Speranţei lor, cel veşnic viu, în toiul Primejdiei şi spaimei, auzit atât de des în vremuri de restrişte, în cumpene de bătălii, Când glasu-ţi era semnal pentru asalturi, Cu forţe noi s-ar ridica în grabă
Cu toate că tânjesc şi gem acum, zăcând Pe lacu-ncins, la fel cum noi stăteam Mai deunăzi tot uluiţi şi năuciţi, Nu-i de mirare, de cât de sus căzură."
Abia sfârşi când Marele Duşman Spre mal se îndrepta, cu greu-i scut Rotund, vânjos şi larg, pe spate aruncat.
Imensul cerc, pe spate-i atârna, Ca roata lunii, al cărei orb
Prin sticlă optică, toscanul astronom îl vede în fapt de seară suit pe vârful din Fiesole Sau Valdarno, încercând pământuri noi.
Cu râuri sau cu munţi, pe globul ei pătat să dibuiască
Iar lancea sa. pe lângă care pinul cel mai înalt, Tăiat de pe vreun vârf norveg, să fie Catarg pe-o navă amiral imensă.
N-ar fi decât o trestie. Ea-i slujeşte, Drept sprijin şovăielnicilor paşi, Pe marna arzătoare, nu ca paşii Purtaţi pe-ai Cerului azur; înconjurat de foc, Se chinuie, dar îndură totul, până-ajunge Pe ţărmul mării, toată numai flăcări, Strigându-şi legiunile de îngeri, ce zac Ca frunzele de toamnă aşternute în Vallombrosa, unde eturicele umbre Formează-un arc înalt de leagăn; La fel plutesc şi alge rătăcite, când
14
JOHN MILTON
înarmat cu crunte vânturi, Orionul Izbeşte peste coasta Mării Roşii, Ale cărei valuri, peste Busiris Şi cavaleria Memphisului şi le-aruncă, în timp ce cu ura lor perfidă urmăreau Veneticii din Goshen, care
Văzură, de pe ţărm, plutind mai multe leşuri Şi roţi de care rupte. Aşa zăceau pierdute Mârşavele oşti, pe-ntinsul apei, De hâda lor schimbare năucite.
Strigă atât de tare, Satan, că toată văgăuna Iadului, răsună de-al său ţipăt: "Prinţi, Potenţi, Războinici, Floarea mândră a Cerului, odată-al vostru; Acum pierdut,
Dacă-i posibil ca veşnicele spirite să fie Cuprinse de asemeni amorţire! Ori, după truda bătăliei, Locul acesta l-aţi ales, pentru odihna Virtuţii voastre, sau somnul
Mai dulce ca în văile cereşti vă este?
Sau în această josnică postură aţi jurat Pe-Nvingător să-l adoraţi, ce-acum priveşte Pe Heruvimi şi Serafimi,
Zvârliţi în hău cu arme şi însemne, Până când, agerii urmăritori, la poarta Cerului Nu-şi află avantajul, că, pogorând.
călcându-ne-n picioare,
De-abisul groaznic să ne ţintuiască.
Ridicaţi-vă! Treziţi-vă! Sau pe vecie, căzuţi rămâneţi!"
Auzindu-I, se ruşinară şi se proptiră-n aripi, Precum străjerii prinşi dormind Sar în picioare şi aleargă-n post chiar dacă
De-a binelea încă nu s-au trezit.
PARADISUL PIERDUT
15
Nu că n-ar fi simţit în ce cumplită stare Se aflau, sau chinul ce-ndurau, însă, în curând, la glasul generalului, Fără de număr, dădură ascultare.
Precum cu băţu-i fermecat, fiul lui Amram, în ziua grea pentru Egipt, rotind-o De-a lungul ţărmului, chemat-a norul de lăcuste Ce ca smoala, asemeni nopţii, învălui în noapte Nilul şi tărâmul întins al faraonului păgân.
La fel de numeroşi stricaţii îngeri Zburau sub bolta Iadului, printre Flăcări de jos, de sus şi dimprejur, Până când, ca un semnal,
Lancea marelui Sultan se ridică, ca zborul Să li se îndrepte, spre vatra de pucioasă întărită, Umplând câmpia, cu o mulţime, pe care niciodată
Nordul n-a revărsat-o din coastele-i de gheaţă
Să treacă de Rin sau Dunăre, când fiii săi barbari Ca un potop se repeziră către sud şi se întinseră, Din Gibraltar către nisipuri libaneze, încontinuu, din cete şi escadroane, Capi de oaste în grabă se-ndreptau Spre comandantul lor măreţ - ca zeii, fiind Prin formă şi statură, de oameni Mai presus. Mari demnităţi,
înscăunaţi odată-n ceruri,
Cu toate că, amintirea lor, în scripturile cereşti, Nu mai apare, prin răzvrătire Şterşi fiind din Cartea Vieţii.
Noi nume nu le-au dat nici fiii Evei Dar, rătăcind pe-acest pământ,
16
JOHN MILTON
Printre-ncercările de Domnul date omenirii, Cu falsitate şi cu minciuni ei au corupt, Din omenire cea mai mare parte, Făcând-o Creatorul să-şi tăgăduiască, Şi gloria-i invizibilă să schimbe, acelui care
!-a transformat pe oameni într-o brută, Cu vesele religii împodobită, cu pompă, cu aur Şi demoni pe care să-i adore.
Atunci sub diferite nume fură cunoscuţi în chip de idoli în păgâna lume.
Hai, spune-mi, muză, numele acestea, întâiul cine-i, cel din urmă cine-i, din cei Ce din culcuş de foc au fost treziţi La-mpărătescul glas?
Ce capi de oaste, mai aproape lui prin merit, Unul câte unul, spre ţărmul sterp se îndreptară, în vreme ce mulţimea, răzleţită, încă mai stătea departe?
