JOHN MILTON

Multă dezordine iscat-a; ştii cum a deranjat Azi-noapte perechea omenească; cum plănuieşte Prin ei, tot neamul omenesc să îl distrugă.

Deci du-te şi stai de vorbă, ca un prieten cu Adam, La miezul zilei, în vreun umbrar îl vei găsi Cătând odihnă departe de dogorile amiezii.

Vorbeşte-i şi fă-l să-şi amintească de fericita stare Care s-o folosească liber i-a fost dată, Dar la fel de liber e ca să şi-o schimbe.

Tu sfătuieşte-l să nu se creadă la adăpost de rău Şi spune-i ce primejdie îi pândeşte şi cine E duşmanul său, cel de curând căzut din Ceruri, Ce plănuieşte pe alţii să-i târască după el, De fericirea asta să-i lipsească. Dar cum?

Cu sila? Nu, căci astfel l-ar goni!

Doar prin minciună şi prin amăgire!

Spune-i despre acestea toate, încât Cu voia de-ar greşi, surprins să nu se-arate Şi să nu spună că n-a fost prevenit."

Aşa vorbi Eternul Tată, dreptatea întru totul împlinind-o. Fără să-ntârzie vreo clipă, înaripatul Sfânt, de cum primi porunca Se avântă degrabă din mijlocul cereştilor Ardori, Unde stătuse învăluit în splendideie-i aripi; Tăind de-a curmezişul bolta, se înălţa, în juru-i răspândind lumină; angelicele coruri Se desfăcură-n două şi loc făcură iuţelii lui.

Sosind la poarta Cerului, aceasta se deschise, întâmpinându-l precum Supremul Arhitect vroia; De-aici, cum nici un nor vederii-n cale nu-i stătea, Vedea Pământul printre stele, care oricât de mic Cu alte sclipitoare globuri nu se confunda;

PARADISUL PIERDUT

135

Zări şi-a Domnului grădină, cu cedri-ncoronată, Deasupra munţilor. Aşa cum noaptea Sticla lui Galileu discerne, pe Lună, Tărâmuri şi pământuri închipuite, la fel zburătorul, Când Delos şi cu Samos i se-arată, Le ia drept pata unui nor. Spre acest loc Se îndrepta năprasnic, cârmind printre nenumărate lumi, Cu aripa-i bătută când de polare vânturi, Când, la-nălţimi de vulturi iară-i avântată; Astfel el păsărilor pare un phoenix, privit de toate Ca zburătoarea care, dorind cenuşa să şi-o pună

în templul Soarelui strălucitor, se-ndreaptă

Către Theba egipteană.

Deodată însă, se opreşte pe stânca Raiului Din răsărit şi la forma lui dintâi revine, De Serafim înaripat. El şase aripi poartă, Ce-i întregesc divina-nfăţişare; are-o pereche Pe umerii săi largi, în care-şi înfăşoară pieptul Ca într-un ornament regesc; perechea cea din mijloc, Mijlocul i-l cuprinde înstelat, apoi de şolduri trece, Cu puf şi în culori pictate-n Ceruri; perechea Cea de-a treia, picioarele i le-nfăşoară

Şi-i prinsă în călcâie de pene dese, Pictate în a cerului culoare. Stătea ca fiul Maiei Şi penele îşi scutura, parfum ceresc în juru-i răspândind. îndată cetele de îngeri Ce stăteau de strajă îl recunoscură

Şi îl cinstiră după rangul lui: toţi în picioare Se sculară, ghicind îndatorirea lui înaltă.

Trecu de corturile lor strălucitoare şi-acum ajunse La câmpia fericirii, prin crânguri vii de mirt, Miresme-nfloritoare de nard, de cassia

136

JOHN MILTON

Şi balsam, dulce sălbăticie parfumată; Aici Natura, în tinereţea sa, zburda, Jucându-se în voie şi cu feciorelnicele-i toane, Dulceaţă răspândind sălbatică, o, fericire Enormă, care încalcă orice lege şi orice artă!

De cum trecu de codrul cel înmiresmat, Adam îl şi zări, din pragul răcorosului umbrar, în care la acest ceas stătea, cât Soarele Pe boltă ridicat îşi revărsa preaplinul razelor Pământul, până-n pântec să îl încălzească, Făcând căldură câtă Adam n-avea nevoie.

Era şi Eva înăuntru, pregătind, căci era ora Mesei, un prânz cu fructe savuroase, Ce foamea cea adevărată să le-o potolească

Precum şi setea, cu dulcele nectar Al boabelor să le-o astâmpere; Pe Eva astfel o chemă Adam:

"Vino, Eva, să vezi ceva demn de privirea ta, Spre răsărit te uită printre arbori, să vezi Ce glorioasă-ntruchipare încoace se îndreaptă!

Se pare că din nou răsare soarele, în miezul zilei!

Poate că vreo poruncă-naltă la noi aduce Şi astăzi oaspete înalt o să ne fie. Tu, du-te iute Şi din cămară, tot ce avem adu şi-ntinde Masă îmbelşugată, cum se cuvine în cinstirea Cerescului drumeţ; putem acum cu prisosinţă

Să-i îmbiem cu darul lor pe cei ce ni l-au dăruit, Căci din belşug Natura ne dăruieşte rod, Care din ce-l culegem, mai mult se înmulţeşte."

Astfel răspunse Eva: "O, Adam, Plămadă din ţărână, în care Dumnezeu Suflat-a viaţă, bucate strânse nu avem prea multe,

PARADISUL PIERDUT

137

Căci pentru noi în crengi atârnă rodul, în orice anotimp, afară doar de fructele Care se ţin culese, mai săţioase să devină

Pierzând din umezeală; dar mă grăbesc Şi voi culege şi de pe tulpini şi de pe orice ram Tot ce-ar putea să fie pe placul oaspetelui-înger, încât privindu-le, să poată spune că Dumnezeu A răspândit aici aceleaşi bunătăţi ca şi în Ceruri."

Spunând acestea, plecă în grabă Eva, Cu ochi cercetători privind în juru-i, gândind Cum oaspetele mai bine să-şi primească, Ce feluri de bucate şi-n ce ordine să pregătească

încât plăcerea cea dintâi să n-o amestece cu alta, Ci ea să crească de la fel la fel; Astfel porni cu hărnicie să adune din fiece tulpină

Tot cu ce Natura, a noastră mamă, atotdăruitoare, A înzestrat răsăriteană şi apuseana Indie Şi Pontul şi punicele coaste, sau ţărmurile Unde-a domnit Alcinous; fructe de tot felul, Cu scoarţă tare, sau în coajă moale, în coji păroase, sau în păstăi, ea le-adună pe toate, îmbelşugat tribut, de mâna-i harnică

Grămezi făcute pe întinsa masă; Apoi, ca băutură zdrobi de struguri boabe Şi must nevinovat făcu; strivi şi multe fructe De pădure, cu sâmburi dulci, făcând peltea de soi; Şi nu-i lipseau nici vase potrivite; apoi Pe jos ea presără de trandafiri petale Şi lemne parfumate, dar fără să le ardă.

în timpul ăsta, primul nostru tată, Ca să-şi întâmpine cerescul oaspete, Ieşi din adăpostul său şi doar propria perfecţiune

138

JOHN MILTON

îl însoţea; în sine purta întregu-i rang, Mult mai solemn decât întrega pompă

Care pe prinţi îi însoţeşte, atunci când Imensul lor alai alcătuit din paji în strai de aur, Mulţimea o uimeau cu strălucirea lor.

Adam se-apropie de el, fără de teamă

Dar totuşi cu supunere şi plecăciune, Aşa cum se cuvine fiinţelor, prin fire superioare.

El spuse: "O, tu din Cer născut, căci unde Altundeva, ca tine glorioase înfăţişări ar exista?

Te-ai coborât din ale tale-nalte tronuri, Şi-acele fericite locuri te-ai învoit să părăseşti, Astfel că în cinstirea tărâmului unde trăim, Numai noi doi, prin darul Cerului, Noi te rugăm să te opreşti şi să te-aşezi, Cu noi alături, într-un umbros sălaş; Şi te rugăm să guşti din tot ce în grădină ne rodeşte, Până se-opreşte arşiţa amiezii, iar soarele Mai răcoros coboară către asfinţit."

Răspunse la acestea, blând, Virtutea îngerească:

"Adame, chiar pentru asta am venit, Căci tu creat ai fost şi un astfel loc ţi-a fost sortit, Ca tu să poţi pofti la tine spirite cereşti; Condu-mă deci acolo unde ai sălaşul, Căci toate ceasurile-amiezii, până se lasă înserarea Sunt liber să mi le petrec aici."

Ajunseră la adăpostul din pădure, Cu flori împodobite şi pline de miresme-ameţitoare; Eva însă, gătită doar în goliciunea ei, Pe nimfele pădurii cu mult le întrecea în frumuseţe Şi chiar zeiţa minunată, din cele trei Care pe piscul Ida se înfruntară, goale, între ele;