Pierdut nu-i totul - voinţa neclintită, Ştiinţa răzbunării, nemuritoarea ură, Curajul de a nu te preda niciodată, Ce altceva înseamnă a nu fi copleşit?

Această glorie-n veci n-o să mi-o smulgă

Mânia sau puterea lui. N-am să-ngenunchez Ca să implor iertare; îi voi sfida puterea Ce cunoscu prin braţu-mi îndoiala1

Să cad? Ar fi atât de josnic!

Mai mârşav şi mai ruşinos decât această-nfrângere

8

JOHN MILTON

Ar fi! Puterea Dumnezeilor,

Cereasca lor substanţă nu poate fi distrusă; Măreaţă acesta faptă ne arată că în arme, Mai slabi nu suntem şi vedem departe, Iar cu speranţă în izbândă,

Putem pomi război etern în contra, Duşmanului dintotdeauna,

Ce-acum triumfă şi-mpăunat de bucurie E al Cerurilor singur domn tiran."

Aşa grăi-apostatul înger, deşi îndurerat, în laudă de sine ascunzându-şi neagra disperare; Şi astfel îi răspunse îndrăzneţul său cirac:

"O, Prinţe, domn peste atâtea tronuri, Ce dus-ai oşti de Serafimi la luptă, care Conduşi de tine, prin fapte crunte, Pe Regele din Ceruri l-au primejduit, La mare încercare punându-i măreţia, Ţinută de putere, şansă, soartă.

Prea bine văd şi blestem întâmplarea, Care, prin grea înfrângere, ne-a lipsit de Rai Şi-ntreaga oaste zăcea în nimicire, Atât cât pot cereştile esenţe, Să piară, sau să piară Dumnezeii; Căci gândul şi spiritul neînfrânte rămân, Şi-atunci puterea se întoarce.

Chiar dacă gloria şi faima ni s-au stins, Iar fericirea-i înecată în al năpastei hău.

Şi ce dacă-nvingătorul nostru (silit Mă văd să-l chem atotputernic, căci doar aşa Ar fi putut să-nfrângă o astfel de putere ca a noastră.) întregi ne lasă duhul şi puterea Să suportăm tot cu tărie cazna.

PARADISUL PIERDUT

9

Răzbunătoarea-i ură astfel ostoindu-şi.

Sau, robi, mai de folos să-i fim, prin dreptul Războiului, orice ar vrea să facă, în inima Iadului trudind în foc, Ori în Adâncul-ntunecat fiindu-i sclavi?

La ce ne-ar folosi atunci să ne simţim Puterea neslăbită

Şi-a fiinţei noastre veşnicie, Doar ca să îndurăm pedeapsa veşnică?"

Cu vorbe repezi marele duşman răspunse:

"O, Heruvim căzut, cumplit e să fii slab, Chiar făptuind sau suferind, dar de un lucru să fii sigur, A face bine, ţelul nostru niciodată nu va fi, Doar răul este-a noastră unică plăcere, Fiind contrară vrerii lui înalte, Căreia noi ne împotrivim.

Iar dacă providenţa lui încearcă

Să scoată binele din răul nostru, E datoria noastră să-i pângărim ţelul în bine să găsim sămânţa răului şi astfei Să-I îndurerăm, stricându-i cele mai înalte ţeluri.

Dar vezi, mânios, Victoriosul, Din nou la porţile cereşti îşi cheamă

Pe dregătorii răzbunării sale: grindini de pucioasă

Stins-au valul pârjolitor, ce ne-a primit Când am căzut din abisul Cerului; Iar trăsnetul, cu aripi de roşii străfulgerări în crunta lui furie

Şi-a terminat săgeţile şi poate Că se cufundă în Abisul fără margini.

Să nu scăpăm prilejul ce ni-l dă dispreţul Sau furia ce-o putem smulge duşmanului nostru.

10

JOHN MILTON

Vezi câmpul sterp, sălbatic şi uitat, Loc al dezolării, făr-de lumină, Plin doar de flăcări palide, de groază.

Acolo ne adăpostim cu toţi,

De-a valurilor văpaie, dacă liniştea Se poate spune că domneşte-acolo; Şi, adunând din nou zdrobite oşti, Să hotărâm cum mai cumplit putem Duşmanul să-l rănim, atâtea pierderi să le reparăm Şi cum să depăşim acest neîndurat dezastru Ca noi puteri să prindem din speranţă

De nu, din deznădejde planuri noi."

Astfel grăi Satan către al său aproape, Cu capul peste val, cu ochi scăpărători, Cu mădularele întinse peste lac, în lung şi-n lat, Imens, precum în vechi legende apăreau, Titani sau pământeni duşmani cu Zeus, Briareu sau Typhon, ce lângă bătrânul Tarsus Peşteră aveau, sau monstrul mării, Leviathan, cea mai enormă creatură pe care Dumnezeu creat-o să înoate în ocean.

Fără de griji pe Norvega spumă monstrul doarme, O insulă părând pentru pescarii rătăciţi în noapte, Care povestesc c-aruncă ancora în scoarţa lui de solzi, Popas făcând pe lângă coasta lui, în timp ce noaptea învăluie în negru marea, întârziind dorita dimineaţă

întins, aşa lăţit sta Marele Duşman încătuşat în lacul arzător; nemaiputând în veci să se ridice sau capul să-şi înalţe, dacă puterea Cârmuitoare-a Cerurilor nu i-ar fi dat Atâta dezlegare în ţelurile sale-ntunecate, încât prin crime noi să-şi poată

PARADISUL PIERDUT

1 1

Striga din nou osânda şi căutând doar rău în jur să facă, să vadă turbând, de supărare Cum răutatea-i aduce omului cel ispitit de el Doar bunătate infinită şi graţie şi milă, în timp ce el, De răzbunare, vrajbă şi confuzie se umplea.

Din lac uriaşu-i trup îşi ridică, Iar mâinile îi împingeau 'napoi Flăcări, care rostogolindu-se în valuri, Lăsau în urmă o cumplită vale.

Apoi, cu aripile-ntinse se avântă

în înalturi, strivind văzduhu-ntunecat Ce-asemenea povară încă nu simţise, Până pe un loc uscat-şi opreşte zborul, De-ar exista pământ ce arde cu foc Solid, cum arde lacu-n foc lichid.

La fel se-arată, puterea vântului Din subpământuri, când transportă

Coline smulse din Pelorus, bucăţi Din tunătoarea Etna, unde

Din măruntaie-aprinse, se zămisleşte focul, Ce împreună cu furia ce-n minereuri zace, Cu-al vântului ajutor ţâşnesc spre cer, lăsând în urmă

Loc puturos şi plin de fum. Pe-un astfel loc umblau Nebinecuvântatele picioarele. El îşi urma al său tovarăş, Şi împreună, se bucurau că au răzbit a Stixului vâltoare Ca Dumnezei, cu forţe reînnoite Şi nu prin voia Celuia de Sus.