PARADISUL PIERDUT
137
Căci pentru noi în crengi atârnă rodul, în orice anotimp, afară doar de fructele Care se ţin culese, mai săţioase să devină
Pierzând din umezeală; dar mă grăbesc Şi voi culege şi de pe tulpini şi de pe orice ram Tot ce-ar putea să fie pe placul oaspetelui-înger, încât privindu-le, să poată spune că Dumnezeu A răspândit aici aceleaşi bunătăţi ca şi în Ceruri."
Spunând acestea, plecă în grabă Eva, Cu ochi cercetători privind în juru-i, gândind Cum oaspetele mai bine să-şi primească, Ce feluri de bucate şi-n ce ordine să pregătească
încât plăcerea cea dintâi să n-o amestece cu alta, Ci ea să crească de la fel la fel; Astfel porni cu hărnicie să adune din fiece tulpină
Tot cu ce Natura, a noastră mamă, atotdăruitoare, A înzestrat răsăriteană şi apuseana Indie Şi Pontul şi punicele coaste, sau ţărmurile Unde-a domnit Alcinous; fructe de tot felul, Cu scoarţă tare, sau în coajă moale, în coji păroase, sau în păstăi, ea le-adună pe toate, îmbelşugat tribut, de mâna-i harnică
Grămezi făcute pe întinsa masă; Apoi, ca băutură zdrobi de struguri boabe Şi must nevinovat făcu; strivi şi multe fructe De pădure, cu sâmburi dulci, făcând peltea de soi; Şi nu-i lipseau nici vase potrivite; apoi Pe jos ea presără de trandafiri petale Şi lemne parfumate, dar fără să le ardă.
în timpul ăsta, primul nostru tată, Ca să-şi întâmpine cerescul oaspete, Ieşi din adăpostul său şi doar propria perfecţiune
138
JOHN MILTON
îl însoţea; în sine purta întregu-i rang, Mult mai solemn decât întrega pompă
Care pe prinţi îi însoţeşte, atunci când Imensul lor alai alcătuit din paji în strai de aur, Mulţimea o uimeau cu strălucirea lor.
Adam se-apropie de el, fără de teamă
Dar totuşi cu supunere şi plecăciune, Aşa cum se cuvine fiinţelor, prin fire superioare.
El spuse: "O, tu din Cer născut, căci unde Altundeva, ca tine glorioase înfăţişări ar exista?
Te-ai coborât din ale tale-nalte tronuri, Şi-acele fericite locuri te-ai învoit să părăseşti, Astfel că în cinstirea tărâmului unde trăim, Numai noi doi, prin darul Cerului, Noi te rugăm să te opreşti şi să te-aşezi, Cu noi alături, într-un umbros sălaş; Şi te rugăm să guşti din tot ce în grădină ne rodeşte, Până se-opreşte arşiţa amiezii, iar soarele Mai răcoros coboară către asfinţit."
Răspunse la acestea, blând, Virtutea îngerească:
"Adame, chiar pentru asta am venit, Căci tu creat ai fost şi un astfel loc ţi-a fost sortit, Ca tu să poţi pofti la tine spirite cereşti; Condu-mă deci acolo unde ai sălaşul, Căci toate ceasurile-amiezii, până se lasă înserarea Sunt liber să mi le petrec aici."
Ajunseră la adăpostul din pădure, Cu flori împodobite şi pline de miresme-ameţitoare; Eva însă, gătită doar în goliciunea ei, Pe nimfele pădurii cu mult le întrecea în frumuseţe Şi chiar zeiţa minunată, din cele trei Care pe piscul Ida se înfruntară, goale, între ele;
PARADISUL PIERDUT
139
Aşa stătea ea, gata pe oaspete să îl primească, De nici un văl virtutea ei nevoie neavând Şi nici un gând stricat obrazul nu i-l murdărea, îngerul sfânt o salută, dându-i bineţea Cu care mai târziu şi pe Măria, Cea de-a doua Evă, a binecuvântat-o:
"Salutare ţie, mamă a omenirii, Al cărei pântec roditor va umple lumea De fiii tăi, mai numeroşi decât aceste fructe Pe care mi le-ai pus pe masă din pomii Domnului!"
Din stufuri dese şi înalte se ridica şi masa lor, Iar împrejuru-i şedeau pe jilţuri moi, de muşchi; Pe faţa ei pătrată, din colţ în colţ, se întindea întreg belşugul toamnei, chiar dacă
Primăvara şi cu toamna dansau atuncea Mână-n mână. O vreme vorbiră fără frică
Că s-ar răci bucatele, apoi astfel îi spuse Al nostru tată: "Străin venit din Ceruri, Noi te rugăm să guşti din aste daruri Pe care Hrănitorul nostru, cel de la care Tot binele coboară, a poruncit pământului Să ni le dea, spre desfătare şi spre hrană nouă; E hrană fără gust, probabil, pentru acei Care sunt numai spirit, dar eu atâta ştiu: Că toate astea de Cerescul Tată nouă ne sunt date"
îngerul îi răspunse: "Deci, tot ce El vă dăruieşte (Al cărui nume fie în veci slăvit), cum omul Este-n parte spirit, se poate ca nici Spiritului Cel mai pur, hrană nepotrivită să i se pară; La fel se cere hrană pentru inteligenţa pură, Precum şi pentru raţiunea voastră; căci amândouă
Conţin în ele simţirile de rând prin care
140
JOHN MILTON
Se aude, se vede, se miroase, se atinge şi se gustă; Gustul asimilează-n sine şi mistuie, Şi trupul mereu îl schimbă-n spirit; Căci află că tot ce-a fost creat trebuie Mereu creat şi-ntreţinut, iar dintre elemente, Cel mai de rând hrănit e cel mai pur: Marea hrănită de Pământ, Văzduhul De Pământ şi Mare, la fel cum Focurile De Aer sunt hrănite, iar mai jos de toate, Luna, care din continentu-i umed Spre orbii de deasupra hrană suflă.
Iar Soarele care lumina ne-o împarte, Primeşte de la toate, în aburi umezi, Prinosul lui de hrană, iar seara, Stă la cină cu Oceanul. Deşi în Ceruri Pomii vieţii poartă fructe de ambrozie, Iar din viţă curge nectar, chiar dacă
în fiecare dimineaţă strângem din ramuri Dulcea rouă şi ne găsim podeaua presărată
De mici bobite ca de perle, aflaţi că totuşi Dumnezeu Şi-a variat aicea bunătatea cu desfătări aparte, Pe care le pot asemui cu Cerul; să gust Nu m-oi lăsa prea mult îmbiat."
Aşa că jos se aşezară şi se-aplecară
Asupra feluritelor mâncăruri; iar îngerul Nu se făcea că gustă, cum susţine adesea Câte un cârd de teologi, ci mânca Mânat de foame adevărată şi de arderile De transsubstanţiere; iar ce e de prisos Transpiră prin Spirite cu uşurinţă
Şi nu e de mirare, de vreme ce Un alchimist empiric adesea schimbă,
PARADISUL PIERDUT
141
