înscăunaţi odată-n ceruri,

Cu toate că, amintirea lor, în scripturile cereşti, Nu mai apare, prin răzvrătire Şterşi fiind din Cartea Vieţii.

Noi nume nu le-au dat nici fiii Evei Dar, rătăcind pe-acest pământ,

16

JOHN MILTON

Printre-ncercările de Domnul date omenirii, Cu falsitate şi cu minciuni ei au corupt, Din omenire cea mai mare parte, Făcând-o Creatorul să-şi tăgăduiască, Şi gloria-i invizibilă să schimbe, acelui care

!-a transformat pe oameni într-o brută, Cu vesele religii împodobită, cu pompă, cu aur Şi demoni pe care să-i adore.

Atunci sub diferite nume fură cunoscuţi în chip de idoli în păgâna lume.

Hai, spune-mi, muză, numele acestea, întâiul cine-i, cel din urmă cine-i, din cei Ce din culcuş de foc au fost treziţi La-mpărătescul glas?

Ce capi de oaste, mai aproape lui prin merit, Unul câte unul, spre ţărmul sterp se îndreptară, în vreme ce mulţimea, răzleţită, încă mai stătea departe?

Căpeteniile, din fundul iadului ieşite, Pradă să-şi caute bântuind Pământul, îndrăzniră

După mult timp lăcaşele să şi le aşeze Lângă lăcaşele lui Dumnezeu,

Altarul lor lângă al său altar, zei adoraţi Fiind de naţiile din jur şi îndrăzniră

Alături de lehova cel tunător, a locui, înscăunat cu Heruvimi în preajmă: în sanctuarul lui şi-au pus adesea şi racle...

Sacrilegiu! l-au profanat cu lucruri blestemate Sfinte obiceiuri şi serbări solemne Cu întunecimea lor sfidând lumina sa.

Mai întâi Moloh, un groaznic rege, mânjit cu sânge De umane jertfe şi lacrimi de părinţi, Deşi în zgomotul de tobe şi ţimbal,

PARADISUL PIERDUT

17

Nu-şi auzeau copiii când treceau prin foc La idolul întunecat. Şi amoniţii îl adoră în Rabba, pe câmpia ei apoasă

în Argob şi Basan, până în unda Cea mai îndepărtată a lui Amon.

Doar duhurile, de le place, să hotărască pot De vor a fi femeie sau bărbat sau amândouă; Atât de simplă şi subtilă este pura lor esenţă, Neîncătuşată de mădulare şi încheieturi Şi fără sprijin pe-a oaselor putere, Precum greoaia carne; dar în forma ce-şi aleg Mărită sau restrânsă, strălucitoare sau întunecată, înfăptuiesc aeriene ţeluri,

A dragostei şi-a urii lor lucrare.

De multe ori, israeliţii, pentru ei şi-au irosit, Puterea Vie, pustiu lăsând

Altarul lor de drept şi închinându-se înjositor, La zeii dobitoace. De-aceea capeteie, jos plecate în luptă, mai mult se afundară, sub lancea Josnicilor duşmani. Veni cu-aceste trupe, Astoreth, pe care fenicienii o chemau Astarte, regina cerului, împodobită, Cu o perche de crescânde coarne, La care noaptea, la lumina lunii, Fecioarele sidoniene jurăminte şi cânturi închinau; N-a fost nici în Sion neproslăvită, Pe-al Muntelui Nelegiuirii templu, clădit De regele ce pe femei iubea, al cărui suflet, chiar de mare,

Sedus de preafrumoase idolatre, Căzu-n a idolilor încântare. Apoi urmă Thammuz, A cărui rană, cea an de an deschisă în Liban,

18

JOHN MILTON

Chema pe tinerele siriene, să bocească soarta-i crudă

Gingaş plângând o-ntreagă zi de vară.

în timp ce-Adonis, blândul, de pe stânca sa, Spre mare-aleargă, purpuriu, se crede, De sângele vărsat de-acest Thammuz, Din rana lui deschisă an de an; Povestea de iubire a molipsit atâtea fiice Ale Sionului şi această patimă

Ezechiel a văzut-o, când stăteau, pe sub porticul sfânt Pierdute în plăcerea desfrânării, Când el, de viziunea sa călăuzit, Văzut-a negrele idolatrii

Ale lui luda cel necredincios. Apoi se-arată

Unul ce-a plâns amar, când captiva arcă

Oribila-i imagine i-a mutilat-o, braţele şi capul Lăsându-le s-atârne în propriul său altar, în pragul porţii, unde,

Spre ruşinea adoratorilor, căzu.

Dragon îl cheamă, monstrul mării, pe jumătate Om, pe jumătate peşte. Şi totuşi, înaltu-i templu, în Azot, pe culme ridicat, temut de-a lungul coastei Palestinei,

în Gat şi-n Alascon, în Accaron, până-n hotrul Gâzei.

Lui îi urma Rimmon, cu al său lăcaş fermecător în Damascul minunat, pe malurile fertile Ale limpezilor ape, Abbana şi Pharphur.

Al casei Domnului potrivnic, îndrăzneţ şi ei.

Pierzând odată un lepros, un rege-a dobândit Pe-Ahaz, pe preaneghiobul cuceritor al său, pe care-apoi, Altarul Domnului l-a aţâţat să-l pângărească

Şi-n locul lui să pună un sirian altar, pe care-a ars Ofrandele-i respingătoare şi-a adorat pe zeii,

PARADISUL PIERDUT

19

învinşi de dânsul. In urma lor se-arată haita celor Ştiuţi pe nume încă din vechime, Osiris, Isis, Orus şi suita

De monstruoase forme şi magie neagră

Fanaticul Egipt stricându-l,

Mulţi preoţi îndemnând să-şi cate zeii Rătăcitori, mai mult în chip de dobitoace, Decât în chip de oameni. Nici Israelul n-a scăpat De molipsire, când plămădi, din aurul împrumutat, Viţelul din Horeb; rebelul rege îndoi păcatul, care la Dan şi Bethel, Pe boul cel păscător l-asemui cu însuşi Creatorul său, cu lehova, care, umblând odată, într-o noapte, prin Egipt, cu doar o lovitură

îi făcu pe cei întâi născuţi una Cu toţi behăitorii zei ai săi.

în final, veni Belial; un duh mai necurat Decât acesta, iubind pe viciu Pentru viciu. Nu i s-a durat vreun templu Şi nici n-au fumegat altare; şi totuşi, Cine, mai adesea decât dânsul, se află

în temple şi altare, când preotul, Ateu ajunge, ca fiii lui Eli, cei care Cu violenţă şi dezmăţ umplut-au Lăcaşul Domnului?