Şi Domnul de-ale lor fapte nu ia seama.
Mâine, înainte ca răcoarea dimineţii La răsărit să ne-nconjoare cu lumină, Trebuie să ne trezim şi să pornim Către plăcuta munca noastră: să îngrijim De flori, de verzile alei, pe care ne plimbăm La prânz, sub bolţile de ramuri, care-şi râd De-ndemânarea noastră slabă; mai multe mâini S-ar cere ca să le stăpânim creşterea Fără măsură; bobocii şi răşina care curge Stau risipite, vederii neplăcute, cerând A fi îndepărtate, de vrem să ne plimbăm Lipsiţi de griji; până atunci, precum e a Naturii Voie, Noaptea ne îndeamnă la odihnă."
La aste vorbe, Eva, în frumuseţea-i desăvârşită, îi răspunse:
"Hărăzitorul şi stăpânul meu, ceea ce tu îmi ceri, Urmez fără-ntrebări. Aşa ne poruncit-a Domnul, El este legea ta, iar tu a mea! Să nu ştie prea multe E cea mai fericită ştiinţă a femeii şi a sa mândrie.
Vorbind cu tine uit cum trece vremea, Şi anotimpurile, cu schimbarea lor, îmi sunt Plăcute toate. Ce dulce e suflarea dimineţii, Trezirea ei în ciripit sublim de păsări, Cât de plăcut e soarele, când pe acest pământ încântător, îşi răspândeşte razele, pe iarbă, Pe fructe şi pe flori, pe arbori, toate sclipind De rouă! Şi ce mireasmă are acest pământ fertil După ce-a fost stropit de-o dulce ploaie; Şi dulce e venirea blândei Seri; apoi tăcuta Noapte, Cu pasărea-i solemnă şi Luna cea frumoasă
Şi nestematele din Ceruri, alaiul ei de stele;
PARADISUL PIERDUT
113
Dar nici chiar răsuflarea Dimineţii, care apare în farmec de ciripit de păsări; nici Soarele Care răsare pe-acest pământ încântător; Nici iarba, fructele sau florile sclipind de rouă, Miresmele de după ploaie sau blânda înserare; Nici tăcuta Noapte, cu pasărea-i solemnă
Şi nici plimbările sub clar de lună, la lumina Stelelor strălucitoare, n-au farmec şi dulceaţă
Fără tine. Dar pentru ce sclipesc acestea toate Noaptea toată? Şi pentru cine, această privelişte De glorie, dacă somnul toţi ochii îi închide?"
Astfel răspunse strămoşul nostru, al tuturora:
"Fiică de Dumnezeu şi Om, desăvârşită Eva, Se cere ca astrele să-şi termine ocolul Pe care-l fac Pământului, din zori şi până-n seară
Şi dintr-un ţinut în altul, lumina împărţind Chiar printre naţii încă nenăscute, Apun şi iar se nasc; căci altfel, întunericul Etern pe Noapte o ajută, vechea ei stăpânire Să-şi recucerească, stingând din toate lucrurile Din Natură viaţa, căci focurile-acestea blânde Mai mult decât să lumineze fac şi cu Plăcuta lor căldură dospesc şi încălzesc, Hrănesc, şi potolesc şi răspândesc Virtutea lor stelară asupra soiurilor Ce cresc pe Pământ, făcându-le prin asta Apte să primească desăvârşirea de la Soare.
Deşi sunt nezărite în adâncimea nopţii, Nici stelele nu strălucesc în van; Şi nici să nu crezi, că dacă n-ar fi Omul, Cerul de privitori ar duce lipsă, Sau Dumnezeu nevoie ar avea de laude;
114
JOHN MILTON
Sunt milioane de creaturi cu spirit Ce umblă pe Pământ, fără a fi văzute, în timp ce noi dormim sau când treji suntem; Aceştia toţi îi preamăresc lucrarea fără încetare, Zi şi noapte; de câte ori am auzit de pe vreun deal Ecouri de divine glasuri, când singure, Când toate răspunzându-şi, în cântec Preamărindu-şi Creatorul? De multe ori în cete, Stau de veghe, sau umblă în patrula lor de noapte, în sunet de divine instrumente, într-o deplină armonie, Prin cântece înalţă ale noastre gânduri către Ceruri."
Astfel vorbind, mână în mână treceau Către preafericitul lor alcov; era un loc Ales de suveranul Săditor, când plănuise Toate lucrurile pe care Omul cu încântare Să le folosească; acoperişul din ramuri dese Era-nţesat cu mirt şi laur, mai sus crescând Mirositoare frunze; în părţi, creşteau Pereţii de verdeaţă, din talpa-ursului Şi din desişuri parfumate, din care irişii şi iasomoia, trandafirii, capetele înflorite îşi scoteau, formând un splendid mozaic; Mai jos, şofranul, violeta şi zambila, Pământul pardoseau cu broderii mai preţioase Decât sunt nestematele pe cel mai scump blazon; Iar altor creaturi: gângănii, viermi ori păsări Oprit aici să intre le era, atât de mult Pe Om îl preţuiau. Sub boite mai umbroase Mai sacre sau ferite, nici Pan şi nici Silvanus Nu au dormit vreodată, nici nimfe sau Faunus Nu au stat. Aici, în colţ ferit, cu flori Şi cu ghirlande dulci mirositoare, a împodobit
PARADISUL PIERDUT
115
Mireasa Eva întâia oară patul nupţial; Angelicele coruri le cântau, în ziua-n care în frumuseţea-i goală fu adusă, la domnul ei, Mult mai fermecătoare decât Pandora, Pe care Zeii, cu toate darurile lor o hărăziseră.
O, şi cât de mult în fapte triste se aseamănă
Pandorei, când la necugetatul fiu al lui lapet De Hermes fu adusă, întreaga omenire A prins în mreje cu ochii plini de farmec, Ca să se răzbune pe cel ce-adevăratul foc Furase de la Jupiter.
Sosiră la al lor lăcaş umbrit şi sub cerul liber îl adorară amândoi pe Dumnezeul Ce-a făcut Pământul, Cerul, Aerul şi Raiul Pe care îl priveau şi Luna cea strălucitoare Şi înstelatul Pol:
"O, tu, Atotputernic Ziditor, cel care Noaptea ai făcut-o şi Ziua, pe care noi, Cu munca noastră am desăvârşit-o.
Fiind fericiţi în dragostea şi munca noastră, De tine, coroană a binecuvântării noastre Poruncită! Iar locul minunat de-aicea E mult prea mare pentru noi şi la această abundenţă
Ne trebuiau tovarăşi, căci rodul pe pământ Neadunat ne cade. Dar ne-ai promis Că din noi doi, o rasă-ntreagă se va naşte, Care Pământul îl va umple şi cu toţii Cântări de slavă îţi vom înălţa, ia ceasul Dimineţii, dar şi atunci când ne învăluie De tine binecuvântatul somn "
Aşa grăiră amândoi în cor, străini De alte ritualuri, doar adoraţie pură
116
JOHN MILTON
Aşa cum Domnului îi place. Apoi intrară, Ţinându-se de mână, în tainicul alcov, Şi, fără-a cunoaşte grija de a scăpa de haine, Alături se întinseră şi sunt convins Că nici Adam nu s-a întors de la a lui soaţă
Frumoasă şi nici aceasta n-a respins Misterele iubirii conjugale, orice ar spune Vorbăria seacă a făţarnicilor susţinători Ai purităţii, şi despre loc, şi despre inocenţă, Spunând că e murdar ceea ce Domnul Spus-a că e pur, ce unora le-a poruncit să facă
Dar liber a lăsat-o tuturor. Făuritorul ne-a cerut Să ne înmulţim, or, cine îndrăzneşte Să ne-ndemne la abţinere, decât Distrugătorul nostru, Al Omului şi-al Domnului Duşman?
Mărită fie iubirea conjugală, legea misterioasă, Adevărat izvor omeneştii rase, a noastră
Unică proprietate, printre atâtea alte lucruri, în Paradis! Prin tine Dorinţa adulteră
A fost de printre oameni alungată, între-animale să domnească; prin tine, Bazate pe loiala, dreapta, pura raţiune, Durează înrudirile şi pentru prima dată
S-au cunoscut acele bune fapte, între tată, Fiu sau frate. Departe mi-este gândul de a scrie C-ai fi ruşine sau păcat, nedemnă
De un loc preasfânt, tu, izvor perpetuu De domestice dulceţuri, al cărei pat Acuma şi atunci, curat şi cast e declarat De patriarhi şi sfinţi! Aici lubirea-şi foloseşte Săgeţile de aur şi focul inimii-l aprinde, Şi aripile de purpură-şi întinde, stăpână peste tot.
PARADISUL PIERDUT
