La curţi şi în palate el mai domneşte Şi în luxoasele oraşe, în care larma desfrânării, Ocara, blasfemia suie

Mai sus de cele mai înalte turnuri.

Când noaptea peste străzi aşterne beznă, Cutreieră prin lume fiii lui Belial, Umflaţi de vin şi de neruşinare.

20

JOHN MiLTON

Stau mărturie porţile Sodomei, iar noaptea în Gibeh, de după uşa primitoare Apăru o matroană, răpirea ca să n-aibă loc.

Erau aceştia cei dintâi, prin rang şi prin putere Pe alţii să-i înşirui, s-ar cere vreme, Chiar renumiţi de sunt:

Pe zeii ionici, de Javan obârşiţi.

Dar hirotonisiţi mult mai târziu decât Mult-lăudaţii lor părinţi, Pământul şi cu Cerul; Titan, al Cerului întâi născut, Cu neamul lui nenumărat şi dreptul de prim născut, De tânărul Saturn, crunt uzurpat, dar Zeus cel puternic, Al său şi-al Reei fiu, şi-a luat atunci revanşa, Aşa că Zeus, uzurpatorul, a domnit.

Aceşti, mai întâi în Creta şi Ida cunoscuţi, Apoi de pe înzăpezit Olimp

Văzduhul cel de mijloc stăpânindu-l, Cel mai înalt din cerurile lor, Stăpâni au fost pe stânca de la Delphi, Sau în Dodona şi pe tot cuprinsul Ţinuturilor dorice; sau unul, care, împreună cu Saturn Fugit-a peste Adriatica, înspre câmpia Hesperiei Şi peste ţara celtă, înspre insulele cele mai îndepărtate.

Aceştia toţi şi alţii se-arătară-n cete; Dar cu priviri plecate şi cu ochi umezi, în care, totuşi, licăriri de bucurie, că Domnul Nu şi l-au găsit în disperare, iar ei Nu sunt pierduţi; pe chipul său se oglindi Culoarea îndoielii. Dar, în curând, trufia îşi redobândi, cu vorbe mari, dar goale De substanţa demnităţii şi le însufleţi Curajul ce pălea şi temerile le împrăştie.

PARADISUL PIERDUT

21

Apoi dădu comandă, să se-naiţe în sunete războinice de trâmbiţi şi de goarne, Drapelul său. Onoarea aceasta-i cere, Ca pe un drept al său, un mare Heruvim Pe nume Azazeî;

Acesta, pe lancea-i sclipitoare, desfăşoară

împărătescul steag, ce fâlfâind, Sclipeşte ca un meteor sub vânturi, împodobit cu perle şi cu tiv de aur, blazon Peste serafice trofee; în acest timp Zgomotoasele metale sunau războinic.

La care, universala hoardă le dă

Răspuns puternic, ce răscoleşte A Iadului genună, înspăimântând domnia Străvechii Nopţi şi a străvechiului Haos.

Apoi, deodată, din întuneric apărură

Zece mii de flamuri, în aer ridicate, Unduind în fald culorile Aurorei; cu ele se-năîţară

Păduri de lănci; şi coifuri sclipitoare apărură

Mii de dese scuturi, într-o nemăsurată adâncime.

Curând, porni la drum perfecta lor falangă

în sunet dorian de fluier şi cimpoaie, Ca cel ce înălţa la calmul ce! mai nobil Pe eroii armaţi pentru cumplita bătălie însufieţindu-le numai virtutea Şi nu mânia, astfel încât a morţii teamă

Să nu-i îndemne spre retragere sau ruşinoasă fugă.

Putere-avea solemnul cânt de luptă

Neliniştile să le domolească şi să gonească

îndoială, frică, necazuri şi durere Pentru cei muritori, dar şi pentru fiinţe veşnice Şi astfel ei, putere întrunită, spre ţe! de neclintit

22

JOHN MILTON

în linişte se-ndreaptă, în sunet blând de fluier, Ce le vrăjeşte paşii-ndureraţi Pe-ncinsa vatră. Acum, ajunşi în faţă

Se opresc - lung front îngrozitor, sclipind de arme în rânduiala vechilor războinici, cu lănci şi scuturi, Comanda Mai-Marelui ei aşteptând-o. Acesta, Prin rândurile înarmate, privirea ştiutoare îşi împlântă, întreaga oaste cuprinzând-o, în rânduiala ei desăvârşită

De chipuri şi staturi de Dumnezei; Le socoteşte numărul. îndată, inima îi creşte Umplută cu mândrie şi cu puterea întărită

Se glorifică, căci niciodată

De când a fost creat pe lume omul, Nu s-a văzut asemeni forţă strânsă.

Oricare oaste, pe lângă oastea sa Ar fi ca pedestrimea înfruntată

Odată de cocori - şi chiar întreaga uriaşă stirpe A Phelegrei, care a luptat în Theba Şi-n llion, de fiecare parte-amestecată

Cu zei ajutători; şi ce se povesteşte în legende despre-a lui Uther fiu, înconjurat de cavaleri bretoni şi-armoricani; Şi toţi aceia care, păgâni sau botezaţi, Se înfruntară în Aspramont sau Montalban, Damasc, Maroc sau Trebisonda, Sau cei trimişi din ţărmuri africane De Biserta, când Carol zis cel Mare Spre ei îşi năpusti pairii la Fontarabbia.

Din toţi aceştia, asemuire cu oastea demonilor Nu există; astfel văzu cumplitul lor Conducător. El, deasupra tuturor, Măreţ în gesturi şi-n statură

PARADISUL PIERDUT

23

Precum un turn predomină. Făptura lui nu-şi pierde Sclipirea de-odinioară şi nici n-apare Mai puţin ca un căzut Arhanghel, Cu prea-plinul faimei scăpătate; la fel cum soarele Nou răsărit, lipsit de raze, priveşte curmeziş

Orizontala, înceţoşată zare, sau cum Ascuns de lună, eclipsa-i mohorâtă răspândind Amurg de groază peste jumătate Dintre popoare, îngrozind monarhii lumii Cu spaima de schimbare. Aşa întunecat şi totuşi Arhanghelul deasupra lor lucea, însă pe chipul său lăsase cicatrici adânci Cumplitul tunet şi grijiie, pe-obrajii ofiliţi Se aşezaseră însă sub sprâncene, Mândria răbdătoare, curajul neîmblânzit Şi răzbunarea, l-e ochiul crud, însă arată

Semne de remuşcări, privind spre cei Ce-mpărtăşiră crima-i, sau mai degrabă

îl urmară numai (toţi astfel pe tărâmul fericirii) Şi osândiţi acum pentru vecie, Să-şi aibă partea lor de suferinţă.

Milioane de Duhuri îndurară din vina sa A Cerului mânie, din eternele splendori zvârlite în urma răzrătirii iui - rămase credincioase, totuşi, Azi, gloria le e pălită; aşa cum focul Cerului Despoaie stejarii din pădure sau pinii de pe munţi Şi chiar de-s goi, rămâne truncniul lor cel falnic Pe vatra arsă, în picioare. Se pregăteşte-acum Să cuvânteze; oştirea-naripată, în jurul lui Se-adună, cu toţi pairii, muţi în aşteptare De trei ori tot încearcă şi de trei ori în ciuda urei, lacrimi, ca plânsul îngerilor-i,

24

JOHN MILTON

Izbucniră; într-un sfârşit, cuvinte-ntretăiate Cu suspine îşi găsiră drumul din gura lui: