împlinindu-şi răzbunarea şi cu el, în Iad, Târând întreaga rasă omenească, de el coruptă.

Sau vrei cu mâna-ţi să-ţi nimiceşti creaţia Şi pentru el tu să desfaci ceea ce întru gloria-ţi săvârşita-i. Astfel, mărirea Şi bunătatea ta ar fi supuse îndoielii Şi blasfemiei fără apărare!"

La acestea, măreţul Creator răspunse:

"O, fiule, tu care eşti a sufletului meu întâie desfătare, fiu zămislit din sânul meu, Tu, care singur eşti cuvântul şi înţelepciunea mea, Puterea mea, rostita-i gândurile mele Aşa cum cugetu-mi etern ie-a hotărât.

PARADISUL PIERDUT

71

Oamenii nu vor fi pierduţi cu totul, ci să se mântuiască

Vor putea, chiar dacă nu din propria dorinţă, Ci numai prin înalta-mi îndurare Pe care slobod eu le-o dăruiesc; Şi înc-o dată puterile slăbite le voi reînnoi, Chiar dacă porunca ei mi-au încălcat-o Şi păcătuind s-au subjugat unor dorinţe Nemăsurate; reînălţaţi de mine, înc-o dată să îşi înfrunte vor putea Duşmanul lor de moarte, de mine înălţaţi încât să ştie cât de fragilă condiţia lor le este Şi că doar mie mântuirea-mi datorează, Eu care am ales din mila-mi cea sublimă

Pe unii, ca să stea deasupra celorlalţi; Aceasta mi-este vrerea: ceilalţi M-or auzi strigând şi preveniţi de multe ori De starea lor întru păcat, cerându-le Ca să împace divinitatea mâniată, în timp ce îndurarea mea Ie-o ofeream; Le voi lumina de-ajuns simţirea întunecată, Inima de piatră le voi înmuia, încât să poată

Rugi să-mi înalţe şi să se căiască şi Ascultarea ce mi-o datorează să mi-o dăruiască.

La rugă, la credinţă şi la ascultare, şi dacă

Dăruite sunt cu sincere intenţii, Urechea mea în veci nu va fi surdă

Şi ochii mereu vor fi deschişi.

Şi călăuză omului voi pune, supremul meu arbitru, Conştiinţa, căreia dându-i ascultare, lumină

Din lumină vor vedea şi în final, Curaţi şi teferi îşi vor atinge scopul.

Această mare suferinţă a mea şi ziua

72

JOHN MILTON

îndurării mele nu vor gusta cei ce cu nepăsare şi Dispreţ le vor privi; mai împietrit va fi cel împietrit, Iar orbul mai orbit va fi, ca să se poticnească

Şi mai jos să cadă; şi pe nimeni, decât pe aceştia De la mine îi voi îndepărta.

Totuşi asta nu e totul; neascultătorul Om, Necredincios, îşi rupe legământul, Şi din nou păcătuieşte împotriva înaltei supremaţii a Cerului

Şi astfel Dumnezeirea afectând-o, Nu va lăsa nimic spre ispăşirea trădării sale, Ci se va devota cu totul distrugerii.

El, împreună cu întreaga sa posteritate, Trebuie să moară, să piară el sau dacă nu Justiţia va pieri, doar dacă un altul Capabil şi doritor va fi ca să plătească preţul Ispăşirii, moarte pentru moarte.

Spuneţi, puteri cereşti, au unde oare Asemenea iubire vom găsi?

Care dintre voi fiinţă muritoare să devină

Ar vrea, ca să răscumpere a Omului mortală crimă, Cel drept, pe cel nedrept să-l izbăvească astfel?

Sălăşluieşte oare-n Ceruri o dragoste atât de mare Pentru oameni?"

Linişte se făcu în Ceruri; el puse întrebarea în al oamenilor nume, însă corul ceresc Rămase mut, şi nici un epitrop, nici un mijlocitor în faţă nu veni şi încă mai puţin, având curajul Să se ofere răscumpărarea s-o îndeplinească.

Astfel, fără de mântuire, întreaga omenire Trebuia să piară, sortită prin osânda dură

Morţii şi Iadului, asta dacă Fiul lui Dumnezeu

PARADISUL PIERDUT

73

în care sălăşluieşte în întregime Iubirea sa divină nu şi-ar fi reînnoit Gândirea-i cea mai scumpă.

"Tată, cuvântul tău a fost rostit, de îndurare Omul să aibă parte; ori îndurarea, Cel mai iute dintre ai tăi mesageri înaripaţi, Care pe toate făpturile le vizitează, fără a fi rugată

Nici căutată şi nici prevenită, un drum Spre mântuire n-o să afle?

Ferice de Oameni, de-i previne astfel; Pierduţi odată în păcat, ei n-o vor mai chema în veci în ajutor; de ispăşire şi de jertfă-n stare, Ei nimiciţi datornici n-o să fie; Priveşte-mă atunci, eu pentru ei mă dărui, Viaţă pentru viaţă eu îţi ofer: mânia ta Asupra mea să cadă; fă-mă Om, de dragul lui Eu voi pleca din sânul tău şi de gloria De a-ţi sta aproape mă voi lipsi, cu mulţumire Pentru el murind; asupra mea, furia Poate moartea să-şi încerce,

Căci sub puterea ei întunecată, înfrânt, Prea multă vreme nu voi sta. Deşi m-ai făcut Să port în mine viaţă pe vecie, prin tine Eu trăiesc; deşi acum Morţii mă voi supune, Ca datorie, cu tot din mine ce poate ca să moară, Dar odată plătită datoria, tu nu mă vei lăsa în mormântul cel josnic şi pradă ei; Şi nici n-ai să suporţi ca nepătatu-mi suflet Să rămână pe vecie alături cu putreziciunea; Eu voi reînvia, victorios, duşmanul subjugându-l Şi prădându-l de lăudata-i pradă.

Moartea atunci se va alege cu rana ei de moarte

74

JOHN MILTON

Şi învinsă, se va târî, de ucigaşa-i lance dezarmată.

Iar eu, în văzduhul amplu triumfător, m-oi înălţa Şi ladu-ntreg am să târăsc aici, puterile-ntunericului Incătuşându-le. Tu, mulţumit de o asemenea privelişte, Jos vei privi din Ceruri şi vei zâmbi, în timp ce eu, De tine înălţat, pe toţi duşmanii îi voi înfrânge; Moartea rămâne la sfârşit şi cu-ale sale oase Vom împovăra mormântul.

Apoi, după ce am lipsit atât, voi reintra în Ceruri, împreună cu mulţimea ce s-a răscumpărat Prin jertfa mea; mă voi întoarce, tată, Să-ţi contemplu faţa, pe care nici un nor De supărare nu va mai rămâne, doar pace Şi-mpăcare, mânia va pieri, lăsând în loc Doar bucuria." Cuvintele i se sfârşiră-aici, Blândul chip, deşi tăcut, tot mai grăia Nemuritoarea-i iubire pentru oameni, întrecută doar de ascultarea sa de fiu, Faţă de tatăl său. Jertfa, el bucuros o oferea Şi doar cuvântul Tatălui îl mai avea de aşteptat.

Tot Cerul era cuprins de admiraţie Şi cugetau la-nsemnătatea acestor lucruri; Dar în curând, vorbi Atotputernicul:

"O tu, care în Cer şi pe Pământ singura pace Eşti pentru o omenire cuprinsă de mânie, O tu, unica mea mulţumire! Tu ştii prea bine Cât de dragi îmi sunt toate ce le-am zidit, Nici omul mai puţin, chiar dacă e ultimul creat, Căci pentru el mă voi lipsi de tine, Din dreapta mea şi de la sânul meu, Ca să mântuieşti, pierzându-te o vreme, întreaga pierdută omenire.

PARADISUL PIERDUT

75

Tu, care singur poţi să-i mai mântuieşti.

La firea ior şi firea ta vei adăuga, Om între oamenii de pe Pământ fiind; Cu trup de carne te vei naşte, miraculos, Dintr-o fecioară, când s-o'mp!ini sorocul, Fii tu, în locul lui Adam, conducătorul omenirii Chiar dacă fiul lui Adam vei fi. Aşa cum întru el Pier oamenii cu toţii, la fel, întru tine Se vor renaşte, ca dintr-o a doua rădăcină, însă doar cei ce merită, nu alţii.

Căci vinovaţi de crima-i sunt toţi fiii săi Şi prin al tău merit se vor mântui Cei ce ce vor renunţa la faptele nedrepte Şi întru tine vor trăi, primind o nouă viaţă