Totuşi, ceea ce-mi spui că s-a întâmplat în Ceruri O îndoială strecoară-n mine, dar şi dorinţa De-a auzi mai mult, dacă vei vrea şi tu; întreaga zi o mai avem în faţă, căci Soarele Abia pe jumătate drumul şi-a încheiat Şi-abia acum începe să străbată cealaltă jumătate A Cerului măreţ."

Astfel Adam ceru şi Rafael, după un scurt răgaz, Povestea începu:

"Mă pui la mare şi tristă încercare, Tu, primul dintre oameni, căci, oare cum să povestesc Ale duhurilor fapte, iar tu cu ale tale simţuri omeneşti

PARADISUL PIERDUT 145

Să le pricepi? Cum oare aş putea, fără de remuşcare, Ruina să ţi-o înfăţişez, a unora ce gloria Au cunoscut odată? Cum pot să îţi dezvălui Taine ale unei alte lumi, poate oprite mie Să îţi spun? Şi totuşi, spre al tău bine Asta îmi este îngăduit, iar ceea ce Puterea înţelegerii ţi-o depăşeşte, îţi voi înfăţişa Asemuind întruchipări de spirit cu alte înfăţişări cu trup, cum pot mai bine; Şi ce ar fi de Pământul, o umbră doar De-a Cerului de-ar fi, iar lucrurile de pe ele Mult s-ar asemăna, mai mult chiar Decât se crede pe Pământ? Atunci când încă

Lumea nu era şi Haosul sălbatic peste tot domnea, Acolo unde Cerurile se rotesc acum Şi-n cumpănire stă Pământul, în centrul lui proptit, A fost o zi (căci timpul, chiar de-i în veşnicie, Mişcându-se măsoară tot ce dăinuie pe lume Cu un prezent, trecut şi viitor), a fost o zi, O zi în care anul cel mare a coborât din Ceruri, Iar ostile de îngeri se-adunară, fără de număr chemaţi De atotputernică poruncă, în faţa tronului; Din toate colţurile Cerului ei apărură

Conduşi de-ai lor Ierarhi strălucitori; înaintară zeci de mii de mii de steaguri Şi mândre steme, în aer ridicate ca să-i deosebească

Pe ranguri şi pe trepte, pe Ierarhi; Sau în ţesături strălucitoare purtând întruchipări de sfinţi, în amintirea curajului Şi a iubirii lor. Iar când în aştri Cu lumină neclintită statură nemişcaţi, Nemărginitul Tată cu Fiul său alături,

146

JOHN MILTON

Ca de pe-un munte-nflăcărat, al cărui vârf Nu se vedea de strălucire, astfel grăi:

«Voi, îngeri, ascultaţi, fii ai luminii, Voi, Tronuri, Stăpâniri şi voi Virtuţi, Porunca neclintită să mi-o ascultaţi!

în ziua asta am creat pe cel pe care-l consider Singurul meu fiu, şi pe-acest munte sfânt L-am miruit pe cel ce-acum vedeţi la dreapta mea.

Am hotărât să fie capul vostru, jurând Că cei din Ceruri, în faţa lui, cu toţii Vor îngenunchia şi Domnul vor mărturisi.

Sub mândru sceptrul lui de vicerege, Uniţi, toţi ca un unic suflet, în veşnicie fericiţi; Cel ce porunca i-o încalcă, de fapt Cuvântul meu nesocoteşte şi rupe legământul, Iar în ziua aceea va fi gonit de lângă Dumnezeu Şi aruncat în cea mai neagră beznă, Pedeapsa lui fiind fără de nădejdea mântuirii.»

Aşa vorbi Atotputernicul şi de-ale lui cuvinte Părură mulţumiţi cu toţii; însă păreau doar, Dar nu erau cu toţii mulţumiţi, în ziua aceea, la fel ca-n altele solemne, Au petrecut în cântece şi dansuri, în jurul Muntelui sfinţit; mistice dansuri asemeni cu înstelată sferă planetară, excentrice şi-nlănţuite, Precum un labirint întortocheat şi încrucişat; Sublime note armonizează divina lor mişcare, Şi spre al lor farmec se pleacă şi-a Domnului ureche.

Seara acum se apropia (căci şi la noi există

Seară şi zori de ziuă, nu din nevoie, ci Spre a noastră desfătare) şi dansurile încetară, Toţi îndreptându-se spre dulcea tihnă;

PARADISUL PIERDUT

147

Şi cum stăteau în cerc, deodată răsăriră mese pline, De hrană potrivită pentru îngeri; nectarul rubiniu Din fructul viei curgea în cupe Din perle, din diamante şi din aur greu.

Pe pat de flori se odihneau şi împodobiţi Cu proaspete ghirlande, mâncau şi beau în dulcea lor comuniune, sorbindu-şi bucuria Şi nemurirea acolo unde măsura împlinită

Se învecinează cu preaplinul, în faţa Regelui mărinimos, care vărsa belşugul din a sa mână

Cu bucuria lor, el desfătându-se.

Acum când noaptea de ambrozie, suflându-şi norii De pe înălţimea muntelui lui Dumnezeu Cel care a zămislit lumina, dar şi umbra, preschimbase A Cerului strălucitoare faţă într-un dulceag amurg (Căci acolo noaptea nu vine niciodată în văl mai negru.) Şi totul împânzise cu bobi trandafirii de rouă, Care pe toţi îi îndemnau la somn, afară doar De ochii dumnezeieşti; pe tot întinsul acelui câmp Şi chiar mai mult decât Pământul tot întins (Aşa de-ntinse sunt curţile dumnezeieşti.) Angelica mulţime, în cete sau în pâlcuri împărţită, Tabăra îşi întinse pe lângă râuri vii şi pomi ai vieţii; Se ridicau pavilioane fără număr, unde dormeau De adieri plăcute răcoriţi; dar mai puţin aceia care în jurul tronului cântau necontenit melodioase imnuri.

Dar nu la fel veghea Satan, aşa-l numesc acum Căci primul nume nu-l mai rostesc în Ceruri, Căci chiar dacă printre primii se afla, Dar cel dintâi Arhanghel nefiind, îl pizmuia Pe fiul Domnului, în acea zi de-al său părinte Proclamat Mesia, rege miruit; Satan

148

JOHN MILTON

Nemaiputându-i îndura vederea, din pricina mândriei El se simţea cumplit nedreptăţit.

Fierbând în el adâncă ciudă şi răutate, de cum Noaptea aduse bezna, se gândi din oaste să desprindă

Legiunile ce le avea-n comandă şi tronul cel suprem Să-l lase neascultat, neadorat; astfel trezindu-l Pe primul său subordonat, în şoaptă-i vorbi:

«Dormi oare, scumpul meu tovarăş? Ce somn îţi poate închide pleoapele? Nu-ţi mai aduci aminte Porunca cea de ieri, a Tatălui ceresc, ca tot Ce porţi în gând să îmi împărtăşeşti, iar eu Tot gândul meu să ţi-l împărtăşesc? Treziţi, Noi suntem numai unul, cum poate ca să ne despartă

Somnul? Noi legi ni se impun de către cel Ce peste noi domneşte şi noi gânduri pot să stârnească

în cei ce îl servim, noi întruniri ca să dezbatem Aceste îndoielnice urmări. Mai mult să-ţi spun aicea Nu e sigur! Adună-i tu, pe capii alor noastre miriade, Vesteşte-le porunca mea, atâta timp cât noaptea Nu-şi retrage umbra şi spune-le că mă grăbesc Să-i văd cu steaguri ridicate, pe toţi acasă, Acolo unde o bucată de pământ avem la miazăzi; Cu toţii pregătiri vom face acolo ca să-l primim Cum se cuvine, pe-al nostru Rege, marele Mesia; El ne aduce noile-i porunci, grăbit trecând Printre Ierarhi, vrând să-şi statornicească legile.»

Aşa vorbi Arhanghelul cel fals, în jurul lui împrăştiind doar răutate şi în sufletul Celui ce îi era tovarăş. Chemă atunci o dată, la un loc, Sau unul câte unul, pe capii trupelor ce conducea Şi le spuse precum fusese învăţat că prin porunca Celui Preaînalt, încă-nainte să se sfârşească noaptea,

PARADISUL PIERDUT

149

Marele steag trebuia să mişte; le spuse pricina Pe care el i-o sugerase şi în cuvinte încâlcindu-i, Invidia vroia în ei să o sădească. Ei se supuseră

De glasul Puternicului comandant ei ascultând, Căci mari erau atunci şi numele-i, şi rangul; înfăţişarea lui erau asemeni luceafărului dimineţii Care pe boltă turma de stele o călăuzea; îi ispiti pe toţi şi prin minciuni târî cu el A treia parte din oastea Cerului, în timpul ăsta, Eternul ochi, care cuprinde Şi cele mai ascunse gânduri, de pe al său munte sfânt Şi dintre lămpile aurii ce strălucesc în fiecare noapte lângă el,

Văzu, chiar fără lumina lor cum încolţea sămânţa răzvrătirii;

Văzu în cine şi cum ea ia fiinţă, între ai dimineţii fii, Văzu ce multitudine de cete se pregăteau, porunca Să-i încalce. Zâmbind, îi spuse unicului său fiu:

«Fiule, tu cel în care gloria îmi privesc în toată negrăita ei splendoare, tu ce vei moşteni Puterea mea, priveşte ce se întâmplă; Fiind vorba de atotputerea noastră, cu arme Trebuie să apărăm ceea ce din vechime Noi pretindem a ne fi împărăţia şi sfinţenia; Căci se ridică un duşman care doreşte Să-şi ridice tronul la înălţimea noastră, Pe un tărâm, de undeva din nord; Nemulţumindu-se cu asta, va încerca prin luptă

Să afle care ne e puterea şi dreptul nostru.

Hai să ne sfătuim şi să ne strângem Ostile ce ne-au mai rămas, să fie gata pentru apărare Şi din vedere să nu pierdem sanctuarul nostru,

150

JOHN MILTON

Muntele pe care stăm.»

La care Fiul, îi răspunse senin şi liniştit, Cu o divină strălucire:

«Tată Atotputernic, chiar dacă nedrept duşmanii tăi La luptă se ridică, ai fi îndreptăţit să râzi văzând Ce van le e tumultul şi încercarea.

Iar eu mă voi mândri, eu fiind a urii lor pricină, Când vor vedea ce poate face puterea mea regală, De tine dăruită, să le înfrâng mândria şi să le dovedesc Că sunt mai bun la luptă şi răzvrătirea pot să le-o stârpesc Ori să devin cel mai de rând din Ceruri.»