Nemărginirea. A doua oară când a poruncit Bezna se risipi cu totul, lumina străluci Şi ordinea din haos răsări; iuţi, spre locurile lor, Primarele elemente se grăbiră: Pământul, Apa, Aerul şi Focul; zburară către înalta chintesenţă

A bolţii Cerurilor, în diferite forme-nchipuită, Care, rotindu-se orbicular, se transformară

în nenumărate stele, precum le vezi Şi cum se mişcă; cu toate locul îşi aveau Şi cursul, de dinainte stabilit; iar restul Un zid în jurul Universului alcătuiră.

Priveşte-n jos spre globul ce străluceşte Pe partea dinspre noi, cu o lumină

Din altă parte reflectată; locul acesta e Pământul Şi e al Omului sălaş; lumina asta e ziua, Fără de care, ca şi în cealaltă emisferă, Noaptea l-ar invada; dar acolo, Luna învecinată

(aşa-numita, cealaltă stea frumoasă) în timp îşi interpune ajutorul ei şi cercul ei lunar Mereu sfârşindu-şi şi mereu reîncepându-l, în ceruri, cu lumină împrumutată

îşi poartă chipurile, trei, şi mereu Pământul îl umple Şi îl goleşte de lumină, şi cu domnia-i pală

Noaptea o stăvileşte.

Punctul ce ţi-l arăt e Paradisul, acolo unde Adam sălăşluieşte; umbrirea vastă

îi este leagănul. "N-ai cum să greşeşti drumul, Al meu, pe mine acum mă cheamă."

Spunând acestea se întoarse, iar Satan Plecându-se adânc, aşa cum se cuvine, în faţa Unui spirit superior din Ceruri, acolo unde Nimeni nu uită de onoruri, pomi în zbor.

90

JOHN MILTON

De pe Ecliptica în jos, speranţa şi mai mult grăbindu-Şi rotindu-se în aer nu se opri până în vârfuri, Pe Niphate.

Cartea a IV-a O, de-arfi răsunat atunci glasul prevenitor, Pe care cel ce Apocalipsa o văzu, l-a auzit Sunând cumplit în Ceruri, atunci când, A doua oară pus pe fugă, Dragonul S-a năpustit, pe oameni ca să se răzbune.

Nenorocire locuitorilor de pe Pământ!

Atunci, părinţii noştri cei dintâi, despre venirea Duşmanului secret ar fi aflat şi astfel poate Cu bine din ucigaşa-i cursă ar fi scăpat.

Căci acum, Satan, arzând de supărare, Se coborî, întreaga omenire să o ispitească, Dar şi să o acuze, vrând să arunce, Asupra Omului nevinovat şi slab întreagă vină a pierderii întâii bătălii Şi a căderii sale în Infern. Şi totuşi, Nu îl ferici iuţeala sa, chair dacă-i îndrăzneţ

Şi fără frică, căci nu avea motiv să se mândrească

Cu încercarea asta groaznică; aproape să se nască, Fapta, în pieptul tumultuos se fierbe şi asemeni Unei diavoleşti maşini, se dă-napoi tot peste sine; De groază şi de îndoială i-s tulburate gândurile, Şi-ntregul Iad în el se-agită, căci înăuntrul său îl poartă, Şi-n jurul lui, fără să poată măcar c-un pas

92

JOHN MILTON

Din el să scape, chiar dacă locul şi-l schimba într-una; Acum, din disperare, se trezeşte conştiinţa, Ce-n adormire în el zăcea, la fel şi-amara amintire A ceea ce a fost cândva, ce este şi ce va fi Să fie, căci, pentru fapte şi mai rele, urmează

Şi mai grele suferinţe. Uneori, privirea îndurerată

Cu tristeţe şi-o îndreaptă spre Eden, care acum în faţa lui se-ntinde; sau către Ceruri Şi către Soarele aflat în culmea strălucirii.

Apoi, reamintindu-şi, astfel spuse, în suspine:

"O tu, cel care, încununat de-o glorie Ce întrece-nchipuirea, priveşti din singurătatea împărăţiei tale, la fel ca Dumnezeul acestei lumi; Stelele se ascund văzându-te; la tine strig, Dar nu prieteneşte şi numele eu ţi-l adaug, O, Soare, să-ţi spun cât te urăsc, cu ale tale raze Care îmi amintesc de starea din care am căzut Şi cât de glorios mă înălţăm deasupra sferei tale; Mândria şi ambiţia din Cer mă aruncară, Făcându-mă să duc război cu împăratul Cel fără de pereche. Ei, şi ce dacă! Nu merita Asemenea sfruntare de la mine, tocmai el, Ce m-a creat, în al măririi nimb, şi de-al său bine Niciodată nu mi-am amintit. Să îl servesc era uşor, Ce mai uşor era decât să îl slăvesc Şi mulţumiri să îi aduc, atât de meritate!

Şi totuşi, tot binele se dovedi în mine rău; Ridicat prea sus, supunerea eu am dispreţuit-o Şi am gândit că de mai urc o treaptă, în vârf eu voi ajunge şi într-o clipă voi scăpa De povara imensei recunoştinţe ce i-o datoram, Care mă obliga să tot plătesc, fiindu-i mereu dator;

PARADISUL PIERDUT

93

Şi nu înţelegeam că o minte recunoscătoare, Care datorează, de fapt nimic nu datorează, Dar plăteşte, veşnic îndatorat şi veşnic fără pată.

Şi ce povară-atunci era aceasta?

O, de-arfi poruncit atunci destinul lui puternic Un înger mai de jos să fiu, ce fericit aş fi rămas, Şi nici speranţele descătuşate ambiţia Nu ar fi ridicat-o! Şi totuşi, de ce nu vreo putere Ca mine de măreaţă, atât de sus Putea ca să aspire şi pe mine de partea ei Să mă atragă; însă, alte puteri, la fel de mari, Nu au căzut, ci neclintite au rămas în faţa ispitirii. Oare tu n-aveai aceeaşi liberă voinţă

Şi putere ca să-i rezişti? Aveai! Atunci, pe cine Poţi să învinuieşti, de nu iubirea Cerului, Ce împărţită este egal la toţi?

Blestemată, atunci, iubirea lui să fie, Dacă iubirea, la fel ca ura, nu ne aduc Decât nenorocire. Ba nu, tu să fii blestemat, De vreme ce, prin voia ta, potrivnică lui Dumnezeu, Tu liber ţi-ai ales ceea ce azi te-mpinge la căinţă.

Sărman de mine! în ce parte să fug De infinita lui mânie şi deznădejde?

Oriunde fug, ajung în Iad; eu însumi sunt tot Iad, Şi până şi în cel mai jos abis, unul şi mai adânc, Ameninţând că mă înghite, se deschide, Faţă de care Infernul care-l sufăr pare Rai.

Atunci, mă-ntreb: nu mai există nici un loc Rămas pentru căinţă, nici unul rămas pentru iertare?

Doar de supunere e loc, dar acest cuvânt Dispreţul mi-l opreşte, de frica ruşinării mele Faţă de Spiritele Iadului, pe care

94

JOHN MILTON

Le-am amăgit să se supună, cu promisiuni deşarte Şi lăudându-mă că pe Atotputernic îl voi supune. Vai, mie! Mult prea puţin ştiu ei Cât de scump plătesc acum înfumurarea mea Atât de vană şi sub ce chinuri veşnic gem în timp ce ei pe tronul Iadului mă preamăresc.

Prin sceptru şi prin diademă mai presus de mulţi, într-una cad mai jos, doar prin nefericire întrecându-i; asemeni bucurii ambiţia mi-a adus!

Să spunem doar c-aş fi putut să mă căiesc Şi să devin, prin mare îndurare, Tot ce eram odată; cât de curând mărirea Din nou mi-arfi trezit gânduri înalte, Cât de curând peste cuvânt îţi calci Atunci când juri, minţind că te supui?

Acele jurăminte făcute la durere Sunt goale şi în van, căci niciodată

Adevărată împăcare nu va răsări, Acolo unde rană unei uri de moarte Atât de-adânc pătruns-a; m-ar duce asta doar La şi mai mare nesupunere şi aş cădea mai jos; Un scurt răgaz, să cumpăr ar trebui Cu preţ prea mare, cu îndoită suferinţă

Trebuind apoi plătit. Acestea ştiind, Pedepsitorul meu, departe de gândul împăcării, La fel ca mine de gândul de a cere îndurare, Nemaivăzând nici o speranţă, în locul nostru Omenirea a creat, iar pentru ei, această lume.

Deci, bun rămas, speranţă, şi-odată cu speranţa, Şi fricii bun rămas, la fel şi remuşcărilor!

Tot binele este pierdut, iar Răul mi-este de-acum Bine; Prin Rău, poate că cel puţin voi fi stăpân

PARADISUL PIERDUT