arme

Şi către duşmani înaintând, la jumătatea drumului Se întâlni cu îndrăzneţul său vrăjmaş, care Se-ncinsese şi mai tare de furie, văzând Cum Abdiel astfel, cutează să-l sfideze:

«Fudulule, din nou ne întâlnim? Sperai cumva Că fără piedici vei ajunge la tronul Domnului, Care credeai că-i nepăzit şi părăsit de toţi De frica puterii tale şi a limbii ascuţite!

Nebunule, nu te gândeai că e în van să te ridici în arme în contra Puterii nesfârşite, când el, Din cele mai mărunte lucruri, putea crea Armate nesfârşite, prin care să-ţi înfrângă nebunia; Sau mâna nevăzută întinzându-şi, doar cu o lovitură, Singur e-n stare să-ţi zdrobească legiunile şi să te învingă?

Dar nu vezi oare că nu-i a ta armata toată? Există şi aceia

Care credinţa o preferă, smerenie arătându-i Domnului, Chiar dacă tu nu i-ai văzut, când numai eu părut-am Lumii tale pe drum greşit pornit faţă de toţi.

Tu astea-nveţi acuma! învaţă deci, mult prea târziu Ce unii pot să ştie când alţii mii, greşesc!»

Cu ochi dispreţuitori privindu-l, îi răspunse Marele Duşman: «E pentru tine ceasul rău, Dar pentru mine, dorita oră a răzbunării, tu, Cel dintâi de mine căutat, din fuga-ţi te-ai întors, Tu, înger răzvrătit, ca să-ţi primeşti răsplata, Mânia dreptei mele s-o cunoşti întâiul, căci eşti primul Care-a îndrăznit să mă înfrunte şi piept să ţină

La a treia parte din Zeii întruniţi la un sinod în care vroiau dumnezeirea să şi-o statornicească,

PARADISUL PIERDUT

161

Căci ei având puteri divine, nu pot atotputerea să

accepte.

Venit în fruntea semenilor tăi ambiţia te îndeamnă

Să câştigi o pană-două de la mine, care să demonstreze C-ai înfrânt. Fac astă pauză (să nu te lauzi că răspuns Să-ţi dau n-am fost în stare) să-ţi spun că la-nceput crezut-am

Că libertatea şi cu Cerul, pentru suflete cereşti, formează

un tot;

Dar văd acum că mulţi preferă să servească, Ca să trăiască în ospăţuri şi cântări! O, servile Spirite!

Pe menestrelii Cerului i-ai înzestrat cu aşa putere, Libertatea cu sclavie s-o înfrunte! Şi ziua asta Că fapta lor e cum am spus.»

Scurt şi sever răspunse Abdiel:

«Tu, apostatule, din nou greşeşti şi-n veci De la greşeală nu te vei abate, de adevăr mereu departe!

Nedrept îm pro şti credinţa, numind sclavie ascultarea, De Dumnezeu sau de Natură poruncită; Căci Dumnezeu îţi cere acelaşi lucru ca Natura, Atunci când cel ce e mai vrednic cârmuieşte.

Sclavia este atunci când pe nevrednic tu trebuie să-l slujeşti,

Sau chiar pe unul ce s-a răsculat în contra Celui ce-i mai vrednic, aşa cum îţi slujesc acum ai tăi, Tu însuţi nefiind liber, ci ţie îţi eşti sclav!

Şi totuşi îndrăzneşti supunerea să ne-o împroşti!

Domneşte tu în Iad, regatul tău să fie şi lasă-mă pe mine Să-l slujesc pe Dumnezeu în Ceruri, de-a pururi binecuvântat!

Tu lasă-mă pe mine porunca sfântă să-i urmez, Căci ea e vrednică de ascultare. Dar totuşi tu, în Iad

162

JOHN MILTON

Să nu aştepţi regate, ci numai lanţuri. Şi între timp, Primeşte de la mine, fugarul reîntors, acest salut De bun-venit în coiful tău murdar.»

Aşa zicând, o lovitură nobilă din Ceruri năpusti, Asupra lui Satan, care căzu ca grindina pe coiful său trufaş

Şi nici văzul, nici gândul iute şi nici scutu-i Căderea s-o oprească nu puteau! Cu zece paşi Fu aruncat-napoi Satan, iar la al zecelea căzu-n genunchi,

în lancea-i uriaşă sprijinindu-se; părea că vârtej sub-pământean

Sau un torent de apă mişcase de la locul lui un munte Şi-I scufundase jumătate, cu toţi copacii lui.

Uimirea cuprinse tronurile răzvrătite, dar încercară

Şi-o furie mult mai mare, văzându-şi preamăritul Zăcând înfrânt. Ai noştri, plini de bucurie, cu strigăte Sărbătoreau victoria, nutrind mai arzător să lupte.

Dădu poruncă Mihail, din trâmbiţe, Arhanghelii să sune; Şi sunară, pe tot întinsul Cerului, în timpul Când armata cânta Osanna pentru Preamărit.

Dar nu statură să privească-n van nici ostile duşmane Ci se repeziră, cu toţii, teribil să lovească.

Stârniră un vacarm cum niciodată în Ceruri Nu se mai auzise; arme scrâşneau de alte arme Atingându-se, într-o teribilă dizarmonie, Răgeau turbate carele cu roţile de bronz; Sunet cumplit iscă-ncleştarea! Săgeţile zburau înflăcărate Şi arcuri ca de foc deasupra fiecărei oşti turnau.

Ambele oşti se năpustiră pe sub cupola-nflăcărată

într-un distrugător atac. De zgomot răsună tot Cerul Şi de-ar fi fost pe-atunci Pământul, s-ar fi cutremurat

PARADISUL PIERDUT

163

Până-n adâncuri. Dar care e mirarea, când milioanele de îngeri

Luptau feroce de-o parte şi de alta, când unul doar Ar fi putut să mânuiască aceste elemente Şi să-l încarce cu puterea acelor regiuni. Mai multă forţă

Ar fi avut atunci că să se-mpotrivească nenumăratei armii;

Şi-ar fi creat distrugere cumplită, din temelie zguduind Sau nimicind sălaşul lor de fericire, dacă Eternul Rege, Atotputernicul, cu mâna ce conduce Cerul nu i-arfi potolit,

Puterea făcându-le-o mai mică. Păreau legiunile ca număr,

în parte fiecare, o oaste numeroasă şi fiecare mână înarmată

Prin forţa-i, egală cu o legiune. în luptă, deşi condus, Războinicul părea conducător şi orice cap de oaste Părea că-i un războinic oarecare; ştiau prea bine Când să avanseze, când să stea, când să aplece balanţa luptei,