. îl aclamară cu strigăte asurzitoare Şi se grăbiră mai-marii lui Satan să îl întâmpine cu bucurie,

Sculaţi din negrul lor divan. Cu mâna ridicată, Satan ceru să facă linişte şi vorbele cu-atenţie să le asculte:

"Voi, Tronuri, Puteri şi Principate, Virtuţi şi voi Puteri, Vă chem şi vă numesc acum, nu doar de drept, Ci fiindcă în putere-mi stă! Triumfător eu m-am întors, Mai mult decât speram, să vă conduc izbânditori,

PARADISUL PIERDUT 279

Afară din groapa asta infernală, cumplită, blestemată, O casă a durerii şi temniţă a nostrului tiran!

Acum am dobândit o lume-ntinsă, pe care să o stăpânim, Puţin doar mai prejos decât ţinutul Cerului în care ne-am născut. Prin mari pericole am dobândit-o Şi mult mi-ar lua să povestesc ce suferinţe şi ce dureri Am îndurat călătorind prin vastul adânc neînchegat De groaznică confuzie. Acum Păcatul şi cu Moartea Un pod întins au ridicat, ce să primească

Triumfătorul vostru marş; eu însă cu mare trudă

M-am târât pe drumuri stranii, forţat să-mi caut calea Prin al Nopţii pântec şi prin sălbaticul Abis; Acestea, vrând tainele să şi le ocrotească, Se-opuneau cu străşnicie călătoriei mele neobişnuite, O groaznică chemare făcând în faţa Sorţii.

N-am să vă povestesc nici cum am dat de urma Lumii noi,

A cărei faimă se dusese-n Ceruri, creaţie minunată, De o desăvârşire ne'ntrecută, în care Omul Aşezat a fost în Paradis, un loc ce-a devenit al fericirii în urma alungării noastre. Pe Om, prin viclenie, Eu l-am înstrăinat de Creator. Şi cum? Vă veţi mira: C-un simplu măr! Atât l-a supărat pe Dumnezeu!

Nu-i oare vrednic de tot râsul ? Pentru atât a renunţat La preaiubitul Om, şi lumea lui a dat-o pradă

Păcatului şi Morţii, adică nouă; şi toate astea Fără noroc, şi fără să ne căznim. Putem acum Să colindăm prin lumea asta, în ea să locuim şi peste Om

Să stăpânim, cu tot ţinutul în care el trebuia să fie domn.

E-adevărat că şi pe mine Dumnezeu m-a judecat, Mai bine zis jivina Şarpe, sub a cărui formă

280

JOHN MILTON

L-am ispitit pe Om; pe mine mă priveşte doar duşmănia Pe care El a pus-o între Om şi mine: eu o să-i muşc călcâiul,

Iar mie, urmaşii lui, capul o să-mi zdrobească.

(Dar nu se ştie când.) Cine n-ar cumpăra o lume Cu preţul unei lovituri sau chiar cu preţul unei suferinţi mai mari?

Aceasta-i povestirea isprăvilor pe care le-am înfăptuit.

Ce vă rămâne, Zei, acum decât să vă sculaţi şi să intraţi în mult preaplinul fericirii?"