Cuvintele acestea tu du-le Regelui cel uns şi fugi, cât răul N-o să-ţi oprească zborul!»
Acestea spuse şi un murmur ca un sunet de ape Din adâncuri se auzi din oastea fără număr, Cuvintele cu zel aplaudându-i, însă neînfricatul Serafim, Chiar singur şi de vrăjmaşi înconjurat, răspunse:
«Tu, cel ce te-ai îndepărtat de Dumnezeu, o, Spirit blestemat,
Ce binele din Ceruri ai uitat, îţi văd căderea Ce va să urmeze şi nefericita-ţi hoardă amestecată
în grozăvenia asta, tu molipsindu-i pe vecie De crima şi pedeapsa ta! De-acuma înainte Să nu-ţi baţi capul, cum să scapi de jugul De noul Dumnezeu-Mesia pus! Acum, acele legi Ale iertării la tine nu se vor folosi, căci te acuză
Altele ce îndurare nu cunosc! Iar sceptrul cel de aur Ce acum respingi, e numai un ciomag de fier Care neascultarea să-ţi zdrobească.
Tu bine m-ai povăţuit să fug, dar nu grăbesc de-a ta Ameninţare, ci fug de ale tale planuri blestemate, De teamă ca mânia ce vă va zvârli în focul ei Să nu aleagă între noi; căci în curând să te aştepţi Să cadă tunetul său asupra ta şi-atunci ai să înveţi Să-l recunoşti pe cel ce te-a făcut,
PARADISUL PIERDUT
155
Pe acela ce te poate nimici tu cunoscându-l!»
Aşa vorbi preacredinciosul Serafim Abdiel, Credinţa între atâţia alţi necredincioşi păstrându-şi; Doar el fidel, neispitit şi dârz, neînfricat păstrându-şi Credinţa şi loialitatea, dragostea şi zelul.
Nici numărul şi nici exemplul celorlalţi Nu au putut să îl abată de la adevăr Şi nici gândirea să i-o schimbe. Prin al lor mijloc El trecea în zboru-i şi cale lungă îndură
Dispreţul duşmănos al tuturor, pe care Cu mândrie superioară îl înfruntă, nefiindu-i frică
De violenţa lor. Şi, cu dispreţ, el spatele întoarse Acestor turnuri sortite în curând să piară.
Cartea a Vl-a întreaga noapte, neînfricatul înger neurmărit zbură
Pe-a Cerului câmpie-ntinsă, până în zori de ziuă, Când dimineaţa cu mâna-i rozalie deschise porţile luminii, în muntele lui Dumnezeu se află-o peşteră, De tronul său aproape, unde lumina şi cu umbra Rotindu-se etern când poposesc, când iarăşi pleacă, în Ceruri semănând dulce schimbare, la fel Cu ziua şi cu noaptea; ieşind lumina, pe cealaltă intrare Veni ascultătorul întuneric să-aştepte acolo ceasul Când vălul să-şi întindă peste Ceruri, chiar dacă-acolo întunericul e ca amurgul nostru de aici.
Acum înaintară zorii, gătiţi în aurul ceresc, iar Noaptea, Dispăru în faţa lor, împinsă de razele din răsărit; Vederii i se-nfăţişă de prima dată câmpia plină
De luminoase escadroane şi arme strălucind, Cu armăsari focoşi, de bătălie gata; văzu atunci războiul, în pregătirea lui, descoperind că toţi ştiau deja Ce veşti vroia el să le-mpărtăşească Cu bucurie Se amestecă şi el printre prieteneştile Puteri, Care-I primiră cu veselie şi ovaţii pe cel ce Din miriadele căzute se întorsese, numai el, neispitit.
In ropot de apaluze ei îl purtară până în faţa tronului suprem,
PARADISUL PIERDUT
157
Iar acolo, o voce blândă, dintr-un nor de aur răzbătu:
«Tu, slujitor al Domnului, mărită fie-ţi fapta!
Prea-bine tu purtata-i lupta cea mai grea, Singur în faţa mulţimii revoltate stând şi apărând Eternul adevăr, în vorbe mai puternic tu Decât ei toţi în arme; mustrarea lor tu ţi-ai atras Mărturisindu-ţi adevărul, care e mult mai greu de suportat Decât ameninţarea lor; căci ţie asta doar ţi-a stat în grijă, în ochii Domnului tu fără pată să apari, chiar dacă
Lumii din jurul tău păreai stricat. Acum, în faţa lor Vei câştiga mult mai uşor, de oşti de buni prieteni ajutat, Iar la duşmani te vei întoarce, înconjurat de glorie, Nu de dispreţul în care ai plecat şi-i vei supune-acum Prin forţă, pe cei care drept lege judecata n-o cunosc, Iar ca rege, pe Mesia, prin drept de merit domnind Asupra lor. Tu, du-te acum, Mihail, prinţ al armatelor cereşti,
Şi tu, urmaş al său în arme, Gabriel, în luptă
Să-i conduceţi pe neînfrânţii mei copii!
în luptă să conduceţi armata mea de îngeri, în mii Şi milioane rânduită de bătaie, cu răzvrătiţii fără
Dumnezeu
Egală-n număr. Să-i asaltaţi fără de teamă
Şi să-i goniţi cu focul şi cu armele până-n hotarul Cerului, Departe de la Dumnezeu şi de această fericire, Până la locul de osândă, abisul negru din Tartar, Care-şi deschide iute înflăcăratul haos, căderea Cu limbile-i întinse ca să le-o primească.»
Astfel le spuse suveranul glas şi norii începură
Să înnegrească dealul; fumul făcea vârtejuri Printre mocnite flăcări, semn al trezitei vrajbe; Nu mai puţin îngrozitor suna cereasca trâmbiţă,
158
JOHN MILTON
Şi-atunci la glasul ei poruncitor, Puterile care de partea Cerului stăteau se uniră într-un măreţ
careu
De neînvins şi începură să-şi mişte legiunile născute în lumină
în sunete armonice de luptă, ce-i îndemnau La multe şi măreţe fapte, conduşi de-ai lor conducători Dumnezeieşti, gata mereu să lupte în cauza Mesiei Şi a lui Dumnezeu. Porniră în unitate de nedestrămat Şi nici coline, nici văi mai strâmte, nici codri Şi nici râuri nu reuşeau să îi despartă, căci marşul lor Deasupra pământului trecea şi numai aerul Le susţinea agilul mers. La fel ca păsările, toate, Când au fost chemate-n Eden, ca să-şi primească
Nume de la tine, aşa aceste legiuni trecură peste întinsele tărâmuri ale Cerului, de zece ori mai mari Decât Pământul. Dar, în sfârşit, în orizont, la nord Le apăru un vast pământ de foc, ce semăna c-un câmp de bătălie;
