«Tu, creator al răului, necunoscut şi fără nume-n Ceruri Până în clipa-n care te-ai revoltat, acum eşti Mulţumit probabil de faptele cumpite de vrajbă
Pe care le-ai stârnit, doar că asupra ta şi-a liotei tale Mai crunt se vor întoarce. O, cum ai deranjat tu Binecuvântata pace a Cerului şi în Natură
Ai adus Nefericirea, ce până la oribila ta faptă, de răzvrătire,
Nici nu a fost creată! Cum răutatea tu ai răspândit-o în cei care odată erau fideli şi credincioşi, Acum, la fel ca tine, trădători! Să nu crezi c-ai putut Să tulburi pacea sfântă, căci Cerul te va izgoni afară
Din limitele sale. Cerul e un sălaş al fericirii Şi nu primeşte faptele de barbarie şi războiul!
Tu ia-ţi de-aici ea răul şi pleacă la locul tău, în Iad, Tu şi cu liota-ţi ticăloasă! Acolo n-ai decât să coci urzeli, Cât sabia-mi asupra ta nu se coboară să te-osândească, Sau altă răzbunare, de la Dumnezeu, nu cade peste tine, Durerea să ţi-o înmulţească!»
Astfel vorbi al îngerilor Prinţ şi astfel îi răspunse
PARADISUL PIERDUT
165
Adversarul: «Să nu crezi că-o suflare de ameninţare Mă poate îngrozi, când nu m-ai îngrozit cu fapte!
Mi-ai alungat cumva oştirea sau dacă i-ai împins Către cădere nu s-au sculat din nou îndată?
Crezi c-ai să mă lungi cu-ameninţări? Să nu crezi Că se va sfârşi aşa războiul pe care îl numeşti al Răului De noi chemat Războiul Gloriei, pe care vrem să-l câştigăm
Şi Cerul să îl transformăm în Iadul despre care tu Ne povesteşti. Aici măcar trăi-vom liber, chiar dacă
N-om ajunge să domnim! Până atunci, Eu nu mă dau în lături, puterea ta măreaţă să-ţi înfrunt, Chiar dacă te ajută cel ce se numeşte Atotputernic; Nu voi fugi, căci îndelung te-am căutat!»
Sfârşiră vorbele şi în tăcere se pregăteau de luptă; Căci cine poate, chiar şi-n al îngerilor grai, Să o descrie sau cum, asemuind cu lucruri pământeşti, închipuirea omenească ar putea cuprinde forţa Fiinţelor dumnezeieşti? Căci Dumnezei păreau cei doi.
Mişcându-se sau stând sau prin statură, Făcuţi ca să decidă soarta Cerului. în aer vânturau Aprinsele lor săbii, umplând văzduhul de cumplite cercuri Şi scuturile le sclipeau ca doi sori imenşi, în timp ce Aşteptarea, încremenise de oroare.
Din fiecare parte, se retrăgeau oştenii îngeri, Lăsând un câmpia goală, temându-se de aşa cumplită
iuptă;
Aşa cum dacă-ar fi s-asemuim lucruri măreţe cu mărunte, Dacă-a Naturii armonie ar fi să se destrame, Războiul s-ar întinde printre constelaţii, iar ei ar semăna în luptă cu doi aştri, ce-n crudă opoziţie se-ntrec Pe bolta cea înaltă, izbindu-şi sferele-ntre ele
166
JOHN MILTON
Deodată amândoi ridică ameninţătoare braţe, cu-o forţă
Aproape pe măsura celui Atotputernic; o lovitură singură
Ajunge ca să distrugă totu'-n jur, căci necerându-se reînnoită, Nu lasă nici puterea lor nehotărâtă. Dar sabia lui Mihail Din armele Celui de Sus era luată şi astfel făurită, încât tăişului nu era corp solid care să-i poată rezista; Ea se-ntâlni acum cu sabia lui Satan, spre care, Prăvălindu-se năprasnic, în două o tăie; dar mult nu zăbovi
Şi îşi întoarse din nou tăişul, care pătrunzând adânc îi reteză din trup în partea dreaptă. Satan întâia oară cunoscu durerea şi se zbătu chircit, Atât de mare rană brăzdase-n el tăioasa lamă; însă eterica substanţă ce-l întrupa se închega la loc, Căci nu era făcută să se destrame; din rană ieşi un râu De sânge roşu, din cel mai pur nectar, aşa cum numai Spiritele cereşti puteau să sângereze şi îi pătă
Armura, până atunci strălucitoare. Atunci, din toate părţile Săriră în ajutorul lui potop de îngeri, care în faţa lui Făcură un zid de apărare, în timp ce alţii îl purtară
Pe scuturi înapoi la carul lor, unde stătu ferit de luptă, Scrâşnea din dinţi de ciudă, de umilinţă şi furie Că nu era el neasemuit în luptă; o-asemenea ruşine îi înjosea mândria, fiind aşa departe de marea sa speranţă,
De-ai fi lui Dumnezeu egal!
Şi totuşi, repede se vindecă, căci Spiritele erau vitale în întreaga lor substanţă, nu ca fragilul Om, A cărui viaţă depinde de-ale sale măruntaie, De inimă, ficat sau de rinichi; un Spirit doar prin nimicire Poate ca să moară şi nu poate ca-n textura sa lichidă
PARADISUL PIERDUT
167
O lovitură ce să-i cauzeze moartea să primească.
El tot prin inimă trăieşte, prin cap, prin ochi şi prin ureche,
Prin simţuri şi prin minte, iar după voie îşi creează
mădulare,
Iar formă, mărime sau culoare, mai condensată
Sau mai rarefiată, tot după bunul plac îşi iau.
în vremea asta, se petreceau în alte părţi măreţe fapte Ce merită să fie povestite, acolo unde luptau Puterile lui Gabriel şi înaintând cu mândrele lor flamuri Treceau prin oastea deasă a regelui Moloch.
Acesta, negru de furie, pe cine îndrăznea să îl înfrunte Ameninţa legat de roata carului că o să-l tragă; Şi nu scutea de blasfemie nici pe Cel Sfânt din Ceruri, Doar că nu mult trecu şi despicat cu sabia pân' la brâu, Cu armele făcute ţăndări şi biciuit de o durere cruntă, Fugi şi el. în flancuri diferite şi Uriel, şi Rafael Duşmanii îşi înfrânseră, chiar uriaşi fiind Şi înarmaţi cu stânci de diamant; pe Adramelech Şi pe-Asmadai ei i-au învins, din Tronuri, Cele mai puternice, ce se credeau al fel cu Zeii, Dar care-acum, fugind şi plini de răni, se învăţară
Să fie mai umili. Şi nu stătea nici Abdiel degeaba, Căci răspândi teroarea prin leahta cea atee Şi dintr-o lovitură îi înfrânse pe Ariei şi pe Arioch; La fel mişelia lui Ramiel o spulberă, Lăsând duşmanii risipiţi pe ici pe colo.
