226
JOHN MILTON
Către fapte, pe care altfel libera-ţi voinţă nicicând Nu le-ar primi. în tine stă fericirea sau durerea A tuturor ce vor urma. Fii prevenit!
De reuşita ta ne-om bucura cu toţii, noi Cei binecuvântaţi; de-a ta voinţă liberă şi judecată
Atârnă dacă vei cădea sau vei rămâne-n Rai.
Perfect făcut pe dinăuntru, să nu ceri ajutor La cei de dinafară! Alungă de la tine orice ispită
De neascultare."
Spunând acestea se ridică, iar Adam, urmându-l, îl binecuvânta: "De trebuie să pleci tu du-te, Oaspete ceresc, eteric mesager, trimis De cel a cărui bunătate noi o preamărim!
Plăcută cunoştinţa ta mi-a fost, iar amintirea Mă va onora mereu. Prietenos mereu Cu omenirea tu să fii şi să te-ntorci ades!"
Aşa se despărţiră; din umbra deasă
îngerul se ridică la Ceruri şi spre sălaşul său Porni Adam.
Cartea a IX-a Trecut e timpul când Omul îi avea drept oaspeţi Pe Dumnezeu sau îngeri şi stând de vorbă împreună, Blânzi, îngăduitori, ca nişte vechi prieteni, Un rustic prânz cu-acesta împărţeau; şi-i permiteau în vorbe de scuzat să se cufunde, fără a-i găsi apoi de vină.
Acum mi-e teamă că trebui-va ia întâmplări mai tragice Să trec: trădare ticăloasă, neascultare şi neîncredere Din partea Omului; din partea Cerului, acum îndepărtat: Dezgust, dezamăgire, mânie şi pedeapsă dreaptă, Ce-aduseră în lumea asta, acum o lume a durerii: Păcatul şi a sa umbră Moartea, şi-a Morţii mesageră, Nenorocirea! Ce tristă depanare! Şi totuşi Istorisirea nu-i mai puţin, ci chiar mai mult eroică
Decât mânia cumplitului Achile, care îşi fugări duşmanii De trei ori împrejurul Troiei; sau de furia acelui Turnus Cu care s-a luptat pentru Lavinia, cea nemăritată; Sau supărarea lui Neptun sau a lunonei, Care atâta vreme pe greci i-a zăpăcit, ca şi Pe al Cytheriei fiu. Doar eu dacă-aş primi Har potrivit de povestire, de la cereasca-mi protectoare, Ce vine noaptea, nechemată, în somn dictându-mi versul Sau mi-l inspiră pe cel ce negândit e încă.
228
JOHN MILTON
Aceste îndelung gândite întâmplări Şi mai târziu doar începute, mi le-am imaginat întâi în chip de cânt eroic; Natura însă
Nu mi-a dăruit îndemânarea de-a descrie lupte, Atunci fiind socotite drept unicul, eroic subiect Ce merita să fie zugrăvit: cu măiestrie să diseci Prin lungi şi-obositoare lupte fabuloase Pe cavalerii cei închipuiţi (rămâne-n versuri necântată
Eroica, martirica răbdare!); sau să descrii întreceri Şi jocuri, zale mărşăluind şi scuturi cu blazoane, Găteli şi armăsari, harnaşamente cu zorzoane Şi mândrii cavaleri ce se îndreaptă spre turniruri, Apoi ospeţe, servite în saloane fastuoase De către majordomi. Dar nu îndemânarea Să descrie cu zorzoane e ceea ce, pe drept, Dă faimă poemului sau celui care-l scrie!
Fiind nepriceput în arta asta şi nici nevrând să o învăţ, Un subiect mult mai înalt mie-mi rămâne, Destul de important prin sine însuşi Ca să-mi ridice numele, doar dacă-un secol prea târziu, Răceala anilor nu mi-o îngreuna al aripii avânt; Şi ar putea, de-ar fi al meu poemul, Şi nu al muzei, ce noaptea mi-l aduce ia ureche.
Apuse Soarele, fiind înghiţit de orizont Şi după el urmă şi a lui Hesper stea, Ce are-nsărcinarea s-aducă pe Pământ amurgul Şi care pentr-o clipă desparte ziua de veninda noapte.
Apoi, al nopţii emisfer învăluie Pământul, jur-împrejur, De-a lungul orizontului; atunci Satan, Ce părăsise Edenul, ameninţat de Gabriel, Mult mai desăvârşit în răutate şi-n ale lui malefice intenţii, Pe Om vrând să-l nimicească, se-ntoarse fără frică,
PARADISUL PIERDUT
229
După ce Pământul îl înconjurase; cu precauţie Se ferea de ziuă, până când Uriel, regentul Soarelui, Intrarea sa în Eden îi descoperise, dând veste Heruvimilor ce îl păzeau; de-acolo fu gonit Şi de mânie plin, călători prin întuneric vreo şapte nopţi; înconjură de trei ori linia echinocţială, De patru ori încrucişându-se cu carul nopţii, Trecând din pol în pol; se-ntoarse în a opta noapte Şi după coasta ce stătea în faţa porţii Raiului, Ferit de ochii Heruvimilor, găsi o trecere necunoscută.
Acolo se afla un loc, ce astăzi nu mai este, Căci l-a schimbat nu timpul, ci păcatul, Acolo unde Tigrul, la piciorul Paradisului, Se revărsa într-o adâncă groapă săpată sub pământ Şi-apoi o parte ţâşnea ca o fântână lângă Copacul Vieţii, în acest râu se cufundă Satan şi tot din el Ieşi afară, învăluit în pâclă; apoi îşi căută un loc Unde să se ascundă; în mare căutase şi pe uscat, Din Eden şi până-n ţărmul pontic, din Meotis Şi pân' la râul Ob; în jos către Antarctica; Zburase în lungime, din vest, de la Oronte Către oceanul mărginit la Darien şi de acolo Până pe tărâmul pe care curge Gangele şi Indul.
Astfel înconjurase globul, cu amănunţime cercetând Să vadă care creatură mai bine poate să-i servească
în planul său murdar; şi îl găsi pe Şarpe, Cel mai şiret din toate animalele de pe Pământ.
Pe acesta îl alese după gândire multă, Ca fiind mai potrivit pentru înşelăciune Şi îi găsi şi vasul potrivit, unde intrând Să poată să-şi ascundă intenţiile întunecate Chiar de privirea cea mai ascuţită;
230
JOHN MILTON
Căci nimeni n-ar fi bănuit nimic la şarpele viclean, Căci se născuse plin de isteţime şi şiretenie; Aceste însuşiri, la alte animale observate, S-ar fi crezut că-n ele au intrat puteri drăceşti, Ce mintea mai presus de-a bestiilor le-o fac.
Aşa se hotărî Satan, dar înainte furia Astfel şi-o vărsă:
"O tu, Pământ, ce mult cu Cerul te asemeni, De nu eşti tu preferat de Dumnezeu, Căci cum un lucru inferior, el ar putea crea După acela mult mai bun? Rai pământesc, în jurul căruia dansează-n roată mai multe Raiuri, Ce-şi poartă lampadarele strălucitoare, lumină în lumină, Doar ţie să îţi folosească şi-n tine parcă toate Razele îşi strâng cu preţioasa, sfânta lor înrâurire!
Aşa cum Dumnezeu în Ceruri este centrul Şi totuşi el există peste tot, la fel şi ţie, ce eşti centru, Lumina toate astrele ţi-o dăruiesc; în tine, nu în ele, Virtutea lor produce ierburi, plante şi naşte creaturi însufleţite,
A căror existenţă treptat evoluează, în trup înalt şi raţiune,
Acestea toate găsindu-se în Om. Cu ce plăcere, Pământule, te-aş fi înconjurat, de-aş fi putut găsi Vreo bucurie-n asta; întinsă alternanţă de munţi, De văi, păduri, câmpii şi râuri; când e uscat, Când dai de mare, cu ţărmuri pline de păduri încoronate, Cu stânci şi văgăuni şi peşteri! Dar în nici una Nu pot ascunzătoare să-mi găsesc!
Cu cât în juru-mi văd plăceri, cu-atât pe dinăuntru Mă roade şi mai tare chinul, de parc-aş fi Lăcaş afurisit a tot ce se respinge; tot binele
PARADISUL PIERDUT
231
