Apoi, strângându-ţi sfinţii vei judeca Pe cei căzuţi: pe oameni şi pe îngeri; Cu toţi se vor pleca sentinţei tale; Iadul, în întregime va fi închis pentru vecie.
Va arde lumea şi din cenuşa ei nou cer Şi alt pământ vor răsări, unde cei drepţi Sălăşlui-vor, ca după lungi strădanii, Să ajungă zilele de aur şi să culeagă fructele Faptelor lor, cu pace şi cu bucurie triumfând Şi cu adevăr în pururi. Divinu-ţi sceptru Apoi tu ai să-ţi lepezi, căci nu vei mai avea nevoie în totul Dumnezeu fiind. Dar, voi zeităţi, Toţi adoraţi-l pe acela care împlinind acestea Va muri; iubiţi-mi fiul şi slăviţi-l ca pe mine."
PARADISUL PIERDUT
77
De cum sfârşi Atotputernicul, o multitudine De îngeri un strigăt scoaseră de slavă, Ca dintr-un număr nesfârşit de guri iscate, Şi binecuvântate glasuri cu al bucuriei sunet Umplură Cerul. Cinstiră cele două tronuri Cu plecăciuni adânci, scoţându-şi coroanele Bătute cu amarant şi aur; nemuritorul amarant, O floare care-n Paradis, chiar lângă pomul vieţii Să-nflorească începu, dar în curând fu pângărită
De-al omului păcat şi-a fost adusă-n Cer Să crească, unde întâi crescuse, cu floarea ei Umbrind fântâna vieţii şi râul fericirii, Care unda cea de ambră îşi trece în curmeziş prin Paradis, printre flori elysene; Aceste flori ce-n veci nu se-ofilesc îşi leagă spiritele-alese buclele, cu raze împletite.
Jos, pe pământ, ghirlandele-aruncate Străluceau ca un ocean de jasp, împurpurate Cu trandafiri cereşti, zâmbeau.
Apoi încununaţi din nou, îşi luară harpele de aur, De-a pururi acordate, ce ca nişte tolbe ce sclipeau Le atârnau la şolduri şi cu un preludiu De dulce simfonie îşi începură cântul sacru, Stârnind în Cer un negrăit extaz; Un singur glas nu stăruia-n tăcere, Şi nu era un glas care să nu poată topi în melodie, Atât de mare fiind concordia care domneşte-n Ceruri.
Ţie, Tată, îţi cântară întâi, Atotputernic, Nemuritor, Nemărginit, Neschimbător şi Veşnic împărat, Al lucrurilor toate ziditor, Izvor luminii Şi invizibil în marea glorie a strălucirii tale în care stai pe-un tron de neatins;
78
JOHN MILTON
Şi chiar dacă-ţi umbreşti întreaga strălucire A razelor şi printr-un nor rotund în jurul tău, Asemeni unui luminos altar, închisă haina ta Se-arată de-atâta strălucire, dar Cerul e orbit şi Serafimii cei mai luminoşi Când vor să se apropie de tine Cu aripile ochii şi-i acopăr.
Apoi pe tine te cântară, primul dintre creaţii, Tu fiu, divină întrupare, în chipul căruia Cu limpezime, şi fără nici un nor, Tatăl atotputernic se oglindeşte, El, pe care nici o altă creatură nu poate a privi; în tine sălăşluieşte splendoarea gloriei lui, Şi nemărginitu-i spirit.
El, cerul-cerurilor şi marile puteri De dinăuntru, prin tine le-a creat şi tot prin tine A izgonit puterile dominatoare.
Deşi în acea zi, nici tu nu te-ai zgârcit Cu al Tatălui tunet năprasnic şi Nici nu ai oprit roţile carului tău înflăcărat Care au zguduit ale Cerului hotare, în timp ce Peste ale lor grumazuri de îngeri răzvrătiţi Şi risipiţi, tu dârz treceai, întors din urmărire, puterile cu strigăte Te aclamară, fiu unic al Tatălui Atotputernic, Care trebuia să împlinească răzbunarea Cuvenită duşmanilor din Cer,
Dar nu la fel asupra Omului. Pe acesta, Prin răutatea lor căzut, tu părinte al milei Şi îndurării, tu nu l-ai osândit la fel de aspru, Ci mai mult ai înclinat spre milă. De-ndată ce Al tău unic şi drag fiu înţelese că nu l-ai blestemat
PARADISUL PIERDUT
79
Atât de aspru pe Om, ci înclini mai mult spre milă, Spre a-mpăca mânia ta şi spre a pune capăt luptei Stârnite între justiţie şi îndurare, el, în ciuda Supremei fericiri de a-ţi sta alături, Morţii se dărui, răscumpărând a Omului greşeală.
O, dragoste fără pereche ce nu e de găsit Decât în creaturi divine! Mărire ţie, Fiu al lui Dumnezeu şi salvator al oamenilor!
Numele tău va fi materie copioasă de-acum Cântării mele. Niciodată harpa mea nu va uita Imnuri de laudă să-ţi înalţe, dar laolaltă
Cu laudele Tatălui aduse.
Şi astfel ei în Ceruri, deasupra sferelor înstelate Fericite ceasuri petrecură, în bucurie şi în imnuri, între timp deasupra globului opac al acelei Lumi rotunde, a cărei primă arcuire împarte Orbii inferiori şi luminoşi, învăluiţi de Haos Şi de întunericul bătrân, umbla Satan: De departe un glob părea, de aproape Un continent nemărginit, pustiu, Sălbăticit şi mohorât, pradă nopţii fără stele Şi ameninţătoarelor furtuni a Haosului Care tună-n jur; un aspru cer, mai blând Doar înspre partea care zidul Cerului se înălţa, în depărtare se vedea o licărire ferită
De crâncena furtună: pe aici umbla Duşmanul Pe un câmp întins, precum vulturul din Immaus, Un vârf înalt a cărui creastă înzăpezită
Ascunde-n ea Tartarul, pleca dintr-un ţinut Lipsit de pradă, ca să se ghiftuiască
Cu carnea unor miei sau iezi de-un an, Pe vreo colină pe care turmele se hrănesc,
80
JOHN MILTON
O ia în zbor către al Gangelui sau Al Hydaspelui izvor, ale Indiei râuri; Dar se opreşte-n drumul său pe aridele câmpii Din Sericana, unde chinezii, de vânt Şi pânze ajutaţi, îşi mână uşoarele De trestii cărucioare; astfel pe marea de pământ De vânt bătută, singur păşea duşmanul, Cu gândul la prada sa; singur, Pentru că altă creatură pe aceste locuri, Vie sau fără viaţă, nu se pomenea; Nici una încă, căci ale omului lucrări De pe pământ se ridicară, precum un abur, De când păcatul zadarnice şi trecătoare le făcu.
Toate aceste lucruri, deşertăciunile Şi pe aceia care îşi găsesc speranţele în glorie şi faimă trecătoare şi Fericirea din această viaţă şi din cealaltă; Toţi cei care îşi iau răsplata aici pe pământ, Fructele superstiţiei dureroase şi-al zelului Cel orb; doar laudele căutându-le, oamenii Găsiră aici răsplata cuvenită pentru Goalele lor fapte;
Ale naturii toate lucruri nedesăvârşite, Sucit amestecate, monstruoase, topite în pământ, Aici se strâng, aiurea rătăcind, până la desăvârşita Destrămare a lor;
Ei nu se duc în luna-nvecinată, cum unii ar visa, Câmpii de argint fiind sălăşluite de sfinţii aduşi aici Sau chiar de duhuri, fiinţe, jumătate om, jumătate înger Veniră-aici şi toţi născuţii din fraţi şi surori împreunaţi aiurea; din lumea veche, veniră uriaşii Cu ale lor isprăvi deşarte, chiar dacă renumite-atunci;
PARADISUL PIERDUT
81
Veniră cei ce Babelui l-au construit, de pe câmpia Sennaar, cei care prea plin de planurile lor vane, Noi turnuri Babei, dacă ar avea cu ce, ar înălţa; Alţii veniră singuri, ca de pildă cel care Ca să fie luat drept Dumnezeu sări de bună voie în flăcările Etnei, Empedocle fiind acela; Sau Cleombrotus, cel care bucurii cătând într-a lui Plato Eliseum, în mare aruncându-se; Şi mult mai mulţi ar fi ca să-i înşirui: pe embrioni, Pe idioţi şi pe ermiţi, călugări negri, albi Şi cenuşii, cu toate ale lor înşelăciuni.
Pe aici târcoale dau şi pelegrinii, care atât de mult S-au depărtat, ca în Golgota mort să-l regăsească
Pe acela care-n Cer sălăşluieşte, Mai sunt şi aceia care, ca s-ajungă în Paradis, Şi-au pus murind dominicană robă, ori franciscană
Crezând că astfel vor părea deosebiţi; De planete trec, de toate cele şapte şi-apoi De sfera cristalină, ale cărei iuţi legănări, Cutremurări stârnesc şi trec de sfera Care cel dintâi mişcarea a urnit-c.
La poarta Cerului acum se pare că Sfântul Petru îi aşteaptă, cu cheile în mână şi iată-i Ajunşi la poarta Cerului, piciorul ridicându-şi-l Să urce, când o rafală de vânt încrucişat, Suflând şi dintr-o parte şi din alta, La zece mii de leghe-i aruncă, în aer, Astfel, puteţi vedea cum zboară, o dată cu purtătorii lor, Sutane lungi, glugi şi tichii, toate făcute zdrenţe; Apoi mătănii, moaşte, indulgenţe, dispense Şi iertări, toate ajunse jucăria vântului; Cuprinse de vârtej, acestea toate zboară,
82
