Ci se adună în mormane, ca nişte vechi ruine.

în rest, zăpadă deasă şi gheaţă, Abis profund, ca mlaştina Serbona de dintre Casius şi Damiata, unde oşti întregi se înecară.

PARADISUL PIERDUT

49

Uscatul aer arde îngheţat şi frigul parcă

E făcut din flăcări. Aici sunt osândiţii - aduşi De Furii cu picioarele, harpii; şi simt Pe rând schimbările amare, de pe paturi De flăcări, pe gheaţă aduşi, căldura lor eterică

Să-şi piardă, acolo să rămână nemişcaţi Şi îngheţaţi mai multă vreme, apoi Sunt aruncaţi din nou în flăcări. -

Pe Lethe trec apoi c-un bac, încolo şi încoace, Durerea să le-o crească, căci trecând.

Ispititoarea apă doresc ca s-o atingă, Cu doar o picătură să se piardă în uitare, Cu toată suferinţa şi durerea lor, Doar un moment şi-atât de-aproape-i ţărmul; Dar soarta se împotriveşte şi să le stăvilească

încercarea, Meduza, cu gorgonică teroare, Păzeşte vadul, căci de la sine apa fură

Gustul oricărei vieţuitoare, cum odată

Furat-a buza lui Tantal. Astfel pierdute în marşul încâlcit, trec cetele aventuroase, Palide de groază, cu ochi buimaci, de când Văzut-au pentru prima oară soarta Şi liniştea nu şi-au mai găsit. Trecură

Printre multe văi întunecate şi sinistre, Peste ţinuturi dureroase, peste Alpi De gheaţă şi de foc, stânci, peşteri, mlaştini, Prăpăstii şi umbre ale morţii - un univers Al morţii, prin blestemul lui Dumnezeu creat, Bun numai pentru rău;

Un univers în care orice viaţă moare, moartea Trăieşte şi natura creează doar lucruri monstruoase, Perverse, prodigioase, hidoase şi mai rele

50

JOHN MILTON

Ca tot ce în poveşti s-a născocit şi frica A conceput, gorgone, hidre şi himere, între timp, adversarul lui Dumnezeu Şi-al Omului, Satan, cu gând aprins şi plan înalt, Şi către poarta Iadului, aripile-şi desfăşoară

în zbor pustiu, la stânga sau la dreapta Cotind cu mâna; acum cu aripi netede abisul rade, Apoi se-ndreaptă către bolta cea de flăcări Precum o flotă, în largul mării, atârnă-n nori, Şi împinsă de ale echinocţiilor vânturi, pluteşte Din Bengala sau din Insulele Ternate şi Tidore, De unde negustorii mirodeniile-şi aduc; Pe tânguitoare valuri, pe Etiopia, către Cape, îşi îndrumă către pol plutirea, aşa şi înaripatul Cerului duşman. Se-arată

în sfârşit hotarul Iadului, cu înalte ziduri, ca de groază

Cu porţi de trei ori întreite, trei de-aiamă, Trei de fier şi trei din lespezi de diamant.

Impenetrabile, cu veşnic foc încercuite, în faţa porţilor stăteau, pe fiecare parte, Două închipuiri nemaivăzute.

Prima părea femeie până la brâu, frumoasă, Dar termina hidos, în nenumărate Cute solzoase, cu trup voluminos de şarpe, Armat cu vârf ucigător. Cam la brâul ei O haită de dulăi din Iad, care-n veci Lătratul nu-şi opresc, din largile căscate guri, într-o hidoasă hărmălaie; totuşi, când doresc, Dacă lătratul deranja, se pot târî în pântecele ei, şi-acolo să-şi găsească adăpost; Totuşi puteau lătra într-una şi urla Fără a fi văzuţi. Mult mai puţin hidoşi decât aceştia

PARADISUL PIERDUT

51

Erau acei ce-o chinuiau pe Schylia, când Se-mbăia în marea ce desparte Calabria De asprul ţărm trinacric; nici cei care Pe vrăjitoarea nopţii o urmează, Nu-s mai urâţi, când chemată-n taină, Prin văzduh zburând pe mătură, Atrasă de miros de sânge de copil, Cu lapone vrăjitoare să dănţuiască, în timp ce luna se ascunde în eclipsă

La farmecele lor. Forma cealaltă, Dacă formă putem numi ceva ce n-avea Nimic lămurit în mădulare, încheieturi şi membre; Sau substanţă de poate fi numită ceea ce Mai degrabă o umbră părea a fi, Căci toate se arătau şi una, şi alta, neagră stătea Ca noaptea, feroce ca zece furii, Grozavă precum Iadul, rotind mereu O-ngrozitoare lance; iar ceea ce părea Să-i fie capul, ca o coroană-mpărătească

Arăta, Satan era acum aproape şi De la locul său, monstrul se ridică, iute leşindu-i în întâmpinare; Iadul Se zguduia sub paşii săi.

Neîmblânzitul duşman privi să vadă

Ce-i arătarea, mirat privind-o şi nu cu spaimă

(Că nu se teme de nici o zămislire, decât doar De Dumnezeu şi Fiul) şi cu privire dispreţuitoare, Cel dintâi grăi: "De unde eşti şi ce eşti, Scârboasă Arătare, tu care îndrăzneşti, Deşi întunecată şi îngrozitoare, în calea mea Ţi-arăţi a frunţii tale hâde neplămadă, Spre aceste porţi? Prin ele vreau să trec

52

JOHN MILTON

Şi sigură să fii, nu-ţi cer îngăduinţa.

Retrage-te! Sau gustă nebunia şi învaţă

Făcătura Iadului să nu înfrunţi tu, Spirite Cereşti!"

La care Goblinul, plin de mânie, replică:

"Nu eşti tu trădătorul înger? Nu eşti acela.

Care primul, pacea din Ceruri ai înfrânt-o, La fel credinţa? Cu tine ai târât, în orgolioasa răzvrătire a armelor Pe fiii Cerului a treia parte, urzind în contra Preaînaltului; şi ca şi tine şi ei au fost goniţi De lângă Dumnezeu, condamnaţi Să vă petreceţi tot restul zilelor eterne în cazne şi-n nenorocire? Şi tu, Un duh al Cerului te socoteşti, când Iadul ţi-este temniţă şi aici sufli sfidare Şi dispreţ, unde eu domnesc şi Lucrul ce te va mânia mai mult, sunt regele Şi seniorul tău? întoarce-te înapoi La cazna ta, tu fals fugar! Şi aripii tale Iuţeală să-i mai adaugi, ca biciul meu cu scorpioni Să nu te-ajungă, sau dintr-o lovitură de lance, Să nu încerci o groază neîncercată, Stranie oroare şi chinuri nesimţite până acum!"

Aşa vorbi oribila Teroare, la trup mărindu-se De zece ori, aşa vorbind şi-aşa ameninţând, Mai groaznică şi mai diformă. Dar, Pe altă parte, încins de indignare, stătea Satan, Neînfricat, arzând ca o cometă ce arde întregul Ophiuchus, sub cerul arctic, din cumplita-i coamă

Războaie lungi şi molimi scuturând. Fiecare Către capul celuilalt ţinti mortala lovitură, Iar mâinile nu urmau a doua oară

PARADISUL PIERDUT

53

Să lovească; se înfruntară amândoi ca doi Nori negri, ce, încărcaţi de crunta artilerie cerească, Mugind veniră deasupra Mării Caspice; Statură o clipă frunte-n frunte, până când Vântul şuieră semnalul, să se unească

în neagra lor ciocnire, în văzduhuri.

Aşa se încruntau grozavii combatanţi, Că Iadul mai mult se-ntunecă, atât de mult Se-asemănau; căci niciodată, să întâlnească

Un astfel de duşman nu le va mai fi dat.

Şi-acum fapte măreţe s-ar fi întâmplat.

De Iadul ar fi răsunat, dacă şerpeasca vrăjitoare în mână cu fatala cheie, la poarta Iadului Nu s-ar fi înălţat şi cu ţipăt groaznic Se repezi între ei:

"O tată, ce are mâna ta de gând, în propriul fiu Vrei să loveşti? Ce furii, o, fiule, te îndeamnă

Cu lancea ucigaşă părintele să îţi omori?