PARADISUL PIERDUT

139

Aşa stătea ea, gata pe oaspete să îl primească, De nici un văl virtutea ei nevoie neavând Şi nici un gând stricat obrazul nu i-l murdărea, îngerul sfânt o salută, dându-i bineţea Cu care mai târziu şi pe Măria, Cea de-a doua Evă, a binecuvântat-o:

"Salutare ţie, mamă a omenirii, Al cărei pântec roditor va umple lumea De fiii tăi, mai numeroşi decât aceste fructe Pe care mi le-ai pus pe masă din pomii Domnului!"

Din stufuri dese şi înalte se ridica şi masa lor, Iar împrejuru-i şedeau pe jilţuri moi, de muşchi; Pe faţa ei pătrată, din colţ în colţ, se întindea întreg belşugul toamnei, chiar dacă

Primăvara şi cu toamna dansau atuncea Mână-n mână. O vreme vorbiră fără frică

Că s-ar răci bucatele, apoi astfel îi spuse Al nostru tată: "Străin venit din Ceruri, Noi te rugăm să guşti din aste daruri Pe care Hrănitorul nostru, cel de la care Tot binele coboară, a poruncit pământului Să ni le dea, spre desfătare şi spre hrană nouă; E hrană fără gust, probabil, pentru acei Care sunt numai spirit, dar eu atâta ştiu: Că toate astea de Cerescul Tată nouă ne sunt date"

îngerul îi răspunse: "Deci, tot ce El vă dăruieşte (Al cărui nume fie în veci slăvit), cum omul Este-n parte spirit, se poate ca nici Spiritului Cel mai pur, hrană nepotrivită să i se pară; La fel se cere hrană pentru inteligenţa pură, Precum şi pentru raţiunea voastră; căci amândouă

Conţin în ele simţirile de rând prin care

140

JOHN MILTON

Se aude, se vede, se miroase, se atinge şi se gustă; Gustul asimilează-n sine şi mistuie, Şi trupul mereu îl schimbă-n spirit; Căci află că tot ce-a fost creat trebuie Mereu creat şi-ntreţinut, iar dintre elemente, Cel mai de rând hrănit e cel mai pur: Marea hrănită de Pământ, Văzduhul De Pământ şi Mare, la fel cum Focurile De Aer sunt hrănite, iar mai jos de toate, Luna, care din continentu-i umed Spre orbii de deasupra hrană suflă.

Iar Soarele care lumina ne-o împarte, Primeşte de la toate, în aburi umezi, Prinosul lui de hrană, iar seara, Stă la cină cu Oceanul. Deşi în Ceruri Pomii vieţii poartă fructe de ambrozie, Iar din viţă curge nectar, chiar dacă

în fiecare dimineaţă strângem din ramuri Dulcea rouă şi ne găsim podeaua presărată

De mici bobite ca de perle, aflaţi că totuşi Dumnezeu Şi-a variat aicea bunătatea cu desfătări aparte, Pe care le pot asemui cu Cerul; să gust Nu m-oi lăsa prea mult îmbiat."

Aşa că jos se aşezară şi se-aplecară

Asupra feluritelor mâncăruri; iar îngerul Nu se făcea că gustă, cum susţine adesea Câte un cârd de teologi, ci mânca Mânat de foame adevărată şi de arderile De transsubstanţiere; iar ce e de prisos Transpiră prin Spirite cu uşurinţă

Şi nu e de mirare, de vreme ce Un alchimist empiric adesea schimbă,

PARADISUL PIERDUT

141

Sau crede că poate schimba, prin focul de cărbuni, Metale grosolane în aur pur, ca cel din mină.

în timpul ăsta Eva, goală, la masă

Cupa le umplea cu dulci licori. O, inocenţă, Vrednică de Rai! Atunci, dacă vreodată, Ar fi primit iertare fiii lui Dumnezeu, Dacă s-ar fi îndrăgostit de-asemenea Vedere minunată; dar în acele inimi Domnea doar dragoste nevinovată, care nu simte Nici gelozia şi nici iadul durerii din amor Iar când se-ndestulară de băutură şi mâncare, Adam gândi în mintea sa c-ar fi păcat să scape Prilejul ce i-l dădea acest taifas înalt, Să cunoască mai multe despre lumea cea de sus.

Şi despre alte fiinţe ce trăiesc în Ceruri, A căror măreţie vedea că o întrece pe-a sa cu mult; Şi-a căror luminoasă-ntruchipare şi sfântă strălucire Atât de mult a Omului putere întreceau.

Şovăitor, Adam îi puse întrebarea Dregătorului ceresc: "Tu, cel ce-n apropierea Domnului Sălăşluieşti, îţi ştiu acum prea bine bunătatea, în astă cinste pe care ne-o arăţi; te-ai coborât Şi sub al Omului umil acoperiş tu ai intrat; Şi ai gustat din fructele pământului, O hrană ce nu e pentru îngeri potrivită, Dar ai primit-o, de parcă tu n-ai fi obişnuit Să te hrăneşti la cereşti ospeţe şi parcă

Ar exista asemuire!"

La care răspunse-atunci Ierarhul cel înaripat:

"O, Adame, cel Atotputernic e numai unul, Cel de la care încep lucrurile toate Şi tot la el se-ntorc, doar dacă îşi păstrează

142

JOHN MILTON

Bunătatea; create asemeni au fost toate, Din unica materie primă, cu diferite forme înzestrate, în diferite trepte ale-substanţei sau în ale vieţii Lucruri vii; dar, cu cât mai rafinate, Mai pure şi mai spiritualizate, cu-atât l-s aşezate mai aproape; iar când mai mult Vor să i se-apropie, în ale lor sortite sfere Sunt trimise, până când trupul se transformă-n spirit.

Astfel din rădăcină răsare mai uşor lujerul verde, Iar din tulpină, frunze verzi apar Şi în sfârşit strălucitoarea floare, ce răspândeşte Esenţe înmiresmate; floarea şi fructu-i, Ce hrana Omului alcătuiesc, sublime Pe scară graduală, aspiră la vitalul spirit Şi animalul, şi intelectualul; iar împreună, Viaţa şi simţurile dăruiesc, la fel înţelegerea Şi-nchipuirea, din care sufletul primeşte raţiunea, Iar raţiunea este fiinţa ei, ba discursivă, Ba intuitivă; de multe ori discursul e al vostru, Iar intuiţia mult mai mult a noastră, Deosebite doar în trepte, de acelaşi fel Sunt amândouă. Să nu vă minunaţi atunci Că nu refuz ceea ce Dumnezeu a dat Bun fiind pentru voi, ci dimpotrivă

în substanţă, asemeni vouă m-am schimbat.

S-ar putea să vină vremea când Omul Va trece de-a îngerilor poartă şi va găsi Aicea hrană nici prea uşoară, nici prea grea; Şi din această hrană corporală, Poate că trupurile voastre se vor schimba într-un sfârşit în spirit; cu timpul, îmbunătăţiţi, Veţi câştiga aripi şi laolaltă toţi

PARADISUL PIERDUT

143

Sus, în înaltul boitei vom zbura; sau poate Veţi putea sălăşlui aici sau în cerescul Paradis, Dacă veţi fi supuşi şi veţi purta O neschimbată dragoste celui căruia îi sunteţi fii.

Dar între timp, voi bucuraţi-vă de fericita stare Care mai multă fericire nu cuprinde."

La care aşa răspunse Patriarhul Omenirii:

"O, Spirit bun şi oaspete ales, Ne-ai învăţat prea bine poate drumul Care să ne conducă la înţelepciunea noastră; Ne-ai arătat şi treptele naturii mergând Din centru spre circumferinţă; de-aicea Contemplând măreaţa sa creaţie, treptat Putem urca la Dumnezeu. Dar spune-ne Ce-ai vrut să zici prin: «Dacă veţi fi supuşi»?

Cum am putea să ne dorim noi nesupunere, Faţă de El, sau că dragostea să-i părăsim, Lui cel care din ţărână ne-a creat Şi-aici ne-a aşezat să locuim, plini până la refuz De o fericire care întrece dorinţa şi-nţelegerea umană?"

La care îngerul răspunse: "Tu, fiu al Cerului Şi al Pământului, ascultă! Chiar de eşti fericit, Tu asta datorezi lui Dumnezeu; la fel de fericit Poţi doar să fii prin tine, adică prin ascultarea ta; Acesta este sfatul pe care eu ţi-l dau, Fii prevenit! Pe tine Domnul te-a făcut perfect Dar nu neschimbător; şi bun el te-a făcut, Dar să perseverezi e în puterea ta; A poruncit voinţa să-ţi fie liberă, şi nu condusă

De soarta făr-de milă sau de nevoia crudă; El cere să-l slujim de bunăvoie, căci oare Cum poate să ştie ce inimile noastre vor,

144

JOHN MILTON

Când soarta le sileşte a voi şi n-au nici o alegere a lor?

Eu, precum şi oastea îngerilor, ce stăm Cu Dumnezeu alături, a noastră fericită stare Ne-o păstrăm la fel ca voi, atât cât ţine ascultarea; Dar liberi noi slujim, căci liber îl iubim, Dacă ne stă-n putere ca să iubim sau nu; Prin asta dăinuim noi sau cădem.

Au fost şi unii ce-au căzut pentru neascultare, Care din Cer au fost zvârliţi până în groapa infernală; O, ce cădere a fost din preaînalta stare, în ce nefericire!"

Răspunse Marele Părinte: "Atent am ascultat Aceste vorbe şi cu auzul desfătat am luat aminte, Dascăl divin, la tine, aşa cum ascult în miez de noapte a Heruvimilor dulce cântare, Venită către noi dinspre coline; Şi nu mi-era necunoscut nici faptul că

Mi-e voinţa liberă şi fapta; totuşi în veci Nu vom uita Părintele să ne iubim Şi-n veci să ne supunem poruncii sale atât de drepte.