Fără tine. Dar pentru ce sclipesc acestea toate Noaptea toată? Şi pentru cine, această privelişte De glorie, dacă somnul toţi ochii îi închide?"

Astfel răspunse strămoşul nostru, al tuturora:

"Fiică de Dumnezeu şi Om, desăvârşită Eva, Se cere ca astrele să-şi termine ocolul Pe care-l fac Pământului, din zori şi până-n seară

Şi dintr-un ţinut în altul, lumina împărţind Chiar printre naţii încă nenăscute, Apun şi iar se nasc; căci altfel, întunericul Etern pe Noapte o ajută, vechea ei stăpânire Să-şi recucerească, stingând din toate lucrurile Din Natură viaţa, căci focurile-acestea blânde Mai mult decât să lumineze fac şi cu Plăcuta lor căldură dospesc şi încălzesc, Hrănesc, şi potolesc şi răspândesc Virtutea lor stelară asupra soiurilor Ce cresc pe Pământ, făcându-le prin asta Apte să primească desăvârşirea de la Soare.

Deşi sunt nezărite în adâncimea nopţii, Nici stelele nu strălucesc în van; Şi nici să nu crezi, că dacă n-ar fi Omul, Cerul de privitori ar duce lipsă, Sau Dumnezeu nevoie ar avea de laude;

114

JOHN MILTON

Sunt milioane de creaturi cu spirit Ce umblă pe Pământ, fără a fi văzute, în timp ce noi dormim sau când treji suntem; Aceştia toţi îi preamăresc lucrarea fără încetare, Zi şi noapte; de câte ori am auzit de pe vreun deal Ecouri de divine glasuri, când singure, Când toate răspunzându-şi, în cântec Preamărindu-şi Creatorul? De multe ori în cete, Stau de veghe, sau umblă în patrula lor de noapte, în sunet de divine instrumente, într-o deplină armonie, Prin cântece înalţă ale noastre gânduri către Ceruri."

Astfel vorbind, mână în mână treceau Către preafericitul lor alcov; era un loc Ales de suveranul Săditor, când plănuise Toate lucrurile pe care Omul cu încântare Să le folosească; acoperişul din ramuri dese Era-nţesat cu mirt şi laur, mai sus crescând Mirositoare frunze; în părţi, creşteau Pereţii de verdeaţă, din talpa-ursului Şi din desişuri parfumate, din care irişii şi iasomoia, trandafirii, capetele înflorite îşi scoteau, formând un splendid mozaic; Mai jos, şofranul, violeta şi zambila, Pământul pardoseau cu broderii mai preţioase Decât sunt nestematele pe cel mai scump blazon; Iar altor creaturi: gângănii, viermi ori păsări Oprit aici să intre le era, atât de mult Pe Om îl preţuiau. Sub boite mai umbroase Mai sacre sau ferite, nici Pan şi nici Silvanus Nu au dormit vreodată, nici nimfe sau Faunus Nu au stat. Aici, în colţ ferit, cu flori Şi cu ghirlande dulci mirositoare, a împodobit

PARADISUL PIERDUT

115

Mireasa Eva întâia oară patul nupţial; Angelicele coruri le cântau, în ziua-n care în frumuseţea-i goală fu adusă, la domnul ei, Mult mai fermecătoare decât Pandora, Pe care Zeii, cu toate darurile lor o hărăziseră.

O, şi cât de mult în fapte triste se aseamănă

Pandorei, când la necugetatul fiu al lui lapet De Hermes fu adusă, întreaga omenire A prins în mreje cu ochii plini de farmec, Ca să se răzbune pe cel ce-adevăratul foc Furase de la Jupiter.

Sosiră la al lor lăcaş umbrit şi sub cerul liber îl adorară amândoi pe Dumnezeul Ce-a făcut Pământul, Cerul, Aerul şi Raiul Pe care îl priveau şi Luna cea strălucitoare Şi înstelatul Pol:

"O, tu, Atotputernic Ziditor, cel care Noaptea ai făcut-o şi Ziua, pe care noi, Cu munca noastră am desăvârşit-o.

Fiind fericiţi în dragostea şi munca noastră, De tine, coroană a binecuvântării noastre Poruncită! Iar locul minunat de-aicea E mult prea mare pentru noi şi la această abundenţă

Ne trebuiau tovarăşi, căci rodul pe pământ Neadunat ne cade. Dar ne-ai promis Că din noi doi, o rasă-ntreagă se va naşte, Care Pământul îl va umple şi cu toţii Cântări de slavă îţi vom înălţa, ia ceasul Dimineţii, dar şi atunci când ne învăluie De tine binecuvântatul somn "

Aşa grăiră amândoi în cor, străini De alte ritualuri, doar adoraţie pură

116

JOHN MILTON

Aşa cum Domnului îi place. Apoi intrară, Ţinându-se de mână, în tainicul alcov, Şi, fără-a cunoaşte grija de a scăpa de haine, Alături se întinseră şi sunt convins Că nici Adam nu s-a întors de la a lui soaţă

Frumoasă şi nici aceasta n-a respins Misterele iubirii conjugale, orice ar spune Vorbăria seacă a făţarnicilor susţinători Ai purităţii, şi despre loc, şi despre inocenţă, Spunând că e murdar ceea ce Domnul Spus-a că e pur, ce unora le-a poruncit să facă

Dar liber a lăsat-o tuturor. Făuritorul ne-a cerut Să ne înmulţim, or, cine îndrăzneşte Să ne-ndemne la abţinere, decât Distrugătorul nostru, Al Omului şi-al Domnului Duşman?

Mărită fie iubirea conjugală, legea misterioasă, Adevărat izvor omeneştii rase, a noastră

Unică proprietate, printre atâtea alte lucruri, în Paradis! Prin tine Dorinţa adulteră

A fost de printre oameni alungată, între-animale să domnească; prin tine, Bazate pe loiala, dreapta, pura raţiune, Durează înrudirile şi pentru prima dată

S-au cunoscut acele bune fapte, între tată, Fiu sau frate. Departe mi-este gândul de a scrie C-ai fi ruşine sau păcat, nedemnă

De un loc preasfânt, tu, izvor perpetuu De domestice dulceţuri, al cărei pat Acuma şi atunci, curat şi cast e declarat De patriarhi şi sfinţi! Aici lubirea-şi foloseşte Săgeţile de aur şi focul inimii-l aprinde, Şi aripile de purpură-şi întinde, stăpână peste tot.

PARADISUL PIERDUT

117

Dar n-o găseşti în zâmbetul plătit al desfrânatelor, Lipsit de dragoste şi bucurie şi tandreţe; Şi nici n-ai s-o găseşti la curte, dansând învălmăşit, sau sub destrăbălată mască, în balurile ţinute în miez de noapte Şi nici în serenadele pe care hămesitul îndrăgostit Le cântă la geamul mândrei prea-frumoase, Pe care mai bine ar părăsi-o îndată cu dispreţ, îmbrăţişaţi, Adam şi Eva dormeau înconjuraţi De cântul privighetorilor şi peste trupurile goale Din bolta înflorită trandafiri curgeau.

Dormi fără grijă, pereche binecuvântată, Atâta vreme cât nu cauţi o şi mai fericită stare Şi doar atât cât ştii, să preţuieşti!

Cu conul ei de umbră măsurase Noaptea O jumătate din drumul către vasta-i boltă

Sublunară, şi de pe poarta lor de fildeş

Heruvimii ieşeau la ora lor obişnuită, înarmaţi, războinic patrulând; Atunci, la următoru'-n grad astfel îi spuse Gabriel:

"Tu, Uziel, ia jumătate din aceste gărzi Şi coasta dinspre sud păzeşte-o cu stricteţe, în timp ce ceilalţi o vor veghea la nord; Cu toţii la apus ne-om întâlni."

Se despărţiră precum o flacără şi jumătate Spre lance se-ndreptă, iar ceilalţi spre scut.

Dintre aceştia, doi îngeri mai puternici Şi de încredere, care-i stăteau aproape, El chemă şi le dădu porunca asta:

"Ithuriel şi Zephon, zburaţi ca vântul Şi prin grădină căutaţi şi nici un colţ necăutat Să nu lăsaţi; dar mai ales acolo unde

118

JOHN MILTON

Sălăşluiesc acele două creaturi, Acum probabil adormite, la adăpost de rău.

în seara asta, venit cu raza soarelui din asfinţit, Un Spirit ne-a vestit cum că un spirit infernal A fost văzut spre aceste locuri îndreptându-se (Cine ar fi putut să creadă?), scăpat Dintr-ale Iadului zăbrele, cu gânduri rele Venit fără îndoială. Pe-acesta dacă-l veţi găsi, Să-l prindeţi repede şi să-l aduceţi!"

Spunând acestea, se puse-n faţă să conducă

Şirurile strălucitoare, luna făcând-o să pălească; Cei doi porniră-n zbor ca să-l găsească

Pe cel ce-l căutau; şi îl găsiră în chip de broască

Stând la urechea Evei şi-ncercând Prin trucuri diavoleşti ia minte să-i ajungă, Şi mai apoi, închipuirea să îi plăsmuiască

După placul lui; sau, turnând venin, Spiritul putea să îi murdărească, Şi astfel, cel puţin, gânduri necumpătate, De răzvrătire, speranţe vane şi dorinţi deşarte, Umflate de înfumurare, putea în ea ca să trezească, în timp ce toate astea încerca să facă, Ithuriel cu spada îl atinse, căci nu e falsitate Să îndure atingerea cerească şi pe loc Să nu revină la înfăţişarea sa. Sări Satan, Surprins c-a fost descoperit, aşa cum o scânteie Aprinde o grămadă cu praf de puşcă, Şi întreg văzduhul de flăcări îl împânzeşte, Aşa sări duşmanul în propria-i formă.

Se traseră înapoi frumoşii îngeri, uimiţi Atât de iute să-l vadă pe-ngrozitorul rege; Şi totuşi, neînspăimântaţi, îl încolţiră: