Cu arme groaznice şi cu blazoane strălucitoare.
Atunci consiliu-şi încheiară, prin sunet De trompetă imperială: iuţi, patru Heruvimi, Spre patru vânturi, ducând la gură
Sonora alchimie, suflară şi heralzii lămuriră
Ce înţelesuri se ascund în sunet; Abisul fără fund de zgomot răsună în lung şi-n lat Şi oastea cea din Iad, asurzitor îl aclama.
Apoi, cu sufletul mai uşurat şi parcă înălţaţi De falsele speranţe, puterile aliniate Se dezbinară şi fiecare caiea îşi urma, fie pe cea Aleasă nefericit, sau cea pe care îi mână
Vechi obiceiuri, umblând nehotărâţi, Cătând alin să-şi afle răzmeriţei din gând, sau Să-şi umple lungi orele până s-o'ntoarce Supremul domn al lor Unii pe câmpuri, Alţii în văzduhul sublim, în zbor sau iute Alergând, se-ntrec de parcă la Olimpiade S-ar afla; unii îşi îndeamnă focoşii armăsari,
PARADISUL PIERDUT
47
Sau ţintei dau ocol sau pâlcuri se adună; Precum, în mândrele cetăţi, războiul Se stârneşte din înalturi, apare tulbure.
Şi cruntele de nori armate pe cer se-ncaieră.
Cereşti cavaleri, cu lancea-n cumpănire, în frunţi de oşti se năpustesc, până când Dese legiuni se strâng aproape; astfel în orice colţ de cer, faptele de arme, înaltul îl aprind. Alţii, cuprinşi De groaznică turbare, surpă munţi şi dealuri, în vârtejuri, prin aer călărind; cu greu Infernul suportă grozavul vuiet; La fel Alcide, din Oechalia venind spre casă, încununat de marea lui izbândă, simţind Otrava din veşmântu-i, de durere Smulse din rădăcini pinii thesalici, pe Lichas Din vârful lui Oeta, aruncându-l în marea Eubee. Alţii, mai blânzi, Retraşi într-o silenţioasă vale, cântau Din harpe, cu note îngereşti, Eroicele fapte şi nefericita înfrângere, Plângându-şi soarta ce se supune Norocului sau Forţei. Nu cântau cu toţii, Dar armonia (Cum ar putea să fie mai puţin De-atât, când nemuritoare duhuri cântă?) Făcea să-şi ţină Iadul răsuflarea, vrăjind Pe demonii grăbiţi. în glăsuire şi mai dulce (Căci Elocinţa sufletul vrăjeşte, iar Cântul Simţurile), alţii, mai departe, stăteau pe o colină
Mai retrasă, cu gânduri mai înalte, cugetând adânc, La Providenţă, Preştiinţă, Voinţă şi Destin -
Soartă fixă, voinţă liberă şi preştiinţă absolută,
48
JOHN MILTON
Fără de margini, în labirint întortocheat pierduţi.
De bine şi de rău ei discutau, de fericire şi Restriştea de pe urmă şi patima, Deşartă-nţelepciune, falsă filosofie Totuşi printr-o plăcută vrajă, putea Durerea o clipă să le-o încânte, Cu vane speranţe, sau inimile împietrite Să le-narmeze cu întreite zale de răbdare, într-o cutezătoare aventură,
în căutarea unei clime care le-ar fi Un adăpost mai de-ndurat, porniră cete dese Lumea s-o cutreiere; în cele patru zări îşi avântară zborul, pe malul unor râuri infernale Care-şi deşartă în lacul arzător cumplitele Lor ape - acesta-i Styxul, râul urii ucigaşe; Şi tristul Acheron, râu al durerii; lată şi Cocytus, numit din plângeri auzite Pe malul său; nestăpânitul Phlegeton, Ale cărui valuri din torent de foc Mână cu furie. Departe de acestea, curge Un râu domol, tăcut, Lethe, râul uitării, Din care cel ce bea, îndată, întâia-şi stare îşi uită şi fiinţa lui, şi bucuria, şi durerea toată, Şi suferinţa şi plăcerea.
Peste acest râu, un continent de gheaţă
Se întinde, sălbatic şi întunecat, Bătut într-una de furtuni şi uragane, De grindină, ce pe pământ nu se topeşte.
Ci se adună în mormane, ca nişte vechi ruine.
în rest, zăpadă deasă şi gheaţă, Abis profund, ca mlaştina Serbona de dintre Casius şi Damiata, unde oşti întregi se înecară.
PARADISUL PIERDUT
49
Uscatul aer arde îngheţat şi frigul parcă
E făcut din flăcări. Aici sunt osândiţii - aduşi De Furii cu picioarele, harpii; şi simt Pe rând schimbările amare, de pe paturi De flăcări, pe gheaţă aduşi, căldura lor eterică
Să-şi piardă, acolo să rămână nemişcaţi Şi îngheţaţi mai multă vreme, apoi Sunt aruncaţi din nou în flăcări. -
Pe Lethe trec apoi c-un bac, încolo şi încoace, Durerea să le-o crească, căci trecând.
Ispititoarea apă doresc ca s-o atingă, Cu doar o picătură să se piardă în uitare, Cu toată suferinţa şi durerea lor, Doar un moment şi-atât de-aproape-i ţărmul; Dar soarta se împotriveşte şi să le stăvilească
încercarea, Meduza, cu gorgonică teroare, Păzeşte vadul, căci de la sine apa fură
Gustul oricărei vieţuitoare, cum odată
Furat-a buza lui Tantal. Astfel pierdute în marşul încâlcit, trec cetele aventuroase, Palide de groază, cu ochi buimaci, de când Văzut-au pentru prima oară soarta Şi liniştea nu şi-au mai găsit. Trecură
Printre multe văi întunecate şi sinistre, Peste ţinuturi dureroase, peste Alpi De gheaţă şi de foc, stânci, peşteri, mlaştini, Prăpăstii şi umbre ale morţii - un univers Al morţii, prin blestemul lui Dumnezeu creat, Bun numai pentru rău;
Un univers în care orice viaţă moare, moartea Trăieşte şi natura creează doar lucruri monstruoase, Perverse, prodigioase, hidoase şi mai rele
50
JOHN MILTON
Ca tot ce în poveşti s-a născocit şi frica A conceput, gorgone, hidre şi himere, între timp, adversarul lui Dumnezeu Şi-al Omului, Satan, cu gând aprins şi plan înalt, Şi către poarta Iadului, aripile-şi desfăşoară
în zbor pustiu, la stânga sau la dreapta Cotind cu mâna; acum cu aripi netede abisul rade, Apoi se-ndreaptă către bolta cea de flăcări Precum o flotă, în largul mării, atârnă-n nori, Şi împinsă de ale echinocţiilor vânturi, pluteşte Din Bengala sau din Insulele Ternate şi Tidore, De unde negustorii mirodeniile-şi aduc; Pe tânguitoare valuri, pe Etiopia, către Cape, îşi îndrumă către pol plutirea, aşa şi înaripatul Cerului duşman. Se-arată
în sfârşit hotarul Iadului, cu înalte ziduri, ca de groază
Cu porţi de trei ori întreite, trei de-aiamă, Trei de fier şi trei din lespezi de diamant.
