Mai în urmă, atunci pricina întâi a hotărârii De a porni război imediat mă-mpinge La o potrivnică părere, izbânda părându-mi chiar De rău augur, căci cel ce pune mult temei pe arme, De armele-i, de sfatu-i, se-ndoieşte, Curajul său bazându-se pe deznădejde Şi pe desăvârşita nimicire, ca scop Şi unic ţel, după o crudă răzbunare.
Ne întrebăm întâi, ce răzbunare? Turnurile Cerului Sunt pline de străjeri care veghează toate intrările; Adesea, la hotarele genunii, fac tabără mulţimi De legiuni, sau cu aripi întunecate, în lung Şi-n lat, cutreieră împărăţia Nopţii, far' să se teamă
Că vor fi surprinşi. Sau dacă-am reuşi Cu forţa să ne strecurăm, târând întreg Infernul după noi, cu cea mai neagră
Ce s-a văzut răscoală, lumina pură
A Cerului să o înfrângem, şi totuşi, Marele Duşman, incoruptibil, va sta pe veci în nepângăritu-i tron, cu eterica-i substanţă
Nepătată, prin sine izgonind din sine răul Şi curaţind înaltul Cer de foc, chiar josnic, Va fi victorios. Astfel respinşi, ni-i ultima speranţă
Doar culmea disperării: să-l scoatem Din sărite trebuie, pe Marele Victorios, Ca-ntreaga mânie să-şi consume şi asta însemnând sfârşitul nostru; acesta-i Leacul nostru - Să nu mai fim? Trist leac!
Dar cine-ar pierde, chiar de-i de durere plin, Cugetătoarea-i fiinţă, gândurile ce cutreieră
Eternitatea, mai degrabă vrând să piară,
PARADISUL PIERDUT 35
în pântecele Nopţii celei nezămislite Şi lipsite veşnic de simţire şi mişcare?
Şi cine ştie dacă, de-ar fi chiar bine pentru noi Crudul duşman ne-ar vrea desăvârşita nimicire?
Cum ar putea s-o facă, e-ndoielnic Că n-o să vrea în veci, aceasta-i sigur.
Cum el, atât de înţelept, să-şi lase mânia Dezlănţuită, nedându-şi seama sau neputând Duşmanilor voinţa să le-o împlinească
Să-i distrugă în mânia sa, când chiar aceasta l-a scăpat, în vecie condamnându-i?
«Şi cine atunci ne stă în cale?» se-ntreabă cei Ce-ndeamnă la război, «Ne-a judecat şi suntem Sortiţi la chin fără sfârşit. Deci orice-am face, Să îndurăm mai mult nu-i cu putinţă.
Şi-atunci mai rău e înarmaţi să stăm Şi să ne spunem părerea ia acest sobor?
Şi cum era atunci când cumplitul tunet al Cerului Ne hăituia şi căutam să ne adăpostim în Hău?
Acest Infern părea atunci refugiul pentru răni.
Sau când pe lacul întins stăteam încătuşaţi?
Cu siguranţă că era mai rău. Şi dacă s-ar trezi Suflarea ce aprinse acele focuri slabe, Le-ar transforma în roşie furie şi ne-ar zvârli în flăcări; sau dacă răzbunarea neterminată
Şi-ar înarma-nroşita mână dreaptă, să
Ne năpăstuiască? Şi dacă prăvăliile ar fi deschise Toate şi firmamentul Iadului ar revărsa Cu vuiet cataractele-i de foc, orori Grozave, ce ne ameninţă cu înspăimântătoarea Lor cădere; în timp ce noi tot piănuim O glorioasă luptă, prinşi în furtuni de flăcări,
36 JOHN MILTON
Vom fi deodată supţi, de vreo stâncă ţintuiţi Pe rând, pradă şi joacă vârtejurilor sau Pentru totdeauna zvârliţi vom fi în Oceanu'-n flăcări, în lanţuri ferecaţi, acolo Conversând cu eternele suspine, lungi veacuri De milă văduvite, răgaz şi tihnă, fără
Speranţă de sfârşit. Deci, ar fi mai rău.
Astfel războiul, făţiş sau chiar ascuns, Pe-amândouă le resping; căci forţa sau viclenia, Ce pot face ele, să-nşele cine poate înalta minte, Ai cărui ochi să vadă totul pot? Din înaltul Cerului Ne vede mişcările deşarte, puterea noastră
Prin Atotputerea-i sfruntând-o cu înţelepciune Urzeala destrămându-ne-o. Şi totuşi, să trăim In înjosire - noi, cei din cerească seminţie, Să îndurăm aceste lanţuri, aşa striviţi şi surghiuniţi?
Mai bine aşa decât mai rău, e sfatul meu, De vreme ce destinul inevitabil ne-apasă
Sub voia şi osânda Victoriosului. In suferinţă, Dar şi în faptă, puterea ne e aceeaşi şi nici Nedreaptă legea nu-i, care-a statornicit aşa.
Noi, înţelepţi dacă am fi fost de la-nceput Şi nu am fi sfruntat duşman atât de mare, Atunci poate că nu am fi căzut, îi râd pe cei cutezători cu lancea, ce se micesc Când lancea le lipseşte, se tem de ceea ce Urmează să se-ntâmple: exilul, înjosirea Lanţurile sau durerea, sentinţa Marelui Cuceritor. Aceasta ni-i acum ursita, Care de-o-ndurăm, mânia-n timp, Marele Duşman şi-o îmblânzi şi poate, Aşa departe, nu îl vom mai supăra, pedeapsa
PARADISUL PIERDUT
37
Poate îi va fi pe plac; s-o domoli şi focul Ce ne arde, dacă suflarea lui nu-l va mai înteţi.
Substanţa noastră pură va învinge atunci Şi aburii vătămători de-aici. sau mai mult Obişnuindu-se cu ei, n-o să-i mai simtă, Sau poate, atât de mult schimbat, cu locul Obişnuindu-şi pornirile şi firea, căldură
Cumplită o va primi normal şi nesimţind durere, Ororile s-or îmblânzi, iar întunericul va deveni lumină; Dar ce speranţă ne poate aduce neopritul zbor Al zilelor ce vor să vină când norocul, şi ce noroc, Ce merită aşteptat de vreme ce năpasta nu-i atât de rea, Nu-i bine daca mai multe asupra ne-om atrage."
Astfel grăi Belial, cu vorbe îmbrăcate în vălul isteţimii, la tihnă josnică şi trândăvie Paşnică neîndemnându-i, nu pace; şi după asta Mammon vorbi: "Or, ca pe regele din Cer Să-l detronăm, să ne luptăm de ne prieşte lupta, Şi ca să regăsim tot ce-am pierdut. Putem Nădăjdui să-l detronăm, când Soarta va ceda Norocului cel schimbător şi haosul va fi lăsat Să cumpănească. Cum ne este în zadar speranţa De a-mplini întâiul ţel, ne este în zadar şi Ţelul celălalt; căci ce loc se află pentru noi într-ale Cerului hotare, dacă nu reuşim Să-nfrângem pe-al nostru Domn ceresc?
Să presupunem că s-ar îmblânzi şi că, la toţi Ne-arată îndurarea, dacă-i jurăm supunere din nou; Dar cu ce ochi vom sta atunci umili în faţa sa, Şi să primim cu sila ale sale legi, Tronu-i să-i celebrăm, cu imnuri înălţătoare, Divinităţii sale, cântându-i aleluia,
38
JOHN MILTON
