Şi ca pe-o turmă de capre speriate îi goni cu lovituri de

PARADISUL PIERDUT

183

trăsnet

Către hotarul de cristal al Cerului; acesta, deschizându-se,

Le arăta o groapă uriaşă: marele Abis! Priveliştea cumplită

De spaimă îi umplea, făcându-i să se tragă înapoi Dar frică şi mai mare din spate îi mâna! Cu capul înainte Ei înşişi din Ceruri se-aruncară, unde mânia cea eternă

Cu foc îi urmări până în fundul gropii.

Iar Iadul auzind cumplitul zgomot, văzând cum Cerul Din Ceruri se prăvale, ar fi fugit înfricoşat, dar Destinul aspru săpase prea adânc întunecata-i temelie, încătuşându-l mult prea repede. Căzură timp de nouă

zile;

Haosul stârnit mugea, căderea fiindu-le de zece ori mai grea,

Prin neîmblânzita sa dezordine, aşa grozavă

Stricăciune îi făceau; până când, în sfârşit Iadul îşi deschise

Cumplitele lui porţi, primindu-i în casa lor De chinuri şi durere, arzând mereu de focuri niciodată

stinse.

Iar Cerul, scăpat de astfel de povară, se bucura acum Şi-şi repară curând spărtura sa din zid, strângându-se La fel ca înainte. Mesia, singurul victorios, Vrăjmaşii alungându-i, cu caru-i se întoarse în triumf; în cale îi ieşiră Sfinţii care priviseră-n tăcere La ale sale fapte de atotputere, cu toţii bucurându-se acum.

Mergeau umbriţi de palmieri, în ordinele lor strălucitoare, Cântând triumful şi slăvindu-l pe Regele izbânditor, Pe Fiul, Domnul şi Moştenitorul, el cel mai vrednic

184

JOHN MILTON

Să îi stăpânească! Slăvit, prin Cer trecea triumfător în caru-i,

Intrând în curţile cereşti şi-n templul unde Tatăl său Atotputernic şedea pe tron înalt; Acesta întru gorie-l primi, acolo unde-i stă şi astăzi, în dreapta binecuvântării sale.

Astfel, asemuind cu pământene lucruri cele care Se petrecură-n Ceruri, ţi-am împlinit dorinţa ta, Adame!

Şi ca să fii mereu cu ochii-n patru, gândindu-te la cele Ce s-au petrecut, eu ţi-am dezvăluit aceste fapte, Ce altfel ar fi stat mereu ascunse Omului: Discordia, războiul ce s-a dus în Ceruri între îngeri Şi căderea celor ce prea sus au aspirat şi care Cu Satan s-au răsculat. El este acela care-acum îţi invidiază starea, şi-acum urzeşte cum spre neascultare

Să te ispitească şi pe tine, vrând de fericire Să te văduvească, să fii asemeni lui şi să împărţi Cu el pedeapsa: eterna nefericire! Ar fi aceasta Alinarea lui şi răzbunarea, pe Prea înaltul reuşind Să-ndurereze, iar pe tine să te câştige ca tovarăş al suferinţei lui.

Tu ispitirea nu i-o asculta şi dă-i de veste Şi mai slabei tale jumătăţi. Eu sper ca ceea ce ai auzit Să-ţi folosească, ştiind acum, din groaznica mea pildă, Care-i răsplata pentru neascultare!

Chiar nemişcaţi de-ar fi stat şi tot ar fi căzut; Adu-ţi aminte şi teme-te Voinţa cea înaltă s-o încâlci!"

Cartea a Vll-a Urania din Cer coboară, de eşti chemată

Pe numele ce e de drept al tău!

Urmându-ţi vocea ta divină, m-am avântat peste Olimp, Zburând mai sus decât chiar Pegas!

Eu nu-ţi strig numele, ci numai înţelesul, căci nu eşti una Dintre cele nouă muze şi nici pe muntele Olimpului Tu nu sălăşluieşti; din Cer tu eşti născută, mai înainte Ca munţii să răsară sau izvoarele să curgă; Atunci, stăteai de vorbă după placu-ţi cu înţelepciunea cea eternă,

Buna ta soră, jucându-vă zburdalnic, în timp ce-Atotputernicul

Cu ochi-i părinteşti la voi privea, plăcându-i cântul tău ceresc.

Călăuzit de tine, m-am avântat spre-al Cerurilor Cer, Eu oaspete-al Pământului, brăzdând văzduhul empireic, De fiinţa-ţi îndulcit! Şi-acum, mă-ndrumă-n jos, Cu-aceeaşi siguranţă, cu care tu m-ai înălţat, ajută-mă

Să mă întorc în elementul în care m-am născut; Doar dacă armăsarul tău înaripat scăpat din frâu N-o să m-arunce (cum i s-a întâmplat lui Belerophon odată,

Pe un pământ aflat cu mult mai jos) pe aleienele câmpii,

186

JOHN MILTON

Pe care rătăcind aiurea să mă pierd.

Rămâne jumătate necântat, dar în hotarul îngust Al sferei zilei ce se vede; stând pe Pământ acum, Nu agăţat deasupra unui pol, mult mai în siguranţă

Voi putea cânta, cu glasul meu de muritor, ce nu e mut Sau răguşit, deşi trăieşte vremuri mult prea grele, Căzut în beznă şi-nconjurat de veşnice primejdii Şi de singurătate. Dar totuşi, nu sunt singur, când noaptea

Somnul tu mi-l vizitezi, sau când dimineaţa, la răsărit împurpurează zarea. Călăuzeşte-mi cântecul mereu, Urania,

Şi-ascultători găseşte-i pe măsură, chiar dacă

Sunt mai puţini la număr! Dar, rogu-te, Cât mai departe să goneşti barbara disonanţă a lui Bachus

Şi-a celor ce cu el petrec, ei, cei din spiţa sălbaticului care

L-a sfâşiat pe bardul tracic, pe Rodope, acolo unde Pădurile şi munţii aveau urechi vrăjite şi cu zgomotul sălbatic Răpeau şi glasul, şi sunetul de harpă; nici muza Nu a fost atunci în stare pe fiul său să-l apere!

Urania, pe cel ce te imploră, tu nu-l lăsa izbeliştii, Căci tu eşti vis ceresc, ea un vis deşert!

Spune-mi, Zeiţă, ce-a mai urmat după ce Rafael, Binevoitorul înger, spunând pilda acelor renegaţi Din Ceruri şi povăţuindu-i cum de-apostazie să se ferească,

Sfârşi să îl prevină pe Adam, ca cei asemeni lui La fel să nu păţească; avea poruncă seminţia lui Adam în Paradis de pomul cel oprit să nu se-atingă;

PARADISUL PIERDUT

187