De încălcau, chiar şi puţin, porunca unică, Aşa de uşor de-îndeplinit, căci aveau s-aleagă

După pofta lor, din multe felurite gusturi.

El şi consoarta-i Eva povestea cu atenţie ascultară; Cu admiraţie auzea Adam, pierdut în meditaţie adâncă

De lucruri stranii şi înalte, ura-n Ceruri Şi război ce se petrece în apropierea tronului lui Dumnezeu;

Dar Răul ca un potop se revărsa acum Asupra celor din care răsărise, căci nu e cu putinţă

Cu Sfinţenia să-l amesteci. Curând Adam îşi înfrâna Orice îndoială ce-n inimă îi răsărise, dorind acum să ştie Ce îl privea îndeaproape; cum Cerul şi Pământul au fost create,

Când şi de cine, din ce pricină şi ce a fost de Eden înainte,

Sau în afara lui, atunci când pentru el nu exista Vreo amintire? Asemeni unui însetat, Care abia sorbind din apă, cu ochii încă urmăreşte râul, Al cărui murmur setea i-o stârneşte, îl întrebă din nou Pe oaspetele ceresc:

"Măreţe şi minunate lucruri, deosebite de tot ce se petrece

în această Lume, urechii noastre ai dezvăluit, O, tu, Tălmaci divin! Din milostenia Domnului ne-ai fost trimis

Din Empireu, să ne previi din vreme să ne ferim De ceea ce ar fi pierzania noastră şi noi cu mintea Nu putem pătrunde; pentru aceasta noi în veci vom fi Dumnezeirii recunoscători, primindu-i înştiinţarea Cu voinţa de-a-i respecta mereu porunca sa, Fiind acesta sensul vieţii noastre. Dar cum

188

JOHN MILTON

Tu cu blândeţe ne-ai împărtăşit anume lucruri, Ce mai presus sunt de gândirea omenească, Dar care se cuvine să le ştim, aşa cum hotărât-a înţelepciunea cea înaltă. Noi te rugăm, îndură-te Şi spune-ne mai mult din ceea ce ne-ar fi probabil de folos:

Unde îşi are începutul Cerul acesta, pe care îl vedem în depărtare, împodobit cu focuri mişcătoare, Nenumărate? Ce e acesta care umple spaţiul Ce larg ne înconjoară, îmbrăţişând jur-împrejur Acest Pământ înfloritor? Ce l-a mişcat pe Creator, în sfânta sa odihnă veşnic stând, în Haos Să înceapă să zidească, şi cum această treabă

Atât de repede a fost desăvârşită?

De nu-ţi este oprit, să ne dezvălui ce noi te-am întrebat, Nu ca să scormonim ale Cerescului imperiu taine, Ci doar să-i mărim mai mult lucrarea, mai bine cunoscând-o.

lată că şi lumina zilei mai are mult din drumul său De străbătut; iar Soarele, pe boltă suspendat De glasul tău puternic, stă şi te-ascultă, Mai mult întârziind pe Cer, să audă cum la viaţă

S-a trezit Natura din Abis; sau dacă Luceafărul de seară

Şi Luna se vor grăbi să te asculte, iar Noaptea Cu puterea ei liniştea o va aduce; va sta şi Somnul De veghe, ascultându-te, de nu putem şi lui să-i cerem Să întârzie până când cântul nu-ţi sfârşeşti, Iar tu să poţi pleca până la prima strălucire a dimineţii."

Astfel Adam grăi, rugându-şi oaspetele sfânt Şi astfel acesta îi răspunse cu blândeţe:

"Cu grijă adresat-ai această întrebare şi vei primi Răspuns, deşi ca să-ţi repovestesc atotputernica lucrare,

PARADISUL PIERDUT

189

Ce cuvinte sau ce limbă îngerească ar ajunge, Şi este oare omeneasca inimă în stare să priceapă?

Dar ţie îţi voi spune, atât cât să-l slăveşti mai mult pe Creator

Şi să devii mai fericit prin asta; de sus încuviinţare Am primit să-ţi dau răspuns dorinţei de-a cunoaşte, în limite foarte înguste. Mai mult, fereşte-te Să mai întrebi şi nu-ţi lăsa închipuirea să spere La lucruri nedezvăluite, pe care nevăzutul Rege, Singurul Atoateştiutor, în noapte le-a învăluit, Şi nimănui nu-i este îngăduit să afle, fie din Cer, Fie de pe Pământ! Rămân destule să fie cercetate Şi ştiute; cunoaşterea este la fel cu hrana, Nevoie-având de cumpătare; cunoaşterea prea multă

Te copleşeşte şi în curând transformă

înţelepciunea în nebunie, la fel cum hrana în van se iroseşte. Deci află că, după ce Lucifer A fost gonit din Ceruri (aşa era numit de oastea îngerilor Cel care între ei mai tare strălucea), se prăbuşi în fundul gropii infernale, cu oastea lui o dată; Iar Fiul se întoarse victorios cu Sfinţii săi La Atotputernicul, Eternul Tată, care din tronul său Privea mulţimea. Fiului astfel îi vorbi:

«Până la urmă Duşmanul invidios s-a înşelat, Crezându-i pe toţi asemeni lui, rebeli; cu ajutorul lor Voia pe tronul Dumnezeirii să se-aşeze.

Târât-a după el cu-nşelăciune pe mulţi ce nu-şi mai au Aici locul şi totuşi îngerii, mai toţi, credinţa şi-au păstrat-o!

Destui locuitori mai sunt în Ceruri, împărăţia-ntinsă

Să o stăpânească şi templul să îl preaslăvească

Cu datini şi solemne ritualuri. Dar ca să nu se bucure Duşmanul de răul săvârşit: de-a fi golit de îngeri Cerul,

190

JOHN MILTON

Crezând că asta o pagubă ar fi, eu pierderea aceasta Pot să o repar şi într-o clipă pot crea o lume nouă; Din om voi naşte o rasă numeroasă, care Acolo va sălăşlui, şi nu aici, şi doar prin merit se va ridica, După-ndelungi dovezi de ascultare!

Atunci doar se va deschide drumul către Ceruri, Pământul preschimbând în Rai, iar Raiul în Pământ, Formând cu toate o unică împărăţie De bucurie şi frăţie fără de sfârşit!

în acest timp, trăiţi în pace, Puteri Cereşti; Cuvântul meu tu, Fiule-ai să-l împlineşti!

Grăieşte şi totul se va face! Puterea şi al meu Spirit Atoateumbritor eu le trimit cu tine.

Tu du-te-n zbor şi du-i Abisului poruncă să facă

între graniţe Pământ şi Cer! Nemărginit este Abisul, Căci Eu sunt cel care nemărginirea-i umplu, Iar spaţiul nu e gol. Eu, chiar de n-am hotare, Pe mine însumi mă restrâng şi nu-mi împrăştii bunătatea, Care e liberă după voinţă să se manifeste.

Nevoia şi întâmplarea de mine nu se apropie niciodată

Şi ceea ce voiesc e Soarta!»

Aşa vorbi Atotputernicul, iar Fiul Cuvântul i-l îndeplini.

Căci faptele lui Dumnezeu se împlinesc Mult mai rapid ca timpul sau mişcarea, însă urechii omeneşti doar prin vorbire pot fi spuse, încât ca lucrul pământesc să poată fi-nţelese.

Triumf şi bucurie mare fură-n Ceruri, când se-auzi rostită

Voinţa cea înaltă şi glorie Preaînaltului-i cântară, Iar omului ce avea să vină îi urară să trăiască-n pace.

îl preaslăviră pe cel a cărui dreaptă răzbunare îi alungase pe necuraţi din faţa lor şi din tărâmul

PARADISUL PIERDUT