Şi nu înţelegeam că o minte recunoscătoare, Care datorează, de fapt nimic nu datorează, Dar plăteşte, veşnic îndatorat şi veşnic fără pată.
Şi ce povară-atunci era aceasta?
O, de-arfi poruncit atunci destinul lui puternic Un înger mai de jos să fiu, ce fericit aş fi rămas, Şi nici speranţele descătuşate ambiţia Nu ar fi ridicat-o! Şi totuşi, de ce nu vreo putere Ca mine de măreaţă, atât de sus Putea ca să aspire şi pe mine de partea ei Să mă atragă; însă, alte puteri, la fel de mari, Nu au căzut, ci neclintite au rămas în faţa ispitirii. Oare tu n-aveai aceeaşi liberă voinţă
Şi putere ca să-i rezişti? Aveai! Atunci, pe cine Poţi să învinuieşti, de nu iubirea Cerului, Ce împărţită este egal la toţi?
Blestemată, atunci, iubirea lui să fie, Dacă iubirea, la fel ca ura, nu ne aduc Decât nenorocire. Ba nu, tu să fii blestemat, De vreme ce, prin voia ta, potrivnică lui Dumnezeu, Tu liber ţi-ai ales ceea ce azi te-mpinge la căinţă.
Sărman de mine! în ce parte să fug De infinita lui mânie şi deznădejde?
Oriunde fug, ajung în Iad; eu însumi sunt tot Iad, Şi până şi în cel mai jos abis, unul şi mai adânc, Ameninţând că mă înghite, se deschide, Faţă de care Infernul care-l sufăr pare Rai.
Atunci, mă-ntreb: nu mai există nici un loc Rămas pentru căinţă, nici unul rămas pentru iertare?
Doar de supunere e loc, dar acest cuvânt Dispreţul mi-l opreşte, de frica ruşinării mele Faţă de Spiritele Iadului, pe care
94
JOHN MILTON
Le-am amăgit să se supună, cu promisiuni deşarte Şi lăudându-mă că pe Atotputernic îl voi supune. Vai, mie! Mult prea puţin ştiu ei Cât de scump plătesc acum înfumurarea mea Atât de vană şi sub ce chinuri veşnic gem în timp ce ei pe tronul Iadului mă preamăresc.
Prin sceptru şi prin diademă mai presus de mulţi, într-una cad mai jos, doar prin nefericire întrecându-i; asemeni bucurii ambiţia mi-a adus!
Să spunem doar c-aş fi putut să mă căiesc Şi să devin, prin mare îndurare, Tot ce eram odată; cât de curând mărirea Din nou mi-arfi trezit gânduri înalte, Cât de curând peste cuvânt îţi calci Atunci când juri, minţind că te supui?
Acele jurăminte făcute la durere Sunt goale şi în van, căci niciodată
Adevărată împăcare nu va răsări, Acolo unde rană unei uri de moarte Atât de-adânc pătruns-a; m-ar duce asta doar La şi mai mare nesupunere şi aş cădea mai jos; Un scurt răgaz, să cumpăr ar trebui Cu preţ prea mare, cu îndoită suferinţă
Trebuind apoi plătit. Acestea ştiind, Pedepsitorul meu, departe de gândul împăcării, La fel ca mine de gândul de a cere îndurare, Nemaivăzând nici o speranţă, în locul nostru Omenirea a creat, iar pentru ei, această lume.
Deci, bun rămas, speranţă, şi-odată cu speranţa, Şi fricii bun rămas, la fel şi remuşcărilor!
Tot binele este pierdut, iar Răul mi-este de-acum Bine; Prin Rău, poate că cel puţin voi fi stăpân
PARADISUL PIERDUT
95
Peste împărăţie, cu-al Cerurilor Domn, Pe jumătate împărţind-o şi poate cu ajutorul tău, Răutate, poate voi stăpâni mai mult de jumătate; Aşa cum Omul, în curând, această lume-o va cunoaşte."
Astfel vorbind, pe faţa sa toate emoţiile se citeau.
Mânia, Invidia şi Disperarea; acestea toate Deghizarea i-ar fi trădat-o, dacă vreun ochi L-ar fi privit; căci minţile cereşti, scutite sunt De-asemenea viclene ispitiri. De asta, Dându-şi seama în curând, orice tulburare Sub calm şi-o ascundea; el, maestru al înşelăciunii, Cel care, primul, falsitatea a ascuns-o Sub chip de înger, cumplita-şi răutate să ascundă, Care cu răzbunarea se unea; şi totuşi Pricepere destulă nu avea ca să-l înşele pe Uriel, Odată prevenit, ai cărui ochi îl urmăriră
Pe drumul ce mergea, urcând pe Muntele Asiric, Cu chipul răvăşit, mai decăzut decât Putea vreodată un duh preafericit să fie; Sălbaticelor gesturi şi nebuneştii comportări, Acum, nestingherit, frâu le dădea, Căci singur se credea, neurmărit şi nevăzut De vreo privire. Astfel purcese înainte Şi ajunse la al Edenului hotar, unde Desfătătorul Paradis, acum mult mai aproape, încununează cu ale sale ziduri verzi Culmile netezi ale unei sălbăticii aride, Care, ca nişte pereţi stufoşi, intrarea Nu o permiteau; deasupra, la înălţimi de netrecut Cresc pini şi cedri, brazi şi palmieri, Silvestră scenă, cu umbre peste umbre, Ca un teatru în pădure, într-o mirifică privelişte.
96
JOHN MILTON
Şi, totuşi, mai sus de vârfurile lor, al Paradisului Zid verde se ridica, care o vastă perspectivă
Deschidea privirii Regelui Ceresc Către ţinuturile cu care se învecina.
Iar mai sus de zid creştea un cerc superb De mândri pomi, cu fructe minunate încărcaţi, Şi smălţuiţi cu vesele culori întrepătrunse, în care soarele, mai cu bucurie razele-şi întipărea, Decât într-un mândru nor de seară, Sau chiar în arcul umed ce apare, Când Dumnezeu pământul îl stropeşte; Atât de încântătoare era priveliştea; Şi în întâmpinare-i vine, un aer tot mai pur, Ce sufletului îi stârneşte primăvăratică plăcere Şi bucurie, ce este în stare toată tristeţea Să o răspândească, afară doar de disperare; Acum, suflând suav şi fluturând înmiresmate aripi, Ce dulci parfumuri răspândesc, şoptind De unde a furat îmbălsămată pradă.
La fel cu cei ce navighează spre dincolo De al Speranţei Cap, ce au trecut acuma Mozambicul şi departe în larg, parfumurile Sabei, Le-aduce vântul de nord-est în nări; de-această
întârziere mulţumiţi, ei mersul şi-i încetinesc mai mult, Şi înveselit pe multe leghe de miresmele suave, Oceanul cel bătrân zâmbeşte; aşa îl încântau Şi pe Duşman, mirosurile dulci, deşi venit Să le-otrăvească, măcar că îi plăceau mai mult Decât pe Asmodeu, cel cu fumul de peşte, Care îl alungă, deşi îndrăgostit, de lângă
Soaţa fiului lui Tobit şi mânat de răzbunare Din Media către Egipt fugi, acolo unde
PARADISUL PIERDUT
97
Fu rapid prins şi legat.
Urcând colina cea sălbatică, Satan călătorise Cu pas domol şi gânditor, dar mai departe, Poteca nu se mai vedea, atât era de plină
Cu spini şi cu tufişuri, ce ca un gard se-nlănţuiau, Oprind şi omul şi dobitocul ce pe acolo Ar fi vrut să treacă. O poartă doar era, Pe partea dinspre răsărit, la care cu dispreţ privi Duşmanul şi dintr-o săritură, fu dincolo De zid şi de colină, căzând în Rai, de-a dreptul în picioare. Aşa cum lupul ce umblă după pradă, împins de foame, pândeşte locul în care Şi-au închis păstorii turma şi peste gard, în stână sare; sau ca un hoţ, ce vrea de gologani Pe un bogat să îl lipsească, şi neputând De uşi să treacă, se caţără la vreo fereastră, Sau chiar mai mult, pe-acoperiş; Aşa urcă şi hoţul cel dintâi în stâna Domnului; La fel de când destrăbălaţii-i simbriaşi în a sa biserică se căţărară; Astfel zbură Satan şi drept pe pomul vieţii Cel mai înalt copac ce-n mijlocul Raiului creştea în vârf se aşeză, în chip de cormoran, Dar nu la viaţa adevărată cugeta, ci doar La moartea celor ce trăiau acolo; nu se gândea Nici la virtuţile acestui pom de viaţă dădător, Ci folosea ca loc de unde să privească ceea ce, Aşa cum se cuvine folosit, ar fi putut ajunge Zălog al nemuririi. Aşa puţin oricine ştie, Afară doar de Dumnezeu, să preţuiască
Binele din faţa lui şi lucrurile importante Să nu le pângărească şi cea mai rea
98
