7
Din cel ce 'ntr-a luminii împărăţie învăluit în nimb de strălucire, Luceai mai tare decât toţi asemeni ţie.
De eşti tu cel ale cărui gânduri, sfaturi, visuri şi noroc Cu mine s-au unit în scop măreţ.
Uniţi din nou, acum, în mizerie şi ruină, Din ce înalt, în ce abis căzuţi!"
Şi el, prin tunet, cât s-a dovedit de tare!
Cine ştia puterea grozavei arme?
Dar eu nu mă căiesc şi nu mă schimb nici dacă, Puternicul Victorios m-ar pedepsi din nou; Deşi lipsit acum de strălucire, ideile mi le-am păstrat Şi-naltul meu dispreţ, născut Din simţul meritului meu rănit, Ce m-a făcut cu-Atotputernicul să mă înfrunt, Târând la nemiloasa confruntare Nenumărate oşti de duhuri,
Potrivnice domniei sale şi preferându-mă pe mine în luptă se-aruncară, pe câmpurile din Ceruri.
Puterea lor vrăjmaşă, opusă atotputerii, Deşi nesiguri sorţii, îi zguduiră tronul.
Şi ce dacă pierdut e câmpul luptei?
Pierdut nu-i totul - voinţa neclintită, Ştiinţa răzbunării, nemuritoarea ură, Curajul de a nu te preda niciodată, Ce altceva înseamnă a nu fi copleşit?
Această glorie-n veci n-o să mi-o smulgă
Mânia sau puterea lui. N-am să-ngenunchez Ca să implor iertare; îi voi sfida puterea Ce cunoscu prin braţu-mi îndoiala1
Să cad? Ar fi atât de josnic!
Mai mârşav şi mai ruşinos decât această-nfrângere
8
JOHN MILTON
Ar fi! Puterea Dumnezeilor,
Cereasca lor substanţă nu poate fi distrusă; Măreaţă acesta faptă ne arată că în arme, Mai slabi nu suntem şi vedem departe, Iar cu speranţă în izbândă,
Putem pomi război etern în contra, Duşmanului dintotdeauna,
Ce-acum triumfă şi-mpăunat de bucurie E al Cerurilor singur domn tiran."
Aşa grăi-apostatul înger, deşi îndurerat, în laudă de sine ascunzându-şi neagra disperare; Şi astfel îi răspunse îndrăzneţul său cirac:
"O, Prinţe, domn peste atâtea tronuri, Ce dus-ai oşti de Serafimi la luptă, care Conduşi de tine, prin fapte crunte, Pe Regele din Ceruri l-au primejduit, La mare încercare punându-i măreţia, Ţinută de putere, şansă, soartă.
Prea bine văd şi blestem întâmplarea, Care, prin grea înfrângere, ne-a lipsit de Rai Şi-ntreaga oaste zăcea în nimicire, Atât cât pot cereştile esenţe, Să piară, sau să piară Dumnezeii; Căci gândul şi spiritul neînfrânte rămân, Şi-atunci puterea se întoarce.
Chiar dacă gloria şi faima ni s-au stins, Iar fericirea-i înecată în al năpastei hău.
Şi ce dacă-nvingătorul nostru (silit Mă văd să-l chem atotputernic, căci doar aşa Ar fi putut să-nfrângă o astfel de putere ca a noastră.) întregi ne lasă duhul şi puterea Să suportăm tot cu tărie cazna.
PARADISUL PIERDUT
9
Răzbunătoarea-i ură astfel ostoindu-şi.
Sau, robi, mai de folos să-i fim, prin dreptul Războiului, orice ar vrea să facă, în inima Iadului trudind în foc, Ori în Adâncul-ntunecat fiindu-i sclavi?
La ce ne-ar folosi atunci să ne simţim Puterea neslăbită
Şi-a fiinţei noastre veşnicie, Doar ca să îndurăm pedeapsa veşnică?"
Cu vorbe repezi marele duşman răspunse:
"O, Heruvim căzut, cumplit e să fii slab, Chiar făptuind sau suferind, dar de un lucru să fii sigur, A face bine, ţelul nostru niciodată nu va fi, Doar răul este-a noastră unică plăcere, Fiind contrară vrerii lui înalte, Căreia noi ne împotrivim.
Iar dacă providenţa lui încearcă
Să scoată binele din răul nostru, E datoria noastră să-i pângărim ţelul în bine să găsim sămânţa răului şi astfei Să-I îndurerăm, stricându-i cele mai înalte ţeluri.
Dar vezi, mânios, Victoriosul, Din nou la porţile cereşti îşi cheamă
Pe dregătorii răzbunării sale: grindini de pucioasă
Stins-au valul pârjolitor, ce ne-a primit Când am căzut din abisul Cerului; Iar trăsnetul, cu aripi de roşii străfulgerări în crunta lui furie
Şi-a terminat săgeţile şi poate Că se cufundă în Abisul fără margini.
