Sau să pornească la periculoasa încercare.

Cu toţii însă şezură muţi. cântărind pericolul Adânc; şi fiecare, pe chipul celorlalţi, Descurajarea şi-o citea, înmărmurit. Nici unul Din răzvrătiţii cei de seamă nu se găsea Atât de curajos, să se ofere, singur, Grozava drumeţie s-o străbată; până când, într-un târziu, Satan, a cărui glorie transcendentală

Peste ei înalţă, cu monarhică mândrie Şi plin de-a meritului conştiinţă, Imperturbabil, astfel grăi:

"Odrasle ale Cerului! Imperiale Tronuri!

Pe drept suntem cuprinşi de linişte adâncă

Şi sfială, deşi curajul nu ne-a părăsit. Lung Ne e drumul şi greoi, ce ne conduce Din Iad afară şi către lumină. Temniţa-i Cumplită, clopot imens de foc, menit Să ne consume, de nouă ori, jur-împrejur Ne înconjoară; şi porţi de diamant pârjolitor

44

JOHN MILTON

Deasupra noastră ridicate, toate ieşirile Ni le ferecă. De le treci pe-acestea, De reuşeşte cineva, golul profund al nopţii îl aşteaptă pe cel ce se aruncă în abisul Plin de stricăciuni, fiinţa-i, cu pieirea, Fiindu-i ameninţată. Scăpând de-aici, în orice altă lume şi în orişice ţinut Necunoscut, ce-i mai rămâne, decât Primejdii neştiute şi greaua fugă?

Dar n-aş fi vrednic de-acest tron, o, semeni, Şi de imperiala-i suveranitate, plin de splendori Şi cu putere înarmat, de-aş fi propus Şi public judecat, pericolul de-s vrednic să înfrunt, Nu m-ar putea opri ca să încerc. Aşadar, accept Roialele însemnuri, la care vin asemeni Şi greutăţi şi-onoruri, şi nu mă dau în lături Să domnesc, chiar dacă greutăţile Sunt mult mai mari, decât acele-onoruri Care mă ridică deasupra celorlalţi?

Cătaţi deci, Puteri măreţe, teroare-a Cerului Apusă, ce poate uşura mai mult şederea-n Iad, Cât timp aici mai e acasă; de e vreun leac, Sau farmec să domolească sau să înşeie Aceste crunte cazne, vegheaţi mereu, Căci şi duşmanul ne veghează, atâta timp cât eu, Departe de aceste tărâmuri neguroase, Voi căuta scăparea tuturor. Nimeni, părtaş

L-aceasta nu-mi va fi." Astfel grăind, se ridică

Monarhul, tăindu-le putinţa de-a răspunde; Prudent acum, temându-se ca alţii, Dintre conducători, prinzând curaj, Din hotărârea lui, să se ridice, gata să-l urmeze.

PARADISUL PIERDUT

45

Spre fapta, la-nceput de toţi temută, Şi astfel, refuzând, rivali fiindu-i, în opinie, înalta faimă, ieftin urma s-o dobândească, Doar prin pericole nemaiîntâlnite. Pe aceştia însă.

Aventura îi înspăimânta la fel ca vocea lui Interzicându-le cu el să vină; într-un moment, Cu el o dată, cu toţi se ridicară, iscând bubuitură

Ca de tunet, din depărtare auzit. Spre el Se înclinară cu respect adânc şi ca pe-un zeu Mărindu-I, egal cu Preaînaltul. Şi nu uitară

Nici să-l laude, spunându-i ce mult îl preţuiau.

Că binele obştesc îl pune mai presus de-al său, Căci nici chiar Spiritele osândite nu-şi pierd Virtuţile cu totul, ca oameni răi să nu se laude Cu fapte-amăgitoare pe pământ, mânaţi De-ambiţii vane, cu zel spoite.

Astfel îşi încheiară întunecat soborul îndoielnic, bucurându-se că Domn fără aseamăn Şi-au ales. La fel cum din înalte vârfuri, norii întunecaţi se-nalţă, când doarme vântul nordic, Pe-a Cerului senină faţă răspândindu-se, Iar elementul înspăimântător peste întunecate Peisaje, cerne ploaie sau zăpadă, sau dacă

Din întâmplare, raze de soare, asemeni Unui bun rămas, se alungesc în fapt de seară

Şi-nvie câmpul, iar păsările cântă

Şi mieii behăie de bucurie, făcând de zgomot Să răsune câmpiile. Ruşine oamenilor!

Diavoli cu diavoli osândiţi se întrunesc, într-o concordie fermă; doar oamenii.

Dintre făpturile cugetătoare, nu se-nţeleg, Chiar stând sub scutul graţiei divine

46

JOHN MILTON

Şi-a păcii eterne de Domnul proclamate, Totuşi trăiesc în ură şi în vrajbă, cu mari Războaie pustiind pământul, unul pe altul Ca să se nimicească; de parcă (şi tocmai Asta să ne unească ar trebui), omul, N-ar avea destui duşmani în Iad, ce zi şi noapte Doar la a omului distrugere visează!

Astfel sfârşi soborul stigian şi-aşa urmau, în ordine, pairii infernali: în mijloc, Prea-măreţul, Părând doar el de-ajuns să-nfrunte Cerul, Nimeni altul decât al Iadului groaznic domnitor; Cu mare pompă, imitator de rânduieli dumnezeieşti; în jurul lui, un glob de mândri Serafimi, •

Cu arme groaznice şi cu blazoane strălucitoare.

Atunci consiliu-şi încheiară, prin sunet De trompetă imperială: iuţi, patru Heruvimi, Spre patru vânturi, ducând la gură

Sonora alchimie, suflară şi heralzii lămuriră

Ce înţelesuri se ascund în sunet; Abisul fără fund de zgomot răsună în lung şi-n lat Şi oastea cea din Iad, asurzitor îl aclama.

Apoi, cu sufletul mai uşurat şi parcă înălţaţi De falsele speranţe, puterile aliniate Se dezbinară şi fiecare caiea îşi urma, fie pe cea Aleasă nefericit, sau cea pe care îi mână

Vechi obiceiuri, umblând nehotărâţi, Cătând alin să-şi afle răzmeriţei din gând, sau Să-şi umple lungi orele până s-o'ntoarce Supremul domn al lor Unii pe câmpuri, Alţii în văzduhul sublim, în zbor sau iute Alergând, se-ntrec de parcă la Olimpiade S-ar afla; unii îşi îndeamnă focoşii armăsari,

PARADISUL PIERDUT

47

Sau ţintei dau ocol sau pâlcuri se adună; Precum, în mândrele cetăţi, războiul Se stârneşte din înalturi, apare tulbure.

Şi cruntele de nori armate pe cer se-ncaieră.

Cereşti cavaleri, cu lancea-n cumpănire, în frunţi de oşti se năpustesc, până când Dese legiuni se strâng aproape; astfel în orice colţ de cer, faptele de arme, înaltul îl aprind. Alţii, cuprinşi De groaznică turbare, surpă munţi şi dealuri, în vârtejuri, prin aer călărind; cu greu Infernul suportă grozavul vuiet; La fel Alcide, din Oechalia venind spre casă, încununat de marea lui izbândă, simţind Otrava din veşmântu-i, de durere Smulse din rădăcini pinii thesalici, pe Lichas Din vârful lui Oeta, aruncându-l în marea Eubee. Alţii, mai blânzi, Retraşi într-o silenţioasă vale, cântau Din harpe, cu note îngereşti, Eroicele fapte şi nefericita înfrângere, Plângându-şi soarta ce se supune Norocului sau Forţei. Nu cântau cu toţii, Dar armonia (Cum ar putea să fie mai puţin De-atât, când nemuritoare duhuri cântă?) Făcea să-şi ţină Iadul răsuflarea, vrăjind Pe demonii grăbiţi. în glăsuire şi mai dulce (Căci Elocinţa sufletul vrăjeşte, iar Cântul Simţurile), alţii, mai departe, stăteau pe o colină

Mai retrasă, cu gânduri mai înalte, cugetând adânc, La Providenţă, Preştiinţă, Voinţă şi Destin -

Soartă fixă, voinţă liberă şi preştiinţă absolută,

48

JOHN MILTON

Fără de margini, în labirint întortocheat pierduţi.

De bine şi de rău ei discutau, de fericire şi Restriştea de pe urmă şi patima, Deşartă-nţelepciune, falsă filosofie Totuşi printr-o plăcută vrajă, putea Durerea o clipă să le-o încânte, Cu vane speranţe, sau inimile împietrite Să le-narmeze cu întreite zale de răbdare, într-o cutezătoare aventură,

în căutarea unei clime care le-ar fi Un adăpost mai de-ndurat, porniră cete dese Lumea s-o cutreiere; în cele patru zări îşi avântară zborul, pe malul unor râuri infernale Care-şi deşartă în lacul arzător cumplitele Lor ape - acesta-i Styxul, râul urii ucigaşe; Şi tristul Acheron, râu al durerii; lată şi Cocytus, numit din plângeri auzite Pe malul său; nestăpânitul Phlegeton, Ale cărui valuri din torent de foc Mână cu furie. Departe de acestea, curge Un râu domol, tăcut, Lethe, râul uitării, Din care cel ce bea, îndată, întâia-şi stare îşi uită şi fiinţa lui, şi bucuria, şi durerea toată, Şi suferinţa şi plăcerea.

Peste acest râu, un continent de gheaţă

Se întinde, sălbatic şi întunecat, Bătut într-una de furtuni şi uragane, De grindină, ce pe pământ nu se topeşte.