Ne-or surâde sorţii, şi-om reintra în Cer, Sau cel puţin vom locui pe un mal blând tărâm, învăluiţi de-a Cerului lumină, în siguranţă; în raza răsăritului de aur, de bezna asta vom scăpa Şi aerul desfătător şi dulce va adia ca un balsam pe rănile
Lăsate de usturătorul foc. Dar mai întâi, pe cine
PARADISUL PIERDUT
43
Să trimitem în căutarea Lumii noi? Cine oare Să fie potrivit? Cine să încerce cu pas nesigur Abisul nemărginit şi negru şi bezna atingând-o Drumul să-şi croiască, aripile să-şi desfacă
Neobosite, peste hăul sumbru, până
La fericita insulă să ajungă? Ce putere Şi ce măiestrie ar fi de-ajuns să treacă
De straşnicele gărzi, de pânda deasă a îngerilor?
Aici e nevoie de multă cumpănire: aşa cum stăm Acum să ne cumpănim alesul, căci acesta Va purta povara speranţei noastre."
Acestea fiind zise, se aşeză, urmărind cu ochii Cine o să-i urmeze, să i se-mpotrivească
Sau să pornească la periculoasa încercare.
Cu toţii însă şezură muţi. cântărind pericolul Adânc; şi fiecare, pe chipul celorlalţi, Descurajarea şi-o citea, înmărmurit. Nici unul Din răzvrătiţii cei de seamă nu se găsea Atât de curajos, să se ofere, singur, Grozava drumeţie s-o străbată; până când, într-un târziu, Satan, a cărui glorie transcendentală
Peste ei înalţă, cu monarhică mândrie Şi plin de-a meritului conştiinţă, Imperturbabil, astfel grăi:
"Odrasle ale Cerului! Imperiale Tronuri!
Pe drept suntem cuprinşi de linişte adâncă
Şi sfială, deşi curajul nu ne-a părăsit. Lung Ne e drumul şi greoi, ce ne conduce Din Iad afară şi către lumină. Temniţa-i Cumplită, clopot imens de foc, menit Să ne consume, de nouă ori, jur-împrejur Ne înconjoară; şi porţi de diamant pârjolitor
44
JOHN MILTON
Deasupra noastră ridicate, toate ieşirile Ni le ferecă. De le treci pe-acestea, De reuşeşte cineva, golul profund al nopţii îl aşteaptă pe cel ce se aruncă în abisul Plin de stricăciuni, fiinţa-i, cu pieirea, Fiindu-i ameninţată. Scăpând de-aici, în orice altă lume şi în orişice ţinut Necunoscut, ce-i mai rămâne, decât Primejdii neştiute şi greaua fugă?
Dar n-aş fi vrednic de-acest tron, o, semeni, Şi de imperiala-i suveranitate, plin de splendori Şi cu putere înarmat, de-aş fi propus Şi public judecat, pericolul de-s vrednic să înfrunt, Nu m-ar putea opri ca să încerc. Aşadar, accept Roialele însemnuri, la care vin asemeni Şi greutăţi şi-onoruri, şi nu mă dau în lături Să domnesc, chiar dacă greutăţile Sunt mult mai mari, decât acele-onoruri Care mă ridică deasupra celorlalţi?
Cătaţi deci, Puteri măreţe, teroare-a Cerului Apusă, ce poate uşura mai mult şederea-n Iad, Cât timp aici mai e acasă; de e vreun leac, Sau farmec să domolească sau să înşeie Aceste crunte cazne, vegheaţi mereu, Căci şi duşmanul ne veghează, atâta timp cât eu, Departe de aceste tărâmuri neguroase, Voi căuta scăparea tuturor. Nimeni, părtaş
L-aceasta nu-mi va fi." Astfel grăind, se ridică
Monarhul, tăindu-le putinţa de-a răspunde; Prudent acum, temându-se ca alţii, Dintre conducători, prinzând curaj, Din hotărârea lui, să se ridice, gata să-l urmeze.
PARADISUL PIERDUT
45
Spre fapta, la-nceput de toţi temută, Şi astfel, refuzând, rivali fiindu-i, în opinie, înalta faimă, ieftin urma s-o dobândească, Doar prin pericole nemaiîntâlnite. Pe aceştia însă.
Aventura îi înspăimânta la fel ca vocea lui Interzicându-le cu el să vină; într-un moment, Cu el o dată, cu toţi se ridicară, iscând bubuitură
Ca de tunet, din depărtare auzit. Spre el Se înclinară cu respect adânc şi ca pe-un zeu Mărindu-I, egal cu Preaînaltul. Şi nu uitară
Nici să-l laude, spunându-i ce mult îl preţuiau.
Că binele obştesc îl pune mai presus de-al său, Căci nici chiar Spiritele osândite nu-şi pierd Virtuţile cu totul, ca oameni răi să nu se laude Cu fapte-amăgitoare pe pământ, mânaţi De-ambiţii vane, cu zel spoite.
Astfel îşi încheiară întunecat soborul îndoielnic, bucurându-se că Domn fără aseamăn Şi-au ales. La fel cum din înalte vârfuri, norii întunecaţi se-nalţă, când doarme vântul nordic, Pe-a Cerului senină faţă răspândindu-se, Iar elementul înspăimântător peste întunecate Peisaje, cerne ploaie sau zăpadă, sau dacă
Din întâmplare, raze de soare, asemeni Unui bun rămas, se alungesc în fapt de seară
Şi-nvie câmpul, iar păsările cântă
Şi mieii behăie de bucurie, făcând de zgomot Să răsune câmpiile. Ruşine oamenilor!
Diavoli cu diavoli osândiţi se întrunesc, într-o concordie fermă; doar oamenii.
Dintre făpturile cugetătoare, nu se-nţeleg, Chiar stând sub scutul graţiei divine
46
JOHN MILTON
Şi-a păcii eterne de Domnul proclamate, Totuşi trăiesc în ură şi în vrajbă, cu mari Războaie pustiind pământul, unul pe altul Ca să se nimicească; de parcă (şi tocmai Asta să ne unească ar trebui), omul, N-ar avea destui duşmani în Iad, ce zi şi noapte Doar la a omului distrugere visează!
Astfel sfârşi soborul stigian şi-aşa urmau, în ordine, pairii infernali: în mijloc, Prea-măreţul, Părând doar el de-ajuns să-nfrunte Cerul, Nimeni altul decât al Iadului groaznic domnitor; Cu mare pompă, imitator de rânduieli dumnezeieşti; în jurul lui, un glob de mândri Serafimi, •
