Căpeteniile, din fundul iadului ieşite, Pradă să-şi caute bântuind Pământul, îndrăzniră
După mult timp lăcaşele să şi le aşeze Lângă lăcaşele lui Dumnezeu,
Altarul lor lângă al său altar, zei adoraţi Fiind de naţiile din jur şi îndrăzniră
Alături de lehova cel tunător, a locui, înscăunat cu Heruvimi în preajmă: în sanctuarul lui şi-au pus adesea şi racle...
Sacrilegiu! l-au profanat cu lucruri blestemate Sfinte obiceiuri şi serbări solemne Cu întunecimea lor sfidând lumina sa.
Mai întâi Moloh, un groaznic rege, mânjit cu sânge De umane jertfe şi lacrimi de părinţi, Deşi în zgomotul de tobe şi ţimbal,
PARADISUL PIERDUT
17
Nu-şi auzeau copiii când treceau prin foc La idolul întunecat. Şi amoniţii îl adoră în Rabba, pe câmpia ei apoasă
în Argob şi Basan, până în unda Cea mai îndepărtată a lui Amon.
Doar duhurile, de le place, să hotărască pot De vor a fi femeie sau bărbat sau amândouă; Atât de simplă şi subtilă este pura lor esenţă, Neîncătuşată de mădulare şi încheieturi Şi fără sprijin pe-a oaselor putere, Precum greoaia carne; dar în forma ce-şi aleg Mărită sau restrânsă, strălucitoare sau întunecată, înfăptuiesc aeriene ţeluri,
A dragostei şi-a urii lor lucrare.
De multe ori, israeliţii, pentru ei şi-au irosit, Puterea Vie, pustiu lăsând
Altarul lor de drept şi închinându-se înjositor, La zeii dobitoace. De-aceea capeteie, jos plecate în luptă, mai mult se afundară, sub lancea Josnicilor duşmani. Veni cu-aceste trupe, Astoreth, pe care fenicienii o chemau Astarte, regina cerului, împodobită, Cu o perche de crescânde coarne, La care noaptea, la lumina lunii, Fecioarele sidoniene jurăminte şi cânturi închinau; N-a fost nici în Sion neproslăvită, Pe-al Muntelui Nelegiuirii templu, clădit De regele ce pe femei iubea, al cărui suflet, chiar de mare,
Sedus de preafrumoase idolatre, Căzu-n a idolilor încântare. Apoi urmă Thammuz, A cărui rană, cea an de an deschisă în Liban,
18
JOHN MILTON
Chema pe tinerele siriene, să bocească soarta-i crudă
Gingaş plângând o-ntreagă zi de vară.
în timp ce-Adonis, blândul, de pe stânca sa, Spre mare-aleargă, purpuriu, se crede, De sângele vărsat de-acest Thammuz, Din rana lui deschisă an de an; Povestea de iubire a molipsit atâtea fiice Ale Sionului şi această patimă
Ezechiel a văzut-o, când stăteau, pe sub porticul sfânt Pierdute în plăcerea desfrânării, Când el, de viziunea sa călăuzit, Văzut-a negrele idolatrii
Ale lui luda cel necredincios. Apoi se-arată
Unul ce-a plâns amar, când captiva arcă
Oribila-i imagine i-a mutilat-o, braţele şi capul Lăsându-le s-atârne în propriul său altar, în pragul porţii, unde,
Spre ruşinea adoratorilor, căzu.
Dragon îl cheamă, monstrul mării, pe jumătate Om, pe jumătate peşte. Şi totuşi, înaltu-i templu, în Azot, pe culme ridicat, temut de-a lungul coastei Palestinei,
în Gat şi-n Alascon, în Accaron, până-n hotrul Gâzei.
Lui îi urma Rimmon, cu al său lăcaş fermecător în Damascul minunat, pe malurile fertile Ale limpezilor ape, Abbana şi Pharphur.
Al casei Domnului potrivnic, îndrăzneţ şi ei.
Pierzând odată un lepros, un rege-a dobândit Pe-Ahaz, pe preaneghiobul cuceritor al său, pe care-apoi, Altarul Domnului l-a aţâţat să-l pângărească
Şi-n locul lui să pună un sirian altar, pe care-a ars Ofrandele-i respingătoare şi-a adorat pe zeii,
PARADISUL PIERDUT
19
învinşi de dânsul. In urma lor se-arată haita celor Ştiuţi pe nume încă din vechime, Osiris, Isis, Orus şi suita
De monstruoase forme şi magie neagră
Fanaticul Egipt stricându-l,
Mulţi preoţi îndemnând să-şi cate zeii Rătăcitori, mai mult în chip de dobitoace, Decât în chip de oameni. Nici Israelul n-a scăpat De molipsire, când plămădi, din aurul împrumutat, Viţelul din Horeb; rebelul rege îndoi păcatul, care la Dan şi Bethel, Pe boul cel păscător l-asemui cu însuşi Creatorul său, cu lehova, care, umblând odată, într-o noapte, prin Egipt, cu doar o lovitură
îi făcu pe cei întâi născuţi una Cu toţi behăitorii zei ai săi.
în final, veni Belial; un duh mai necurat Decât acesta, iubind pe viciu Pentru viciu. Nu i s-a durat vreun templu Şi nici n-au fumegat altare; şi totuşi, Cine, mai adesea decât dânsul, se află
în temple şi altare, când preotul, Ateu ajunge, ca fiii lui Eli, cei care Cu violenţă şi dezmăţ umplut-au Lăcaşul Domnului?
