Sau crede că poate schimba, prin focul de cărbuni, Metale grosolane în aur pur, ca cel din mină.
în timpul ăsta Eva, goală, la masă
Cupa le umplea cu dulci licori. O, inocenţă, Vrednică de Rai! Atunci, dacă vreodată, Ar fi primit iertare fiii lui Dumnezeu, Dacă s-ar fi îndrăgostit de-asemenea Vedere minunată; dar în acele inimi Domnea doar dragoste nevinovată, care nu simte Nici gelozia şi nici iadul durerii din amor Iar când se-ndestulară de băutură şi mâncare, Adam gândi în mintea sa c-ar fi păcat să scape Prilejul ce i-l dădea acest taifas înalt, Să cunoască mai multe despre lumea cea de sus.
Şi despre alte fiinţe ce trăiesc în Ceruri, A căror măreţie vedea că o întrece pe-a sa cu mult; Şi-a căror luminoasă-ntruchipare şi sfântă strălucire Atât de mult a Omului putere întreceau.
Şovăitor, Adam îi puse întrebarea Dregătorului ceresc: "Tu, cel ce-n apropierea Domnului Sălăşluieşti, îţi ştiu acum prea bine bunătatea, în astă cinste pe care ne-o arăţi; te-ai coborât Şi sub al Omului umil acoperiş tu ai intrat; Şi ai gustat din fructele pământului, O hrană ce nu e pentru îngeri potrivită, Dar ai primit-o, de parcă tu n-ai fi obişnuit Să te hrăneşti la cereşti ospeţe şi parcă
Ar exista asemuire!"
La care răspunse-atunci Ierarhul cel înaripat:
"O, Adame, cel Atotputernic e numai unul, Cel de la care încep lucrurile toate Şi tot la el se-ntorc, doar dacă îşi păstrează
142
JOHN MILTON
Bunătatea; create asemeni au fost toate, Din unica materie primă, cu diferite forme înzestrate, în diferite trepte ale-substanţei sau în ale vieţii Lucruri vii; dar, cu cât mai rafinate, Mai pure şi mai spiritualizate, cu-atât l-s aşezate mai aproape; iar când mai mult Vor să i se-apropie, în ale lor sortite sfere Sunt trimise, până când trupul se transformă-n spirit.
Astfel din rădăcină răsare mai uşor lujerul verde, Iar din tulpină, frunze verzi apar Şi în sfârşit strălucitoarea floare, ce răspândeşte Esenţe înmiresmate; floarea şi fructu-i, Ce hrana Omului alcătuiesc, sublime Pe scară graduală, aspiră la vitalul spirit Şi animalul, şi intelectualul; iar împreună, Viaţa şi simţurile dăruiesc, la fel înţelegerea Şi-nchipuirea, din care sufletul primeşte raţiunea, Iar raţiunea este fiinţa ei, ba discursivă, Ba intuitivă; de multe ori discursul e al vostru, Iar intuiţia mult mai mult a noastră, Deosebite doar în trepte, de acelaşi fel Sunt amândouă. Să nu vă minunaţi atunci Că nu refuz ceea ce Dumnezeu a dat Bun fiind pentru voi, ci dimpotrivă
în substanţă, asemeni vouă m-am schimbat.
S-ar putea să vină vremea când Omul Va trece de-a îngerilor poartă şi va găsi Aicea hrană nici prea uşoară, nici prea grea; Şi din această hrană corporală, Poate că trupurile voastre se vor schimba într-un sfârşit în spirit; cu timpul, îmbunătăţiţi, Veţi câştiga aripi şi laolaltă toţi
PARADISUL PIERDUT
143
Sus, în înaltul boitei vom zbura; sau poate Veţi putea sălăşlui aici sau în cerescul Paradis, Dacă veţi fi supuşi şi veţi purta O neschimbată dragoste celui căruia îi sunteţi fii.
Dar între timp, voi bucuraţi-vă de fericita stare Care mai multă fericire nu cuprinde."
La care aşa răspunse Patriarhul Omenirii:
"O, Spirit bun şi oaspete ales, Ne-ai învăţat prea bine poate drumul Care să ne conducă la înţelepciunea noastră; Ne-ai arătat şi treptele naturii mergând Din centru spre circumferinţă; de-aicea Contemplând măreaţa sa creaţie, treptat Putem urca la Dumnezeu. Dar spune-ne Ce-ai vrut să zici prin: «Dacă veţi fi supuşi»?
Cum am putea să ne dorim noi nesupunere, Faţă de El, sau că dragostea să-i părăsim, Lui cel care din ţărână ne-a creat Şi-aici ne-a aşezat să locuim, plini până la refuz De o fericire care întrece dorinţa şi-nţelegerea umană?"
La care îngerul răspunse: "Tu, fiu al Cerului Şi al Pământului, ascultă! Chiar de eşti fericit, Tu asta datorezi lui Dumnezeu; la fel de fericit Poţi doar să fii prin tine, adică prin ascultarea ta; Acesta este sfatul pe care eu ţi-l dau, Fii prevenit! Pe tine Domnul te-a făcut perfect Dar nu neschimbător; şi bun el te-a făcut, Dar să perseverezi e în puterea ta; A poruncit voinţa să-ţi fie liberă, şi nu condusă
De soarta făr-de milă sau de nevoia crudă; El cere să-l slujim de bunăvoie, căci oare Cum poate să ştie ce inimile noastre vor,
144
JOHN MILTON
Când soarta le sileşte a voi şi n-au nici o alegere a lor?
Eu, precum şi oastea îngerilor, ce stăm Cu Dumnezeu alături, a noastră fericită stare Ne-o păstrăm la fel ca voi, atât cât ţine ascultarea; Dar liberi noi slujim, căci liber îl iubim, Dacă ne stă-n putere ca să iubim sau nu; Prin asta dăinuim noi sau cădem.
Au fost şi unii ce-au căzut pentru neascultare, Care din Cer au fost zvârliţi până în groapa infernală; O, ce cădere a fost din preaînalta stare, în ce nefericire!"
Răspunse Marele Părinte: "Atent am ascultat Aceste vorbe şi cu auzul desfătat am luat aminte, Dascăl divin, la tine, aşa cum ascult în miez de noapte a Heruvimilor dulce cântare, Venită către noi dinspre coline; Şi nu mi-era necunoscut nici faptul că
Mi-e voinţa liberă şi fapta; totuşi în veci Nu vom uita Părintele să ne iubim Şi-n veci să ne supunem poruncii sale atât de drepte.
Totuşi, ceea ce-mi spui că s-a întâmplat în Ceruri O îndoială strecoară-n mine, dar şi dorinţa De-a auzi mai mult, dacă vei vrea şi tu; întreaga zi o mai avem în faţă, căci Soarele Abia pe jumătate drumul şi-a încheiat Şi-abia acum începe să străbată cealaltă jumătate A Cerului măreţ."
Astfel Adam ceru şi Rafael, după un scurt răgaz, Povestea începu:
"Mă pui la mare şi tristă încercare, Tu, primul dintre oameni, căci, oare cum să povestesc Ale duhurilor fapte, iar tu cu ale tale simţuri omeneşti
PARADISUL PIERDUT 145
Să le pricepi? Cum oare aş putea, fără de remuşcare, Ruina să ţi-o înfăţişez, a unora ce gloria Au cunoscut odată? Cum pot să îţi dezvălui Taine ale unei alte lumi, poate oprite mie Să îţi spun? Şi totuşi, spre al tău bine Asta îmi este îngăduit, iar ceea ce Puterea înţelegerii ţi-o depăşeşte, îţi voi înfăţişa Asemuind întruchipări de spirit cu alte înfăţişări cu trup, cum pot mai bine; Şi ce ar fi de Pământul, o umbră doar De-a Cerului de-ar fi, iar lucrurile de pe ele Mult s-ar asemăna, mai mult chiar Decât se crede pe Pământ? Atunci când încă
Lumea nu era şi Haosul sălbatic peste tot domnea, Acolo unde Cerurile se rotesc acum Şi-n cumpănire stă Pământul, în centrul lui proptit, A fost o zi (căci timpul, chiar de-i în veşnicie, Mişcându-se măsoară tot ce dăinuie pe lume Cu un prezent, trecut şi viitor), a fost o zi, O zi în care anul cel mare a coborât din Ceruri, Iar ostile de îngeri se-adunară, fără de număr chemaţi De atotputernică poruncă, în faţa tronului; Din toate colţurile Cerului ei apărură
Conduşi de-ai lor Ierarhi strălucitori; înaintară zeci de mii de mii de steaguri Şi mândre steme, în aer ridicate ca să-i deosebească
Pe ranguri şi pe trepte, pe Ierarhi; Sau în ţesături strălucitoare purtând întruchipări de sfinţi, în amintirea curajului Şi a iubirii lor. Iar când în aştri Cu lumină neclintită statură nemişcaţi, Nemărginitul Tată cu Fiul său alături,
146
JOHN MILTON
