PARADISUL PIERDUT

59

în luptă aducându-şi embrionii atomilor; Aceştia în jurul unui steag, în clanurile lor nenumărate, Greu înarmaţi, iuţi, tăioşi sau molcomi, Roiesc precum nisipul din Barca sau Cyrena, Ca să ia parte la lupta dintre vânturi.

Atomul în jurul căruia se strâng mai mulţi atomi Domneşte doar o clipă: Haosul tronează

Şi prin decizii încâlcind mai tare neorânduiala Peste care stăpâneşte: urmându-i lui, Suprem judecător, norocul stăpâneşte totul în acest abis sălbatic, în pântecul Naturii, Sau poate chiar în mormântul ei.

Nu e nici mare, nici foc, nici aer, nici pământ, Dar toate acestea laolaltă, confuz amestecate Sortite în vecie să se lupte între ele, Dacă măreţul Creator nu porunceşte Materiilor negre să creeze alte lumi.

în acest abis sălbatic, prevăzător Duşmanul îşi aruncă o clipă ochii, Călătoria cumpănindu-şi-o, căci n-avea de trecut Nici o strâmtoare. Şi nu-i era urechea Deranjată de zgomote mai puţin îngrozitoare (De-ar fi s-asemuim măreţe lucruri Cu cele mici) decât furtunile Belloniei, Când cu corăbiile-i nimicitoare Cetăţi de scaun vor; sau zgomote mai mici Ar fi dacă structura Cerului s-ar surpa Şi-aceste elemente, din axa-i pururi fixă, Pământul întreg l-ar smulge,

într-un târziu, vrând zborul să şi-l ia Aripile şi le-ntinse şi, pe un nor de fum, De pe pământ se înalţă; astfel multe mile

60

JOHN MILTON

Ca pe un tron de nori, cutezător sui, dar Scaunul pieri şi-atunci căzu în hău nemărginit.

Uimit, în van dădea din aripi şi ca un plumb Alunecă în jos, zece mii de stânjeni adâncime Şi chiar şi astăzi încă ar cădea, dacă

Printr-un ghinion, un nor tumultuos Crud răbufni, explozia de foc în sus zvârlindu-l Şi mai mult. Vârtejul se opri în mlăştinoasa Sirtă, ce nu era departe Nici de mare, nici de uscat. Satan trecu Plămada cea vâscoasă, ce-l înghiţea, Pe jumătate-n zbor, pe jumătate cu piciorul; Simţea acum nevoie de pânză sau de vâslă.

Precum grifonul, prin sălbăticie, cu aripile întinse, urmăreşte peste munţi şi mlăştinoase văi Pe Arimaspul ce prin viclenie îi fură aurul ce-l Are în pază; nerăbdător duşmanul peste Prăpăstii, mlaştini şi strâmtori, prin elemente Dense, rare, tari, cu capul, mâna, aripa, piciorul îşi continuă drumul şi înoată, se scufundă, Se târăşte sau zboară.

După un timp, surdă rumoare, universală

Şi ciudată foarte, iscată din adâncuri de tenebre, Urechea lui aude. Neînfricat, el zborul şi-l abate, Ca să întâlnească acea Putere sau Spirit Al adâncului abis, care-n acest zgomot Sălăşluieşte, pe care să-l întrebe Care-i cel mai aproape hotar întunecat, După care stă lumina; privind în faţă

Tronul haosului îi apăru în cale, cu negru pavilion întins peste Adâncuri. Cu el pe tron Stătea consoarta-i, bătrâna noapte,

PARADISUL PIERDUT

61

înveşmântată în neagră zibelină; Le stau alături Orcus şi cu Hades, Şi înc-un nume groaznic: Demogorgon; Urma Rumoarea, şi Şansa, şi Tumultul şi Confuzia, încâlcită tare şi Discordia Cu o mie de felurite guri.

Către acestea, îndrăzneţ, Satan se-ntoarse:

"O, voi Puteri şi Spirite ale acestui Abis profund, Tu Haos şi tu bătrână Noapte, n-am venit Cu scop anume la voi. să cercetez Şi nici să tulbur secretele împărăţiei voastre, Dar constrâns mă văd, prin acest ~

întunecat pustiu, rătăcitor, în drumu-mi Spre lumină trece prin al vostru vast imperiu, Eu singur şi fără călăuză, caut Calea cea mai scurtă care duce Spre locul unde acest întunecat hotar Cu cerul se îngemănează;

Sau dacă vreun alt loc, din stăpânirea voastră, Al regelui eteric a devenit, pe-acela-l caut, Călătorind prin adâncimea asta.

Călăuziţi-mi paşii şi nu puţin vă voi recompensa, Căci, din acest tărâm pierdut de voi, Dacă se-alungă uzurparea toată, Sub sceptrul vostru iarăşi vă va sta Cuprins în beznele primordiale Şi din nou, drapelul falnic al bătrânei Nopţi Voi împlânta acolo; al vostru avantajul.

Iar mie îmi rămâne răzbunarea!"

Astfel grăi Satan şi-aşa răspunse Anarhul cel Bătrân, cu glas tremurător Şi chipul descompus: "Te ştiu, străine,

62

JOHN MILTON

Ştiu cine eşti:

Eşti îngerul puternic, conducătorul, Care nu demult te-ai răzvrătit în contra împăratului din Ceruri, şi răsturnat ai fost.

Eu te-am văzut şi auzit, căci o oaste Atât de numeroasă n-a străbătut nicicând Adâncu-nfricoşat, în linişte, într-o învălmăşeală

Mult mai rea decât învălmăşeala însăşi Şi peste tot, ruini peste mini, derută, iar derută, Iar milioanele izbânditoare se revărsau Prin porţile cereşti. De-atuncea, Locuiesc şi eu aicea la hotare şi întreaga mea putere abia dacă mi-ajunge Ca să apăr puţinul ce mi-a mai rămas Din certurile voastre interioare, Bătrânei nopţi mereu slăbindu-i sceptrul: La început, Iadul, bârlogul vostru Se întindea de-a lungul şi de-a latul Sub picioare; mai nou stau Cerul şi Pământul, O altă lume, care atârnă peste împărăţia mea, Legat cu lanţ de aur de-o parte a Pământului Din care căzură legiuni!

Dacă acesta-i drumul, nu-i departe, dar şi Primejdiile sunt mai aproape. Grăbeşte-te, Ravagiile, ruina şi prăpădul îmi sunt câştigul."

Din vorbă se opri, însă Satan nu mai stătu Ca să-i răspundă, dar bucuros că marea sa Are acum un ţărm, cu o ardoare înnoită

Şi forţe proaspete, ţâşneşte în sus, Precum o-nflăcărată piramidă.

Brăzdând întinderea sălbatică şi împresurat De aprigul război; mai încercat ca

PARADISUL PIERDUT

63

Nava Argo, atunci când a trecut Bosforul Printre stânci, ce se băteau orbeşte cap în cap, Sau ca Ulise, atunci când ocolind Haribda, De un vârtej era ameninţat.

Astfel, cu dificultate, el drumul îşi urma, Dar, în curând, stranie schimbare Se petrecu: căderea Omului. Păcatul şi cu Moartea îl urmau de-aproape (aceasta Voia Cerului fiind), pavând în urma lui, Drum neted şi bătut, peste Abisu'-ntunecat Cu-a sa genune arzătoare peste care durară

Un pod de o lungime nemaipomenită, Din Iad şi până-n orbul de afară.

Al acestei lumi plăpânde; pe acest pod, Spirite perverse într-una trec, încoace şi încolo, încercând pe muritori să-i pedepsească, Afară doar de cei pe care îngerii Jos sau Dumnezeu îi au în pavăză.

Dar în sfârşit acum, a luminii sacră influentă

Simţită începe a se face şi din zidurile Cerului Un răsărit strălucitor, din sânul nopţii mohorâte Izbucneşte. Aici începe graniţa naturii Şi de aici începe Haosul să se retragă, Ca un duşman învins, de la lucrarea-i Cea mai importantă, cu tumult mai puţin Şi vuiet mult mai slab. Satan Cu mai puţină trudă şi chiar cu uşurinţă, Alunecă pe valuri liniştite, de o lumină

Pâlpâindă călăuzit şi, ca un vas bătut De mari furtuni, care cu bucurie Ancorează-n port, chiar cu catarge Şi parâme rupte; sau, chiar în golul cel mai vast,

64

JOHN MILTON

Ce pare aer, cu aripile larg desfăşurate, în linişte priveşte de departe imperiul Cerului, Atât de întins, încât nu ştie de e pătrat Sau e rotund, cu turnuri de opal şi Cu creneluri, cu viu safir împodobit, Unde odată i-a fost şi lui lăcaşul; Şi, repede trecând, văzu această Lume într-un cerc de aur atârnată, ca mărime, Unei stele mici, de lângă lună, asemănându-se.

Aici, prea plin de gândul răzbunării, el blestemat Şi la o oră blestemată, se avântă spre Ceruri.