Unde îl pot găsi, ca în secret să îl contemplu Sau cu deschisă admiraţie să-l privesc, Pe cel pe care Măreţul Creator L-a înzestrat cu lumi şi peste care Graţie divină a revărsat: în toate-apoi putem, Noi amândoi, în Om şi-n ale firii toate lucruri, Să-l preamărim pe-al nostru Domn, Făuritorul, Care pe drept, în Iadul fără fund l-a izgonit Pe-ai săi duşmani rebeli şi, ca pierderea să o repare, Creat-a această rasă nouă, Oamenii, Care mai bine să-i servească, căci toate Ale sale căi sunt înţelepte!"
Astfel vorbi prefăcutul, darfăr'să fie dibuit, Căci oamenii, nici îngerii, ipocrizia n-o puteau citi,
88
JOHN MILTON
Singurul rău, ce umblă nevăzut, aşa cum Preamăritul numai umblă, cu voia sa, Prin Cer şi pe Pământ. De multe ori, Chiar dacă înţelepciunea stă de veghe, La poarta sa, Suspiciunea doarme, Doar Simplităţii revenindu-i treaba sa, în timp ce Bunătatea la rău nu se gândeşte, acolo unde N-ar trebui s-existe rău. Pe Uri el l-a păcălit Prin şiretenie, chiar dacă el era al Soarelui regent, Şi socotit drept cel mai ager Spirit Ce se găsea în Ceruri; acestuia, duşmanul impostor Cu mult curaj i-a spus: "O, înger Preafrumos, Dorinţa ta, ce tinde să cunoască tot ceea ce Măreţul Dumnezeu a construit, prin asta să glorifici Pe Domnul-Făurar, nu duce la excese Şi nu-i de condamnat, ci mai degrabă, Cu cât e slava mai fierbinte, cu-atâtea Laude mai multe meriţi, căci numai ele Te pot aduce-aicea, singur, din casa-ţi Cea din vârful bolţii, să vezi cu ochii tăi, ceea ce unii, Poate, se mulţumiră doar în Cer ca să audă, Căci minunate sunt într-adevăr măreţele lucrări, Plăcute la vedere şi vrednice de-a fi păstrate în amintire, de-a pururi, cu plăcere.
Dar ce poate creata minte să-nţeleagă, Prin număr să le ţină socoteala sau să-nţeleagă
înţelepciunea infinită care le-a creat, Dar care cauzele le-a ţinut ascunse?
Eu am văzut când la cuvântul său, masa informă, Materia din care e formată Lumea, s-a închegat: Glasul lui s-a auzit în haos şi zgomotul sălbatic Unor legi divine s-a supus, graniţe căpătând
PARADISUL PIERDUT
89
Nemărginirea. A doua oară când a poruncit Bezna se risipi cu totul, lumina străluci Şi ordinea din haos răsări; iuţi, spre locurile lor, Primarele elemente se grăbiră: Pământul, Apa, Aerul şi Focul; zburară către înalta chintesenţă
A bolţii Cerurilor, în diferite forme-nchipuită, Care, rotindu-se orbicular, se transformară
în nenumărate stele, precum le vezi Şi cum se mişcă; cu toate locul îşi aveau Şi cursul, de dinainte stabilit; iar restul Un zid în jurul Universului alcătuiră.
Priveşte-n jos spre globul ce străluceşte Pe partea dinspre noi, cu o lumină
Din altă parte reflectată; locul acesta e Pământul Şi e al Omului sălaş; lumina asta e ziua, Fără de care, ca şi în cealaltă emisferă, Noaptea l-ar invada; dar acolo, Luna învecinată
(aşa-numita, cealaltă stea frumoasă) în timp îşi interpune ajutorul ei şi cercul ei lunar Mereu sfârşindu-şi şi mereu reîncepându-l, în ceruri, cu lumină împrumutată
îşi poartă chipurile, trei, şi mereu Pământul îl umple Şi îl goleşte de lumină, şi cu domnia-i pală
Noaptea o stăvileşte.
Punctul ce ţi-l arăt e Paradisul, acolo unde Adam sălăşluieşte; umbrirea vastă
îi este leagănul. "N-ai cum să greşeşti drumul, Al meu, pe mine acum mă cheamă."
Spunând acestea se întoarse, iar Satan Plecându-se adânc, aşa cum se cuvine, în faţa Unui spirit superior din Ceruri, acolo unde Nimeni nu uită de onoruri, pomi în zbor.
90
JOHN MILTON
De pe Ecliptica în jos, speranţa şi mai mult grăbindu-Şi rotindu-se în aer nu se opri până în vârfuri, Pe Niphate.
Cartea a IV-a O, de-arfi răsunat atunci glasul prevenitor, Pe care cel ce Apocalipsa o văzu, l-a auzit Sunând cumplit în Ceruri, atunci când, A doua oară pus pe fugă, Dragonul S-a năpustit, pe oameni ca să se răzbune.
Nenorocire locuitorilor de pe Pământ!
Atunci, părinţii noştri cei dintâi, despre venirea Duşmanului secret ar fi aflat şi astfel poate Cu bine din ucigaşa-i cursă ar fi scăpat.
Căci acum, Satan, arzând de supărare, Se coborî, întreaga omenire să o ispitească, Dar şi să o acuze, vrând să arunce, Asupra Omului nevinovat şi slab întreagă vină a pierderii întâii bătălii Şi a căderii sale în Infern. Şi totuşi, Nu îl ferici iuţeala sa, chair dacă-i îndrăzneţ
Şi fără frică, căci nu avea motiv să se mândrească
Cu încercarea asta groaznică; aproape să se nască, Fapta, în pieptul tumultuos se fierbe şi asemeni Unei diavoleşti maşini, se dă-napoi tot peste sine; De groază şi de îndoială i-s tulburate gândurile, Şi-ntregul Iad în el se-agită, căci înăuntrul său îl poartă, Şi-n jurul lui, fără să poată măcar c-un pas
92
JOHN MILTON
Din el să scape, chiar dacă locul şi-l schimba într-una; Acum, din disperare, se trezeşte conştiinţa, Ce-n adormire în el zăcea, la fel şi-amara amintire A ceea ce a fost cândva, ce este şi ce va fi Să fie, căci, pentru fapte şi mai rele, urmează
Şi mai grele suferinţe. Uneori, privirea îndurerată
Cu tristeţe şi-o îndreaptă spre Eden, care acum în faţa lui se-ntinde; sau către Ceruri Şi către Soarele aflat în culmea strălucirii.
Apoi, reamintindu-şi, astfel spuse, în suspine:
"O tu, cel care, încununat de-o glorie Ce întrece-nchipuirea, priveşti din singurătatea împărăţiei tale, la fel ca Dumnezeul acestei lumi; Stelele se ascund văzându-te; la tine strig, Dar nu prieteneşte şi numele eu ţi-l adaug, O, Soare, să-ţi spun cât te urăsc, cu ale tale raze Care îmi amintesc de starea din care am căzut Şi cât de glorios mă înălţăm deasupra sferei tale; Mândria şi ambiţia din Cer mă aruncară, Făcându-mă să duc război cu împăratul Cel fără de pereche. Ei, şi ce dacă! Nu merita Asemenea sfruntare de la mine, tocmai el, Ce m-a creat, în al măririi nimb, şi de-al său bine Niciodată nu mi-am amintit. Să îl servesc era uşor, Ce mai uşor era decât să îl slăvesc Şi mulţumiri să îi aduc, atât de meritate!
Şi totuşi, tot binele se dovedi în mine rău; Ridicat prea sus, supunerea eu am dispreţuit-o Şi am gândit că de mai urc o treaptă, în vârf eu voi ajunge şi într-o clipă voi scăpa De povara imensei recunoştinţe ce i-o datoram, Care mă obliga să tot plătesc, fiindu-i mereu dator;
PARADISUL PIERDUT
93
